Stilist cu certă înclinare spre romanul psihologic și spre reflectarea cotidianului aparent nesemnificativ, Eshkol Nevo reprezintă una dintre vocile proeminente ale generației sale – editorial a debutat în 2004 – și este unul dintre cei mai importanți scriitori israelieni contemporani. Proaspăt publicat în limba română la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, romanul Un bărbat intră în grădina paradisului¸ în traducerea fluidă și poetică a Marlenei Braester (ea însăși o poetă excelentă, cu un simț aparte al limbii, care a reușit să ofere cititorilor români opera unui alt mare stilist israelian, Amos Oz), este atipic din punct de vedere struc tural, neconvențional, fragmentat.
Alcătuit din trei unități narative distincte, concrescute, ridicate la suprafață de aceeași mișcare tectonică – tematic vorbind –, Un bărbat intră în grădina paradisului e mai degrabă o carte alcă tuită din trei nuvele, un arhipelag în care trei insule distincte în raport cu suprafața apelor na rative își exprimă sin gu laritatea, unicitatea. Continuitatea e subtilă, ca și cum istmuri nebănuite s-ar arăta la reflux și ar îmbia lectorul să viziteze la pas teritorii noi, sub amenințarea creșterii bruște a nivelului apelor textuale, oscilației mareice generate de forța de atracție a noului text. Trei unități narative distincte, așadar, „Drumul Morții“, „Poveste de familie“ și „Un bărbat intră în grădina para disului“, se exprimă pe sine ca entități cu identitate incon testabilă, ca trei nuvele locuite de personaje distincte, nu și de teme diferite. Expuse din unghiurile diferite a trei naratori cu voci care lasă sentimentul nesiguranței pentru că stările lor de spirit și motivările interioare se caracterizează printr-o anumită incertitudine, fie legată de desfășurarea evenimentelor, în primul text, fie de motivarea apropierii de rezidentă în cel de-al doilea, fie de însăși identitatea partenerului de viață în ultimul, cele trei nuvele nu au numai o rădăcină tematică unică, ci și o serie de conexiuni subtile cu învățătura Talmudului. Substanța magmatică împingând povestea spre suprafața receptării și conturându-i astfel perimetrul nu se rezumă numai la impulsul erotic, primul sesizabil în perceperea celor trei texte ca întreg, ci și la pierdere. Toți trei protagoniștii, cu voci narative distincte, dar nu disonante, Omri, Caro și Chelli, au trecut recent prin experiența pierderii partenerului de viață în moduri diferite, prin divorț, moarte sau dispariție, toți trei caută adevărul spre a se raporta la un sistem stabil de valori după ce propriul sistem fusese dinamitat de precedentele evenimente, deja depozitate în memorie. Calea prin care se invocă adevărul este aceeași, a unei soluționări externe, imparțiale, a implicării instanțelor juridice în soluționarea cazurilor, numai că nici această intervenție nu rezolvă misterul odată ce prozatorul alege calea acestor voci narative distincte, asumat subiective și menținute în perspectiva puternic subiectivizată a implicării fiecăruia. În plus, toate trei textele sunt configurate în același cadru spațio-temporal, mai sugestiv prin dimensiunea spațială, prin poziționarea precisă într-un Israel în alertă, decodificat prin repere mass-media și culturale precise. Fiecare dintre texte are o trimitere mai puternică sau mai subtilă la America de Sud. Fiecare expune, în fațete diferite, gustul pentru călătorii și perspective ale heteroimaginii. Fiecare induce un soi de alunecare, fiecare se exprimă în aparenta nesiguranță a lipsei de repere din mintea fiecărui protagonist, deși contextele furnizează repere spațio-temporale precise. Fiecare proiectează, de fapt, geografii intime care nu configurează ceea ce din punct de vedere narativ constituie arhipelagul amintit, insularitățile asumării subiective, ci un masiv cu trei mira doare, care asigură per spec tiva asupra unor traiecte de viață diferite, motivate de impulsuri diferite, modelate de parcursuri diferite.
Privit ca roman, Un bărbat intră în grădina paradisului este expunerea multifațetată a unui teritoriu (definit emoțional, în ciuda încercărilor de proiectare rațională a reperelor definirii), în care nu personajele (nici măcar cele naratoare) sunt protagoniștii, ci sentimentele, confuzia subiectivă, suspansul fiecărei confesiuni, care alcătuiesc un bestiar afectiv, o iconografie a emoțiilor, o culegere de afecte exprimate prin măști ale acelorași scene ale pierderii și cunoașterii prin dragoste. Când, în această turnură stilistică remarcabilă, povestea este asezonată cu ironie, dar păstrează nota dominantă în gust a unor întâmplări anterioare dureroase, însoțite de sosul dulce-acrișor al tandreții, rezultatul este remarcabil și, cu certitudine, nereductibil la desfătarea epică a fiecărei narațiuni în parte. Fiecare desfășurare epică dă de fapt nota personală a interpretării, fără ca viața să selecteze ca arhetipal un anumit parcurs, o anumită expresie, o anumită formă în care să fie jucate rolurile unei mecanici sociale excepțional redate, în care să se manifeste forțe de atracție și respingere, de apropiere și separare. Fiecare pune în mișcare un univers domestic încărcat de umanitate și de duioșie.
Probabil că denumind-o roman, Eshkol Nevo a vrut să provoace cititorii cărții Un bărbat intră în grădina paradisului în a căuta legăturile subtile dintre cele trei nuvele distincte, cu vagi conexiuni între ele. Dar, mai mult decât această trimitere spre un anumit punct de fugă unic pentru tripticul pe care îl propune, prozatorul israelian expune interioarele personajelor-narator într-un asemenea fel încât orice posibilitate interpretativă a factualității exterioare devine verosimilă. De aceea cred că, dincolo de proiecția profund umană a propriilor texte, Eshkol Nevo propune, de fapt, și un remarcabil exercițiu stilistic, care trebuie luat ca atare.