Toată viața mi-a fost rușine. De cartierul mărginaș, unde creșteam odată cu șobolanii și bolile mizeriei care, ca prin minune, mă ocoleau sau mă atingeau într-o formă așa de ușoară că toți se mirau. De tata, nerespectând ordinea lumii sub pretext că toți sunt parșivi și, poate, cu el vor fi și fost, nu e ușor să crești pe timp de război, frica și amenințarea (mai târziu aveau să devină și pentru noi poruncile de bază în mult trâmbițata „luptă cu viața“), ținând loc de mângâierile mamei sale, moartă de tuberculoză, de protecția tatălui său dispărut deodată, așa cum și apăruse în viața bunicii, cu fanfara lui militară și care, se pare, ajunsese mare professor de muzică în orașul pustiu, tata neîncercând măcar o dată să-l caute și urându-l de moarte și afurisindu-l de mama focului pentru că-l lăsase „singur sub bombe“. De nepăsarea și delăsarea mamei, ce nu găsea niciun sens vieții și, încă de tânără, vorbea despre „dincolo“ ca de fericirea supremă. De frații mei mai mici, de lenea lor fără margini, de somnul nesfârșit, de nesimțirea cu care întâmpinau zilele fără să-și dea o clipă osteneala să învețe, să scrie, să aibă un program, să se adapteze societății, nu-i așa? Chiar de mine însumi mi-a fost rușine. La școală, până târziu, nici măcar batistă n-am avut, fiind nevoit să-mi suflu nasul pe mâneca de la uniformă sau prin curtea școlii. Aproape niciodată nu aveam unghiile tăiate, ca de altfel mulți copii din școala noastră, rău-famată în oraș; nu le aveam nu că nu mi-ar fi plăcut, ci pentru că nici măcar foarfecă nu aveam (sigur, dumneavoastră, aici, în cea mai cea țară a Europei, vi se pare că aiurez, că vreau să vă trezesc mila sau caut să devin interesant, nu?). Pantofi dați cu cremă… Domnilor, ar fi o naivitate să vorbim despre asta în anii șaizeci în cartierul Nisipuri, cu un tată mecanic și o mama casnică. Aveau luciu numai când bietul tata mi-i cumpăra din salariul său de nimic, pantofi care deveneau automat protectori împotriva gerului iarna, teniși de sport, încălțăminte „de vizită“, vara (rapid, prin spălare cu apă rece, direct din bălțile mahalalei, foarte bogată din acest punct de vedere!), până se jupuia pielea de pe ei și, prin găurile din talpă, intrau pietre de mi se făceau răni vii. Odată, aveam inspecție la limba română și dascăl pentru acea oră ne era un învățător mai răsărit, bărbat frumos trebuie să fi fost, că prea toate cucoanele din cancelarie mureau după el, „domnu` Mateucă“ în sus, „domnu’ Mateucă“ în jos; acesta dădea o probă de avansare cu clasa noastră. Acum, nu că vreau să mă dau mare, da’ bun la carte am fost, și învățătoarea, doamna Gae, o femeie extrem de ambițioasă și muncitoare, religioasă din cale-afară, cu opt sau zece copii, mi-a spus că nu cumva să lipsesc și să las clasa, m-a lăudat, m-a măgulit, „Și-așa școala noastră e de pomină, să facem ceva să vadă domnii de la centru că nu suntem chiar de râsul lumii.“ Iar eu, ambițios și căpos din fire, aproape că m-am jurat că n-o să lipsesc. Era o iarnă cumplită, ca pe vremuri, când nu se auzise de sateliți artificiali, și copiii se puteau juca toată ziua fără să le fie frică părinților c-o să-i fure cineva și o să-i batjocorească, era frig de crăpau pietrele, ce mai! Zăpada pe la noi trecea de genunchi, toată lumea trăia strâmtorată, n-aveai bani să faci case mari, două-trei camere acolo, și nici pe-alea nu le puteai încălzi deodată. Aici, la Nisipuri, pe Dorobanților, pe Stânjeneilor, orice casă mare ar fi bătut la ochi, erau case mici, cocioabe în comparație cu astea de aici, dar ce suflete uriașe adăposteau câteodată… Mama, neștiind de inspecție, plecase dis-de-dimineață să-mi bată niște cuie la ghete, că mi se deslipise talpa de-atâta purtat. Mai trebuia să treacă pe la găzărie, lângă Stadion, cu bidonul de trei litri, fără mânuși, cu broboada neagră de-a purtat-o până târziu și paltonul ei verde, cu guler maro, moștenite de la nu știu ce rudă care murise… De plecat, plecase, de venit n-a mai venit curând și eu plângeam disperat că n-o să mai ajung la ore, doar eram premiant, onoarea clasei, cum am spus… La inspecție am ridicat tot timpul mâna și cred că unul dintre răspunsuri a plăcut așa de mult domnilor inspectori, că unul a vrut să mă vadă la tablă, dacă tot la fel de frumos și corect scriu cum vorbesc… L-am rugat să mă lase în bancă și să-mi pună întrebări câte vor. Mă încăpățânam să nu ies, dar dumnealor, intrigați și curioși, m-au luat aproape pe sus și ei, și domnul Mateucă. „Hai, măi, ne rugăm de tine ca la icoane, ce naiba?!“ Pricăjit cum eram, am pășit ca în fața plutonului de execuție căci, odată ajuns la tablă, toți copiii au pufnit în râs arătând spre picioarele mele pe care, peste ciorapi, înfășurasem fâșii dintr-un cearșaf vechi, legate cu sfori ca să nu alunece prin zăpadă… Învățătorul a încremenit, eu nu mi-am putut ridica din pământ capul de rușine când inspectoarea a venit la mine plângând, m-a luat de mână și m-a dus la loc în bancă, s-a așezat lângă mine și mi-a spus, printre suspine: „Dacă o să ajungi vreodată ceva, să nu uiți asta niciodată, niciodată.“ Parcă așa ceva era de uitat. * „Continuați, continuați sau, dacă vreți, putem s-o lăsăm pe altă dată“, îmi spuse liniștit psihiatrul, iar lampa verde-gălbuie ce ne despărțea mă făcea aproape să vomit, ca după câteva căni de ceai negru băute pe stomacul gol. „Se petrec prea multe crime oribile, domnule doctor, zi de zi, sub ochii noștri, deseori mă trezesc ud leoarcă, înnebunit de imaginile copiilor cărora li se pune mâna la gură să nu țipe… gâze de câțiva ani zdrobite uneori de propriii părinți. Am văzut desenele unei asemenea fetițe, într-o grădiniță. În spatele culorilor țipătoare, amestecate cu groază, cu ură , peste tot ochi holbați de durere în timp ce mânuțele acopereau burta mai tot timpul roșie… Mi-e teamă că am început să deraiez.“ Renunță la tăcerea neutră pe care o păstrase mai bine de un ceas dându-mi senzația că vorbesc la pereți și se aproprie, peste birou, astfel încât îi vedeam fața surprinzător de destinsă, înțelegătoare cu vădit interes la cele ce spuneam… „Dragă colega, pricep destul de bine și nu trebuie să vă rușinați, ce-mi relatați nu este o situație de excepție în vremurile noastre… De fapt, totdeauna au fost asemenea acte de agresiuni sexuale, mai rare probabil la dumneavoastră sau ceva mai acoperite. Studii pe mulți ani, pe un număr considerabil de pacienți, demitizează imaginea omului rău, sângeros, al prototipului avut în discuție. El este greu de diferențiat de așa-zișii indivizi normali, pentru că este uneori specialist desăvârșit, coleg bun de muncă etc., care adăpostește două sau mai multe persoane în trupul său, în creierul său bolnav, mai bine zis… dacă vreți un fel de dr. Jeckl și Mr. Hyde, noi având misiunea de a anihila ce e periculos, prin atrofierea părții demonice…“ „Nu știu, nu știu ce să zic… Eu i-aș omorî cu mâna mea fără milă. Le-aș scoate unghiile și ochii, le-aș…“ * În nicio parte a globului ăstuia nu arde țărâna ca la noi. Fără să biciuie. Ca niște cărbuni minusculi care-ți gâdilă tălpile, sâcâindu-te, dar, totdeauna, aducându-ți binefacerea fierbințelii, sentimentul primar că te miști liber pe o planetă încătușată. În nicio parte a globului nu cântă, nu țiuie greierii ca în câmpiile Doljului. Niciunde pământul nu-și ține respirația să asculte mișcarea frunzelor de plopi vara, niciunde ochii femeilor nu sunt mai aprinși, nicăieri sânii fetelor mai pietroși, precum cireșele în mai, pe care le înghiți cu sâmburi cu tot. „Ei, ți se pare ție că ai plecat de mult, dar ia să stai în fiecare zi în mizeria asta, să vezi atunci cum ți s-ar acri de țiuitul greierilor, nu i-ai mai auzi de țipetele și înjurăturile proprii.“ „Craiova este Sicilia noastră… săracă, fierbinte, ambițioasă, căpoasă peste măsură, cu oameni inteligenți, ba uneori așa de inteligenți că oltenii sfârșesc într-o șmecherie de doi bani“ – râde Niki Temistocle, la patru dimineața, pe una din terasele Costineștilor, căutând și el, probabil, trecutul, anii când îi ajungea o ceașcă de cafea și-un Carpați… „Ăstuia îi e ușor să se dea poet, bă, omu’ are euroi, e investitor, a uitat ce huiduia dimineața așteptând să-l ia cineva spre Galicea-Mare. Chiar că nu mai ești întreg. Bă băiatule, tocmai tu care citezi din Biblie, tânjești după ce-a fost, după… Păi, pe tine te-a scos Dumnezeu de-aici din închisoare ca pe evrei din Egipt… oare ai uitat foamea și telefoanele ascultate, ai uitat că nu puteai să publici, că te-au aruncat ăștia la țară după ce-ai tras ca un câine în facultate…?“ Nu, nu am uitat, cum aș putea să uit… dar cui să spui că atunci te simțeai iubit, că sărăcia ta trezea admirație, că toată lumea bună te întreba de vorbă, „ce-ai mai scris, se dă secundariatul, ce face băiatul?…“, iar azi nimeni nu se uită decât la ce mașini plimb, cât câștig pe lună, dacă sunt mai tare decât… Cum să le spun că tihna domestică e moartea scrisului, că, nearzând, nesuferind, tot ce era inspirație se împrăștie în fața vitrinelor supraîncărcate, că mi-e groază de câte ori copiii întârzie câteva minute ca nu cumva vreun dement să-i târască în mașină și să-i găsesc, doamne ferește, prin nu știu ce pădure sugrumați… „Aha , vezi că la noi nu sunt cazuri de-astea!… Citește ziarele , nene, și n-o să mai duci dorul atât.“ Pământul românesc are ceva dumnezeiesc în el… „Eeee, ai avut tu așa o…re-ve-la-ți-e“ – vrea Profesorul să fie ironic, după ce o oră întreagă îmi vorbise că a pus varza, că vecinul și-a luat un BMW cu șaptezeci de mii de euro… Acum vrea să-și vopsească părul, „să și-l cănească“, râde Bogdan, „ca ăla de la Microbiologie, cum îl cheamă, că parcă scrie și el, am auzit că nu i-a lăsat pe ăia de la teatru până nu i-au pus o piesă în scenă…“ * „Aaaa, rânjește psihiatrul… sunteți foarte radical, amice… Există, după cum bine știți, prostituate care au familie, au copii și se comportă acasă ideal. Dimineața bune mame, seara… în bordel… Ar trebui să le ucidem, oare, pentru imoralitate, ce ziceți?!“ „Nu m-ați înțeles sau vă prefaceți că nu înțelegeți… Se poate să existe un asemenea «Doppelmoral», îmi închipui că pot să joace dimineața un rol și seara să devină saltele… deși, pe cinstite, nu știu ce-or fi învățând copiii de la asemenea mame, dar, în sfârșit… noi despre cu totul altceva discutăm, vă mărturiseam groaza în fața faptelor criminale, despre sex cu copii era vorba, unii dintre ei abia mergând pe picioare…“ De data asta se apropie atât de mult încât îi simt respirația gâfâitor crescândă, satisfăcut că mă adusese la punctul dorit: „Deci vârsta vă deranjează…“ Mi se pare că nu aud bine, că pur și simplu… „Pe dumneavoastră nu?“, bâjbâii blocat, cu sufletul la gură… O pauză cât o eternitate se așază între noi, profesorul de psihiatrie s-a retras în poziția initială, în timp ce lampa îl arată deformat, descărnat, cu buzele ude și gelatinoase ca două meduze: numai vocea gâtuită îi trădează participarea și, pe neașteptate, din interogativ devine confesiv, neașteptat de sincer și fără niciun fel de prudență. „Comportamentul sexual al copilului este extrem de complex și foarte puțin studiat, din ce motive cred că se înțelege, nici nu știu, de fapt, în ce măsură se explică asta în țara dumneavoastră, cert este că toată lumea acuză doar adulții, ei înșiși victimele unor asemenea agresiuni cândva… Copilul are și el partea lui de… hai să nu-i zic de vină, ca să nu vă tulbur și mai mult… Să-i zicem de participare activă , și asta încă de foarte, foarte mici.“
Mă privește apoi fix, intuind că m-a șocat și mai mult.
„Să ieșim puțin din cadrul unei consultații banale, având în vedere că suntem, oarecum, colegi… am să vă povestesc ceva foarte… În urmă cu câțiva ani, fetița noastră ne surprindea adesea făcând dragoste, ne privea fără rușine când n-o observam și nu rareori se suia, așa în joacă, pe abdomenul meu, imitând mișcările maică-sii, ba chiar am surprins-o respirând greu, trăind începutul unei vieți viitoare cu adânci rădăcini în cea mai fragedă vârstă… Das Verbotene, lieber Kollege, ceea ce ne este interzis ne atrage nebunește, nu ne lasă odihnă până la consumarea actului respectiv, natural dacă normele morale etc., etc… nu ne împiedică s-o facem… atât cât ne pot împiedica.“
*
Mă plimb pe străzi ore în șir și nu mai știu ce se întâmplă cu mine. Nu mai pot duce nimic până la capăt. Adorm după câteva minute de citit și mă scol mai obosit decât adormisem…
*
„Trebuie să fi avut o copilărie plină de suferință și lipsuri“, răsună vocea din spatele lămpii galben-verzui, de fapt nici nu știu, dacă lampa atârna pe masă sau ochii de șarpe din bălțile Luncii Jiului umpleau dormitorul meu noapte de noapte.
*
„Încearcă, domne, să scrii și dumneata ceva mai vesel, mai aproape de realitate“, mă mustră părintește directorul editurii, „ce naiba te-ai angajat de o vreme numai la scenarii psicho…“
Mi-e teamă de cuvinte, mi-e teamă că nu tot timpul servesc numai Cuvântului, încerc să mă pun în paranteză mai des, să mă rămân umil, deplin conștient că nerenunțarea la umflarea acestui Eu nesătul mă poate conduce la nebunie, la disperare…
Mărșăluiesc până noaptea târziu. Mă îngrozește perna, mă îngrozește patul, dar cel mai groaznic este când descopăr că foștii mei idoli erau, de fapt, niște pigmei…
*
Trecusem din clasa a șasea sau a șaptea și aveam ore după-masă , așa că mă trezisem ceva mai târziu. Mama era în spital de vreo două săptămâni, iar eu credeam că sunt acasă numai cu cei mici, când am auzit un glas străin de femeie în dormitorul părinților. Vorbea greu, parcă se sufoca, parcă i se astupa gura să nu strige după ajutor.
Am lipit urechea de zidul despărțitor, să aud mai bine ce se întâmpla. Am recunoscut printre zmucituri și palme pe tanti Marieta, chelnerița, fosta soție a lui nea Sandu, a lu’ mecanicu’, propriu-zis unul dintre cei mai buni prieteni ai tatei. Plângea și se ruga fără nicio șansă: „Lasă-mă, Petrică, îți cad în genunchi, nu mă batjocori, nu-mi face asta!“ După scurt timp n-am mai auzit decât vocea descompusă a tatei, un „taci, fă, că te omor“, după care a urmat o lovitură puternică, un „auuu“ neputincios, sfâșierea unei rochii sau poate a chiloților și horcăitul preistoric al învingătorului…
Ce mi se pare cel mai cumplit, însă, este că în loc să mă umple de scârbă atunci, ca și acum, scena aceea îmi produce o delirantă stare de excitație.
*
„Scriitorul este pervers, domnule, sinceritatea descrierii propriilor gânduri îl ajută să redevină „normal“, pentru scurt timp; are nevoie de această descărcare pe care o desăvârșește, o împlinește prin crearea emoției în cititor… care…“
„Ce să-ți spun, darling, cititorul o fi mai breaz… Scrie tu despre lucruri normale, să vedem cine ți le publică, dar, mai ales, cine ți le citește.“
*
Ninge ca în alte veacuri deasupra Germaniei. Viscolește de mama focului. În camera mea miroase deja a Crăciun.
Extrem de comod îmbrăcat, cu un pahar de whisky în față, tolănit pe sofa și acoperit cu cearceaful cu pisicuțe roșii, aștept miezul nopții, pe un canal privat, o emisiune oarecum interesantă: „Mißhandelte Kinder“ – copii schingiuiți în numele dragostei.