Rugă pentru cei rămași
Scriu asta din mijlocul tăcerii,
când pereții au început să se apropie de mine.
Îmi simt umărul ca o ușă care se deschide lent,
prin care intră lumina, tremurând.
Am visat aseară un oraș din carne,
unde fiecare stradă era o rană în vindecare,
iar oamenii se țineau de mână
ca să nu cadă în golul dintre respirații.
O femeie bătrână mi-a spus:
„Nu te teme de suferință,
în fiecare lacrimă stă ascuns un înger minuscul,
ei caută mereu drumul spre cer.“
Și atunci am început să cred din nou.
Nu în ziduri, nici în trupul care se rupe,
ci în privirea copilului
care își împarte ultima bucată de pâine
cu un câine înfrigurat.
Am pictat chipul mamei
cu ceara lumânărilor stinse care s-au reaprins,
iar din privirea ei s-a ridicat o pasăre albă,
o rugăciune șoptită.
În jurul meu cei bolnavi dormeau,
respirau în același ritm,
ca o mare în care valurile murmură psalmi
când fiii lui Dumnezeu pășesc să scape de durere.
Am văzut cum dragostea crește
în jurul patului unui muribund,
cum mâinile care tremură
pot ține loc de aripi pentru un ultim zbor spre credință.
Am învățat că solidaritatea nu are formă,
este doar o pulsație de lumină
care trece dintr-un piept în altul,
săgeată care se frânge de zidul de carne.
Într-o zi, poate, vom aduna toate inimile sparte
și le vom lipi cu rugăciuni,
ca pe vitraliile unei biserici
în care intră zorii.
Și dacă voi pleca înaintea ta,
nu plânge –
voi lăsa pe masă un semn,
un fir de iarbă, o bucată de cer și un caiet,
ca să știi că acolo unde ajung
nu este noapte sau zi,
ci doar începutul unei iubiri
care nu se mai poate rupe.