Într-un proiect de anvergură al Editurii Junimea, editarea operei filozofului Marin Tarangul, autor de poezie, critică și istorie de artă, de scrieri teologice, a ajuns la teza de doctorat despre arta poetică la Nichita Stănescu, susținută în 1987 la Institutul de Studii Orientale de la Paris (INALCO), sub coordonarea Catherinei Durandin; era al doilea doctorat susținut în Franța, după cel despre experiența icoanei, într-un context care cuprindea o existență fracturată de experiența carcerală din România, înainte de fuga în Occident. Studiile de teologie la Sibiu, facultatea pe care a urmat-o și poetul lumii, Lucian Blaga, apoi Institutul de Arte Plastice de la București pot spune câte ceva despre ambitusul lui Marin Tarangul, personalitatea despre care Andrei Pleșu spune că i-a făcut cunoștință cu Noica.
Astfel, preocuparea lui Marin Tarangul pentru poezia lui Nichita Stănescu este în genere marginală, în sensul că se realizează cu paleta de mijloace a teologiei, de la intuiție la raționament teleologic: în centrul demonstrației se află o analiză a „Luminii“ în opera poetului, locul cel mai important fiind relevat de cele două poezii cu titlul Necuvintele, din volume diferite, scrise în proximitatea celor 11 elegii. Sunt poemele despre creație ale „poetului necuvintelor“, unde se dovedește că „lumina“ nu este o simplă temă istorico-literară, ci un concept de adâncime – tot așa cum alte concepte-obsesie pentru Nichita Stănescu, precum „zăpada“, „frigul“, „apa“, feluritele corporalități – organizează discursul critic, prin necesare raportări, în acest fel anume, la revelațiile evanghelice. Hermeneutul, prin frazele sale scurte, avertizează cititorul grăbit, în legătură cu o posibilă „«ecologie» a limbajului“, necesară la acest nivel, „dacă termeni ca «ontologie» și «metafizică» nu și-ar fi pierdut, din prea mare abuz, respirația ideatică“.
Evident, volumul nu face concesii didacticoide, pentru că, deși trimite la principalele date istorice ale operei, „nu avem intenția de a trata cronologic opera poetică a lui Stănescu“. Conceput monografic, în capitole care disting între viața mundană a „Poetului“ – personalitate care îl impresionează în mod special pe Marin Tarangul – și „Poezia“, amintitul „Lumina“ și, în fine, „Ciclul tragic“, Prin ochiul lui Nichita urmărește lumina de la primele ei manifestări, decelate în volumul Dreptul la timp (1965). Este o vibrație fundamentală, așa cum observă editorul Ioan Alexandru Tofan, exprimată de Tarangul într-un eseu din 1974, Proză și poezie, care ar putea funcționa ca un instrument de cercetare generală: „trebuie căutată ierarhia spirituală în care se înscrie atitudinea individului, memoria de ființă a acestei stări“. Consecvent acestui crez, Tarangul citește poezia lui Nichita Stănescu studiind „atmosfera“ versurilor, într-o serie de asociații și de termeni surprinzători – calificativ pe care chiar comisia de doctorat i-l acordă, după cum aflăm în prefață. Se creează astfel o adevărată „hagiografie“ pentru Nichita Stănescu, manifestă mai ales în primul capitol, cel biografic, pentru că el însuși este bazat pe scrieri de tip „hagiografic“, toate publicate după ieșirea din lumină a lui Nichita Stănescu, adică după 1983: Antimetafizica lui Aurelian Titu Dumitrescu, albumele memoriale editate de Constantin Crișan și Gheorghe Tomozei (în 1984 și, în 1985 – Frumos ca umbra unei idei) și, în special, ediția de opere Ordinea cuvintelor a lui Al. Condeescu.
Invitația inerentă din titlu adresată cititorului, prin elipsa verbală ([A vedea/ a simți] prin ochiul lui Nichita) începe să se desfășoare începând cu partea a doua a cărții, care este astfel bazată pe axioma unui efort comun de creație, al cititorului și al autorului poeziei, pentru a accede la sensul ultim.
Urmărind „ierarhia spirituală“ din poezie, ce pulverizează genurile și speciile, epocile și curentele, într-o vocație de tip asincronic, referințele lui Tarangul includ autori precum Shakespeare, Rilke, Descartes, Zhuang Zhi, Pindar – și lista ar putea continua indefinit, pentru a circumscrie lumina poetului, mereu evanescentă. La reeditare, Prin ochiul lui Nichita este o întâlnire specială cu opera unui poet care începe să iasă din haloul mitic al postumității, observat de această dată dinspre perspectiva comentatorului, care își înscrie subiectul în seria cercetărilor sale teologice, către periferia sistemului său de gândire.