Circula o legendă urbană pe care, poate, o parte din bucureșteni și-o amintesc. Se referea la statuia lui I.L. Caragiale care a stat multă vreme în curtea vechiului sediu al Editurii Cartea Românescă (pe vremea cînd era Marin Preda director, ca să dau un reper). S-a spus despre această statuie că l-ar fi reprezentat, inițial, pe Lenin.
Scotocind prin internet, cu ajutorul lui Grok, am avut confirmarea: Da, statuia lui I.L. Caragiale din București, realizată de sculptorul Constantin Baraschi, a fost inițial concepută ca o propunere pentru statuia lui Lenin, în cadrul unui concurs lansat în 1957 de autoritățile comuniste pentru a amplasa un monument al liderului sovietic în fața Casei Scânteii (astăzi Casa Presei Libere).
Sculptorul Baraschi a creat o machetă în bronz, dar aceasta a fost respinsă de conducerea Partidului Muncitoresc Român (PMR), pentru că era considerată „ireverențioasă“ – Lenin apărea cu un deget între vestă și cămașă și cu o mână în buzunar, ceea ce nu se potrivea cu stilul comunist. Concursul a fost câștigat în 1962 de Boris Caragea, a cărui statuie a lui Lenin a fost inaugurată în 1960 și demolată în 1990, după Revoluție.
Rămas cu statuia nevândută, Baraschi i-a tăiat capul (cel al lui Lenin) și l-a înlocuit cu cel al dramaturgului Ion Luca Caragiale, purtând o pălărie. Această versiune a fost respinsă inițial și ea, din motive similare (posibilă ironie la adresa lui Lenin), dar a fost ulterior acceptată și instalată în diverse locuri din București: inițial în fața Editurii Cartea Românească, apoi în Piața Rosetti (1980), în fața Teatrului Național (1990–2006) și, din 2006, la intersecția străzilor I.L. Caragiale și Maria Rosetti, în fața casei unde a locuit scriitorul.“ Se non e vero…
Ei, bine, chestia asta, cu schimbarea operei în funcție de schimbarea comanditarului nu s-a inventat doar la noi. (În paranteză evoc un alt caz celebru: statuia Libertății din New York a fost inițial destinată Egiptului, pentru a împodobi canalul de Suez, dar, vorba ceea „nu au mai fost fonduri“.)
Am și o poveste de pe vremea lui Napoleon (un personaj care pe mine mă fascinează). În 1800, la aproape doi ani de la victoria trupelor franceze de lîngă Nazaret, un juriu din care făcea parte și generalul Jean-Andoche Junot, cel care a cîștigat bătălia, decide că e cazul ca acest moment glorios să fie pictat pentru ca generațiile viitoare să-și amintească de asta. Este ales Antoine-Jean Gros, un pictor nu foarte celebru, dar care se afla în grațiile lui Napoleon, care l-a și numit șef al comisiei care decidea ce opere de artă trebuiau aduse din Italia pentru colecția Muzeului Luvru. Apropierea pictorului de Napoleon s-a făcut prin intermediul aristocratei Marie Josèphe Rose de Tascher de La Pagerie (ce-mi plac numele astea lungi cît un CV scurt), adică Josefina, prima soție a corsicanului.
Tabloul trebuia să aibă niște dimensiuni considerabile, opt metri lățime. Înainte de a trece la treabă, pictorul Gros trebuie să prezinte o schiță detaliată, de fapt să picteze scena la o scară redusă. Erau cîteva elemente impuse pictorului: Junot, generalul trebuia să fie înfățișat pe un cal alb în momentul în care împușca în cap un mameluc. În jurul generalului mai sînt cîțiva ofițeri care au fost distinși de Bonaparte la sfîrșitul bătăliei, deci meritau să fie în tablou. În alt plan, un grup de soldați atacă un călăreț dușman. În fundal se văd Muntele Tabor și satul Cana din Galileea.
Specialiștii spun că e un tablou în opoziție cu neoclasicismul, anunțînd romantismul în pictură. Deși era doar o schiță, tabloul a stîrnit interesul în epocă, iar Théodore Géricault chiar l-a copiat. Lucrarea se află în posesia Muzeului de artă din Nantes.
Pictorul și-a amenajat un spațiu în afara atelierului, a comandat pînza, culorile și era gata să treacă la treabă. Dar Napoleon a considerat că bătălia de la Nazaret nu a fost cine știe ce, ba chiar a fost rușinoasă pentru Franța. Așa că proiectul tabloului uriaș, în care ar fi strălucit generalul Junot (pe care Bonaparte nu-l aprecia (mai ales pentru sentimentele lui republicane), nu s-a mai realizat.
Cu toate astea, pictorul cîștigase un concurs, își pregătise ustensilele, pînza, culorile. Trebuia să facă, totuși, ceva. Și Napoleon, evident că el, a venit cu ideea: să fie înfățișată vizita sa la un lazaret din Jaffa, cu aceeași ocazie a războiului din Egipt. Bonaparte este înfățișat într-un mare act de eroism: atinge cu un deget trupul unui ciumat.
Cu acest tablou, viitorul Împărat împușcă doi iepuri: îi refuză glorificarea generalului Junot, pe de o parte, pe de altă parte, își spală imaginea cu acest gest de solidaritate, să zic așa, cu ciumații. Presa engleză scrisese deja despre dorința lui Napoleon de a eutanasia soldații lui bolnavi de ciumă. Altă pată de spălat: în ajunul vizitei sale la lazaret, Napoleon a ucis 3000 de prizonieri pentru că a considerat că nu-i poate păzi și hrăni.
(Antoine-Jean Gros a fost un pictor care a excelat, apoi, în scene militare. Dar titlul de pictor oficial al armatei franceze a fost înființat mult mai tîrziu, în 1930. Da, există așa ceva. Și, dacă veți da o căutare pe internet, primul dintre pictorii contemporani ai armatei, în ordine alfabetică, e prietenul meu, Paul Anastasiu, titular din 2015. Al treilea nume, tot în ordine alfabetică este Adela Burdujanu, care e doar agreată, nu titulară.)
Tabloul cu vizita lui Bonaparte la lazaretul din Jaffa se află, acum, la Luvru și va rămîne multă vreme acolo, pentru că e prea mare pentru a fi furat.
Morala: gloria nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cel care hotărăște.