Debutată cu un volum de poezie, Povești cu mine (2006, Paralela 45) și autoare a volumelor de proză scurtă Cinci minute pe zi (Casa de pariuri literare, 2011) și Escapada (Polirom, 2014), Lavinia Braniște (n. 1983) este o scriitoare postdouămiistă de prim-plan a prozei contemporane, care s-a impus mai ales prin romanele sale, apărute la Editura Polirom: Interior zero (2016), Sonia ridică mâna (2019), Mă găsești când vrei (2021), Camping (2025). E interesant de observat cum cel mai recent roman, Camping, despre care va fi vorba mai jos, marchează o schimbare de scriitură și de perspectivă în parcursul literar al Laviniei Braniște.
Prozatoare cu o scriitură directă, de observație și dialog, cu personaje bine surprinse, Lavinia Braniște practică, în descendență douămiistă, o proză microrealistă, cotidiană, abordând teme acute ale societății contemporane (carieră, statut social, iubire, singurătate, relații), având în prim-plan un personaj feminin, tânăr, care se luptă cu anxietatea, depresia, frustrările în urma experiențelor amoroase și profesionale eșuate. Acest personaj feminin este, de altfel, simptomatic pentru generația tânără în numele căreia scrie Lavinia Braniște – în Interior zero (care vorbește despre lipsa de șanse profesionale; titlul trimite, metaforic, la lipsa interiorității, a identității, la alienarea într-o firmă), dar și în celelalte romane ale ei, Sonia ridică mâna (ce are ca temă recuperarea trecutului comunist din perspectiva tinerilor) sau Mă găsești când vrei (cazuistica amoroasă).
Romanul Camping (2025) aduce însă o schimbare importantă: protagonista este o femeie de 66 de ani, aflată în pragul pensionării, care și-a petrecut ultimii douăzeci de ani la muncă în Spania, iar anii cei mai recenți într-un camping pentru turiști, aflat la mare, la margine de oraș, unde a lucrat la recepție. De la protagonista de tip tânără absolventă de facultate (filologică), ce-și caută un sens (personal și profesional) în societatea contemporană, Lavinia Braniște execută un salt în trecut, la generația mamei acesteia – ocazie cu care scriitoarea abordează o altă temă stringentă a actualității: migrația (din motive economice) în postcomunism. Trebuie să recunoaștem că această temă a revenit în atenție în contextul alegerilor prezidențiale recente (în care diaspora a preferat masiv extrema dreaptă) și în genere în contextul socio-politic mai general al României de azi.
Ajunsă în pragul pensionării și nevoită să se întoarcă în țară, Sofia realizează un soi de retrospectivă a celor douăzeci de ani de emigrație, un veritabil bilanț de viață: se întreabă dacă au meritat cei douăzeci de ani de muncă dificilă (sub nivelul pregătirii sale), departe de casă, în condițiile în care fiul ei – pentru care a depus tot efortul – nu s-a adaptat în străinătate și s-a întors în țară, în orașul lor de provincie, unde mai târziu a și pierdut apartamentul pe care reușise să i-l cumpere din munca ei. Sofia a plecat din țară în anii 2000 (a rămas clandestin în Spania, până la dobândirea actelor), la 40 de ani, cu un copil mic, după moartea subită a soțului ei, lăsând în urmă un tată deja în vârstă. Robert, fiul Sofiei, care se întoarce în țară la adolescență, își trăiește și el drama de copil crescut singur, alături doar de bunicul bătrân, devine apoi un tânăr vulnerabil și nesigur (e antivaccin și anti-mască în timpul pandemiei, ajunge să se învârtă în grupuri dubioase, de tineri cu bani din oraș, anturaj care-l va duce la pierderea apartamentului etc.).
O dramă în surdină subîntinde destinul Sofiei, ajunsă în pragul bătrâneții și pensionării și nevoită să se întoarcă în țară, unde se simte înstrăinată. Protagonista e o femeie aflată între două lumi (și două limbi), neputându-se identifica, la drept vorbind, cu niciuna dintre ele: în Spania nu s-a integrat și nici nu și-a propus vreodată să se integreze (așa cum se întâmplă cu mulți români care muncesc de ani buni în străinătate pentru a strânge bani), iar în România – unde obișnuia să vină vara, în vacanță – nu-și mai găsește locul (are o relație complicată cu fiul, iar tatăl ei e și el foarte bătrân): „Are acum senzația că toată viața ei de adult a trăit cu inima frântă, probabil că asta e ceea ce simte. Ca după o dezamăgire în dragoste, când te simți nedorit, doar că e o stare permanentă. Unii îi spun demonul amiezii, alții au cuvinte mai precise, dar ea știe sigur că nu e ceva provocat de om și nici ceva ce omul poate elimina. Se poate cel mult ține la picior, culcat. Uneori, forța ei interioară, sub forma umorului moștenit de la Moșneguțu (tatăl ei, n.m.), o ajută să-și țină curajul.“
Camping e o docuficțiune bine documentată (prozatoarea face apel la experiența propriei sale mame; redă în plus secvențe de pe grupurile Fb de români din Spania), cu multe detalii ale vieții de imigrant român și cu multe personaje secundare, români și spanioli, ce gravitează în jurul Sofiei. Romanul combină scene din prezent cu flashback-uri din trecutul eroinei, toate punctate de vizitele fiului ei Robert (de regulă vara). Cât privește viitorul Sofiei și al fiului ei Robert, ori al relației dintre ei, la întoarcerea acasă, totul rămâne incert – sau mai degrabă deschis. Una peste alta, dincolo de intriga romanescă, Camping de Lavinia Braniște rămâne o carte de actualitate pe tema migrației românești în postcomunism.