Poezia Gabrielei Hurezean înregistrează cu perseverență criza umanității actuale, într-un joc animat al mărturiei biruitoare asupra ei înseși. În ciuda accentelor dure, nu din postura de damnat, ci din cea de martor, cu o vitalitate care în fapt pare a o absolvi de sacrificii. Starea critică poate fi mai productivă decât una optimistă, sugerând o defensivă. A scrie „de rău“ poate reprezenta un câștig expresiv ca atare, în dialectica în care e implicată aceasta. Suplimentar poeta adaugă lucidității d-sale afective factorii unei feminități ce nu cedează, de la titlul indicând frenezia până la derularea unei senzorialități acute, prezente inclusiv în secvențele tensionate. Dar să deslușim mai întâi factorii perspectivei care ocupă prim-planul creației în cauză. Ambianța curentă emană o teroare surdă, nescutită de cinism: „sângele tropăind în auz/ batalion de târfe pe tocuri cui/ știi prea bine cine și cum/ a ucis catifeaua cine a înlocuit-o/ cu pânză de sac// flori sărace de-a lungul autostrăzii/ cuvintele/ mai spun doar nimic/ despre nimic/ convalescență în patul atârnat cu lanțuri/ de tavan“ (Striptease pe rug). Până și sărbătorile dobândesc un chip diform, doloric, de compromis în sens simbolic: „vin sărbătorile vin/ pe străzi oameni cu chipuri amare/ de sărbători/ toate cele ce dor parcă dor și mai tare/ măști scofâlcite îngeri dezacordați/ aho aho copii și frați stați pe loc și nu luptați/ mai amânați mai amânați“ (Colind). Nu fără o referință la viața tehnicizată („și ce oameni pierduți ce oameni apropiați/ dacă le pică netul sunt terminați“) care împiedică pecabil percepția transcendentului: „cum să simtă ei razele strecurându-se în templu/ cum să vadă ei semnul nepământesc“ (Ibidem). Devierile, bizareriile, anomaliile sunt la ordinea zilei. Totul părând în jur bizuit pe contraste care nu ezită a compromite inclusiv anotimpul: „anotimp sfios ca un toporaș/ o toporișcă/ un satâr/ o halebardă/ ce sarcofag ermetic/ ploaia// azi până și cafeaua miroase a câine ud/ diluviu în ecosistemele raiului“ (Să nu). Un timp ilimitat cuprinde amestecul crud al decompoziției universale (de remarcat totuși preciziunile familiar senzuale ale acesteia): „plouă de ore de zile de ani lumină/ până și gândul a prins miros de mucegai/ ah gândul groapa comună/ în care arunci de-a valma/ ochi răi dansatoare goale tinere frunze de nuc“ (Diluvii cu sfinți). Iubirea nu dispare însă, întrucât până și scheletele o dovedesc: „în groapa comună/ scheletele se îmbrățișează mai strâns“ (Istorie). Ființa suferă lovituri organice: („acum simți mai curat magia pumnului în stomac/ fără sentimente/ de la mare distanță/ amputarea fără durere a centrilor tristeții/ cadou de ziua ta“) cărora încearcă a le da o ripostă ce se întrețese cu contrasensurile concretului sarcastic: „râzi și dansezi și râzi dar ce sarcastic vibrează/ caldarâmul/ câtă ironie în ferestrele orașului/ câte avioane de hârtie subțiind/ cărțile/ zădărniciile“ (Avioane cărți zădărnicii). Ne aflăm evident într-o lume a unui materialism primordial ale cărui componente autoarea le prefiră cu atenție, neomițând a-și notifica reacția corespondentă. E o bulversantă răscruce a elementarului ce-și relevă o ingenuă complexitate, cuprinzând o serie de apropieri și îndepărtări ale ființei de real, cum ar fi de sine însăși: „plouă cu semințe de licurici/ rochie lungă din frunze de iederă/ târăști prin noroi fosforescent/ ești frumoasă șoptesc mâinile vântului/ deșirându-ți rochia frunză cu frunză/ dezbrăcându-te de veșmânt/ dezbrăcându-te de trup/ dezbrăcându-te de gânduri/ de teamă“ (Culcușul vijeliei). Urmând un gest de adorație telurică aidoma unei laice mântuiri: „apoi te ridici din patul de țărână/ te speli cu apa de țărână/ îmbraci cămașa de țărână/ îți bei cafeaua de țărână/ apoi te trezești orbește/ ascultând cum iar și iar și iar/ ușa liftului se trântește“ (Culcușul vijeliei). Subtilitatea posturii lucide constă aici în raportul său voluptuos cu secvențele confuze, cu nonsemnificația, cum o dublură enigmatică, provocatoare a realului la îndemână. Uneori înregistrăm cu o contemplație monocordă, monotonă, alteori o violență a deslușirii și înregistrării absurdului. În egală măsură o variație a perspectivei obiectuale și a ireductibilului capriciu feminin: „târăști de păr poemul/ pe bulevarde imunde/ până departe în piața publică/ până la rugul din lemn de cedru// încă se mai aude pulsând sângerând/ inima grea a copacului/ apoi se mai aude doar urletul/ poemului în vâlvătăi“ (Carte pe rug).
Până la ipostaza livrescă a absolutului: „apoi cenușa luată de vânt îți ridică privirea/ să vezi/ cartea fâlfâind dincolo de hotarele cerului/ acolo și numai acolo/ unde/ înțelesul și neînțelesul sunt/ una“ (Carte pe rug). Bilanțul se impune în etape, în notele unor observații resignate. Narațiunea realului e una cunoscută, deci inutilizabilă: „dar știi povestea sigur că o știi/ nimic nu te mai poate înfricoșa“ (Iod radioactiv). Moartea apare acceptată grație prezenței sale iminente: „nici moartea/ când sună de pe un număr ascuns/ și tace și tace/ dar o auzi respirând“ (Ibidem). De la o apologie ancestrală („mă scufund în nespus ca-n lada cu grâu/ a bunicilor/ legea o știu/ sfinxul vorbește întotdeauna primul/ dar sfinxul e mut/ cu gura altora vorbește el/ și nici nu pot ghici cu cine vorbește – La subsol) până la mizericordia putrefacției („cum aș putea să urăsc oare cum aș putea/ când atât de duios putrezesc/ gutuia/ ornitorincul“ – Gutuia ornitorincul) și până la un dar al proniei celeste: „mulțumescu-ți doamne/ pentru ploile care m-au mortificat/ spălat izbăvit răscumpărat/ știu acum știu înțeleg și accept“ –Diluviu), constatăm un dans asociativ al timpului înscris în spațiu, în care supremația o deține trupul ca depozitar al misterului ultim: „când doare și sângerează/ tu începi să cânți/ hohotitor emoji lipește-ți pe față/ cântă dansează râzi/ fii întruparea păcii depline/ doar știi/ cu cât mai atroce lovește nespusul/ cu atât mai adânc înțelesul“ (Desus belli). Versurile Gabrielei Hurezean oferă o impresionantă confesiune a feminității care speră a veni din însăși priveliștea lumii cu virtuozitate evocată: „mai am de făcut 4 pași dar acum/ mă voi odihni puțin 7/ sunt femeia fereastră mi-au rămas 3/ vieți de atârnat în arborele cu frunze/ în formă de inimă 8/ vântul a zdrobit ferestrele deschise 9“ (Femeia fereastră). Avem a face neîndoios cu o creație de înaltă condiție.