Scrisoare lui Marian Drăghici
Cînd ocolești lumea, lumea te ocolește
așa cum fac trecătorii cînd întîlnesc
în cale o uliță plină de cîini,
pe acolo nu trece nimeni,
iar urmele lui Dumnezeu sunt adînci doar
pe fața celui
care se teme să nu se întîlnească cu El,
deși îl caută doar prin cărțile pline de vorbele
care-l ascund
și mai puțin în inima lor speriată ca un copil
în fața ferestrei
de după care-l privesc toate jivinele lumii,
ce auzi tu, în urechile tale se transformă
în clopote
trase din cer de mîinile pline de bătături
ale clopotarului
care toată ziua a tras la cazma pentru o felie
de pîine,
dar crezi că în tot acel zgomot se află
liniștea pe care ai pierdut-o odată cu nașterea,
ce nu auzi e tocmai ceea ce se rupe
din carnea ta
ca țipătul mamei atunci cînd naște
și-l anunță pe Dumnezeu că ai pierdut
din acea clipă
tot ce ea ți-a oferit în trupul ei
în care a sălășluit El,
intri în lume necunoscut, necunoscutul
e chiar lumea
pe care o iscodești cu ceea ce ea nu știe
despre tine,
iar cînd începe să afle cîte ceva,
începi să te ascunzi crezînd că numai
Dumnezeu te poate apăra,
ori ceea ce este nu este întotdeauna
ceea ce este
așa cum nici tu nu poți fi ceea ce ai vrea să fii
în afară de ceea ce ești,
cînd îl cauți pe Dumnezeu, nu sunt
mai multe căi
decît una singură
pe care nimeni în afară de tine nu o va afla
doar pentru că dorește să ajungă acolo,
iar cînd ocolești adevărul, ceea ce cauți
se ascunde în ceea ce ocolești,
în carcasele în care te închizi, ca într-o nucă
pe care n-o poate sparge nimeni, cu timpul
miezul seacă, iar din acea nucă
nu va răsări niciodată nucul plin de nuci,
așa într-o umbră coboară trupul
și în locul lui nu mai e nimeni afară.