Scrisul literar, adică poezia, proza, ca și dramaturgia, eseul, critica literară, înseamnă, în reprezentarea mea, un maraton auctorial care durează întreaga viață. Așa cum ne reamintește Anton Dumitriu în lucrarea sa Alétheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică, Platon interpreta aletheia, adevărul, ca fiind „alergarea divină“. E o metaforă la care mă întorc mereu și mereu cu încântare, căci aduce surprinzătoare deschideri de orizont, de înțelegere. Astfel, sunt încredințat că scrisul literar poate fi privit și el, în cazul celor care-l practică dăruindu-i-se total, cu vocație și netrădată onestitate, ca fiind o alergare, nu divină, e prea mult spus, dar absolută. Pornind de aici, o imagine de o vădită plasticitate care se iscă în mintea noastră ar fi aceasta: dacă ne uităm cu luare aminte, vedem peisajul lumii noastre străbătut de asemenea alergători textuali însingurați, care nu abandonează niciodată, care, prin scrierile lor, se pun iar și iar la încercare, la îndoială, căutând să-și depășească limitele și să și înfrângă nenumăratele slăbiciuni ce, peste voia lor, cu larghețe li s-au dat. Dar să părăsim teritoriul considerațiilor poematice abstracte. Și să revenim în aerul tare al actualității imediate. Ce așteptări, ce speranțe are cel care se angajează astăzi în această alergare grea, care, precum bătăile inimii, nu se oprește niciodată? De ce scrie el literatură și pentru cine scrie? Și ce fel de răsplată nădăjduiește să primească pentru truda sa? Sunt chestiuni asupra cărora ne-am întrebat și în alte rânduri, dar care, dată fiind importanța lor, e firesc să ne stea permanent în atenție. Ca să schițăm un răspuns cât de cât convingător, se cuvine să nu lăsăm deoparte o întrebare anume: prin ce se caracterizează epoca noastră? Străduindu-ne să răspundem, descoperim câteva aspecte noi care, mi se pare mie, schimbă, total?, regula jocului. Despre ce e vorba?
În primul rând: epoca actuală este una tehnologizată, mai tehnologizată decât oricând. A impus invaziv în viețile noastre spațiul virtual, comunicarea planetară instantanee, informația deconcertant de extinsă și de accesibilă, dominația textelor din mediul virtual asupra textelor clasice, tipărite pe hârtie, și, mai cu seamă, dominația copleșitoare a imaginii (în mișcare) asupra textului verbal scris, „democratizarea“ centrelor de emitere a diverselor mesaje, astfel încât orice persoană poate difuza opinii și ajunge să influențeze mase uriașe de oameni; și mai ales, mai ales, a introdus în scenă inteligența artificială, care e capabilă să învețe, care ne înlocuiește accelerat în tot mai numeroase domenii, inclusiv în cele pe care le consideram atribute eminamente umane, sensibilitatea, creativitatea, ele – generatoare de opere literare, artistice. Această stare de lucruri a schimbat, cum altfel?, rolul, locul, ponderea literaturii în accepția ei clasică. Și, implicit, nici rolul, locul, ponderea scriitorului n-aveau cum să rămână neatinse. Exact ca într-o fabrică ultramodernă unde atâtea operațiuni care se executau manual au fost preluate de roboți industriali, și-n literatură multe dintre sarcinile care-i reveneau acesteia au fost transferate spre alte sectoare ale universului nostru hipertehnologizat, fiind rezolvate de acestea mult mai rapid, cu ușurință (nu neapărat și mai bine, și mai profund!). Iar în al doilea rând și coborând la firul ierbii: trebuie să cercetăm care sunt condițiile concrete, sociale și culturale, din țara noastră. Privilegiază sau viciază ele ființarea normală a literaturii, avantajează sau împiedică activitatea scriitorilor români de astăzi? Reiau ceea ce am tot spus: interesul publicului pentru lectură literară, în general, și pentru cea românească, în special, este în regres drastic. Se citește tot mai puțin și, cu un cuvânt brutal, tot mai prost. Au dispărut bucuria, fiorul acela incomparabil, care, altădată, însoțeau apariția cărților de valoare. (Arghezi, copil, îl zărește, pe stradă, pe Eminescu. Nichita Stănescu, tânăr, e dus de Bogza să-i sărute mâna lui Arghezi. Și astfel se alcătuia lanțul simbolic, s-ar zice chiar magic, al continuității în literatura noastră. Astăzi… lanțul e rupt, foc și pârjol.)
Nimic din ce se întâmplă în realitatea imediată nu-l încurajează să continue pe scriitorul de vocație și, trăsătură importantă, de integritate profesională, nedispus să facă compromisuri și să mizeze în afirmarea sa pe altceva decât pe calitatea literaturii sale. Acesta n-are mai deloc cititori. N-are pentru munca sa nici recompensă pecuniară. N-are recunoaștere, prețuire publică. Poate are cumva prestigiu din partea breslei? Nu, nici gând. Tocmai am identificat boala (am numit-o superlativită) care face ca toți să fie lăudați de-a valma, cei care nu merită parcă mai sonor decât cei puțini care merită. Într-o comunitate literară lipsită de coeziune, de solidaritate, spartă în zeci și zeci de cioburi, producțiile literare ale celor din ciobul personal sunt fără excepție preamărite, iar cele din cioburile altora sunt fără excepție desființate. Descentralizarea, democratizarea de după anul 1990, cum s-au tradus în plan literar? S-a vrut cu obstinație să nu mai fie o unică autoritate critică aceea care hotărăște, care validează autori și opere. S-a pledat pentru libertatea de decizie, de gust, de exprimare. Ceea ce sună bine, la prima vedere. Dar, în fapt, la ce s-a ajuns? A fost o acțiune susținută, vehementă de subminare a instanțelor critice de prestigiu. Personalitățile critice marcante urmau să fie reduse la tăcere. Adică, aprecierile lor să nu mai conteze ca repere. Și aneantizarea a reușit. Dacă marii critici nu mai sunt ascultați, atunci oricine poate afirma orice enormitate despre oricine. Iar impostura este nu doar posibilă, ci chiar invitată la mesele cele mai bogate. Să privim cine sunt autorii autohtoni prezenți în manuale, să privim cine sunt autorii autohtoni traduși: nume viabile sunt amestecate cu nume fără relevanță estetică. Nu mai există canon, nu mai există reprezentativitate valorică, altele sunt criteriile (regula ar fi chiar lipsa de criterii?). Primează relațiile personale, amicițiile, gusturile îndoielnice ale unora și altora care permit cocoțarea pe diverse podiumuri a unor persoane nule și neavenite. Și astfel se clădește, temeinic!, marea mistificare literară națională. Am văzut manuale de limba și literatura română în care, frecvent, exemplificările de scriitori și scrieri erau din literaturi străine. Nu avem oare datoria, cred că nu e exagerat dacă adaug primordială, să ne apărăm propria limbă și operele literare de seamă așa cum ne apărăm propria casă? Să nu se cunoască oare adevărul acesta simplu? În acea carte tulburătoare, Evreii și cuvintele, scrisă de Amos Oz și de fiica sa Fania Oz-Salzberger, citim aceste remarci esențiale: „…înțelegem continuitatea evreilor ca pe una în primul rând textuală.“ Și: „Foarte devreme în istoria noastră am ajuns să depindem de textele scrise.“ Și: „…încă din primul mileniu î.Ch, israeliții vorbitori de limba ebraică aveau deja conceptul de popor centrat în jurul ideii de memorie textuală.“ Pentru noi, românii, aceasta e o lecție prea greu de înțeles? Se pare că da.
PS.: Și, așa stând lucrurile, care este totuși răsplata, singura răsplată care-i rămâne celui dedicat scrisului? Însăși opera, scrierea pe care a izbutit s-o ducă la bun sfârșit, s-o edifice în ciuda tuturor dificultăților.