Gabriela Adameșteanu notează, în prefața celei de-a doua ediții a jurnalului ținut de Tia Șerbănescu între 1987 și 1989, Femeia din fotografie, că, la treizeci și cinci de ani de când au fost scrise, două sunt jurnalele care pivotează viu și credibil în realitatea ultimilor ani de comunism în România. E vorba, pe de o parte, despre volumul Anei Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul, și, pe de alta, de jurnalul de față. Numai că, aș adăuga, firescul tonului din paginile Tiei Șerbănescu îl transcende, până și-n lamentație, pe cel al Anei Blandiana, chiar dacă rădăcinile socio-politice ale urgenței de a consemna, vijelioase până la traumă cum știm că au fost, corespund în linii mari.
Memorialistica și jurnalele literaturii noastre sunt foarte fertile pentru analizele conținute, atente la conjugarea discursului propriu-zis cu ceea ce Jérôme Meizoz numea „zvonul lumii“, la individualul atins de colectiv și instituțional care rezultă din identificarea și analiza strategiilor posturale ale autorilor. Jurnalul Tiei Șerbănescu mi-a părut, însă, a cere un alt fel de planare.
Scris cu nerv, el nu se încadrează până la capăt, dacă e să ținem la chițibușăriile categoriale, nici pe raftul jurnalelor de întâmplări, nici pe cel al caietelor de reflecții; nu e nici magmă programatic livrescă, precum în cazul scrierilor prietenului său, Radu Petrescu, și cu atât mai puțin nu face parte dintre jurnalele care blamează veninos, răscumpără sau înfierează. Cu toate acestea, e scris cu anxietatea inadaptaților care nu defilează cu propria demnitate și nici nu se fălesc cu gesturile supraviețuirii care au fost, la timpul lor și sub potcoava totalitarismului de la finele anilor ‘80, mișcări naturale în propria biografie.
Din postul de jurnalist cultural pe care-l ocupa Tia Șerbănescu la „România liberă“, a fost retrogradată, în 1989, la poziția de corector pentru Întreprinderea „13 Decembrie“ după bănuieli că ar fi complotat, alături de un coleg, la scrierea unui manifest ostil față de regim. În locul mediului închistat și aservit ideologic de la ziar, Tia Șerbănescu va nimeri, tăcută și aciuată în fața planșetei personale, într-un cadru de lucru cu dialoguri pestrițe și inși cu vocația umorului deșucheat pe care-i surprinde în capitolul cu cele mai evidente valențe prozastice. Felul frust, fără majore intervenții auctoriale, în care redă conversațiile, personajele, mediile, fie că e vorba de coada de la Alimentară, de birou sau de mușuroiul de la Casa Scânteii, dă măsura auzului său de prozatoare despre care s-a vorbit și în cazul Gabrielei Adameșteanu și care le apropie, iată, și altfel decât prin prietenia cultivată.
Detaliile de strictă biografie, însă, sunt mai degrabă sporadice, alocându-li-se spațiu redus comparativ cu cel dedicat monologului interior în flux prin care autoarea își analizează, fără patimă, condiția intelectuală și afectivă în lume. De altfel, opțiunile literare ale Tiei Șerbănescu au parte de același tratament lucid, totuși răsărit dinăuntru, dând seama despre perioada în care autoarea a scris cronici literare. Marin Preda, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu și Camil Petrescu, pe care-l pomenește doar cu Patul lui Procust, interesată, printre altele, de dinamica și psihologia dragostei, sunt principalele afinități ale cititoarei. Ladima o atrage în mod special fiindcă împărtășește cu el, lăsând la o parte posibilele speculații psihanalitice, reacția dezaprobatoare dintr-o personalitate dominată de dezgust visceral față de o lume în picajul mediocrității.
Printre vălătucii tristeții, depersonalizării și sărăciei ultimilor ani de dictatură, lăsând în urmă o copilărie petrecută într-o familie disfuncțională unde doar mama și mătușa au fost figuri luminoase, jurnalul Tiei Șerbănescu pare să aibă rare faruri călăuzitoare. E vorba, pe lângă fiul Alexandru, despre prietenia cu Dana Dumitriu și urmele lăsate de moartea prematură a acesteia. Frânturi ale momentelor împărtășite, precum o plimbare în care au adunat împreună o pungă de castane, relectura Prințului Ghica, transformată într-o modalitate de a o aduce aproape și de a-i despleti, printre rânduri, viața, dar și consemnarea morții consecutive a altor personaje din ecosistemul literar al acelor ani – George Ivașcu, Mihai Beniuc, Șerban Cioculescu – prefac însemnările acestea (și) într-un necrolog.
Fundalul acestei înmormântări perpetue e compus, da, din frig și frică, dar și dintr-o amăreală decantată în umor. Dacă el devine, peste decade, comic sau tragic, rămâne să (re)investigăm, ochi cu ochi și minte cu minte, privind către portretele unor personaje contradictorii ale acelor vremuri, precum Adrian Păunescu. Maniera plurală (venind deopotrivă dinspre gazetărie și viața literară), incisivă și verticală a Tiei Șerbănescu poate servi de îndrumător.