Mărturisec, numele Olympe de Gouges nu-mi spunea nimic pînă acum cîteva săptămîni, cînd am văzut, în „Le Figaro“, un test destinat candidaților la bacalaureat: „Ce știți despre Olympe de Gouges?“ Un test la care aș fi luat zero puncte. Noroc că mi-am dat bacalaureatul în România, și n-am nimerit întrebarea asta. Numele Olympe de Gouges i-a fost străin, pînă la 22 de ani, și celei care l-a purtat. Înainte de a-și alege acest nume devenit celebru, doamna s-a numit Marie Gouze, născută la Montauban, unde a fost declarată fiica lui Pierre Gouze, măcelar șef, un burghez, și al doamnei Anne Olympe Mouisset, fiica unui avocat care se trăgea dintr-o familie de negustori de textile. Tatăl n-a semnat în registru, era un fel de a nu recunoaște paternitatea. Pentru că se zvonea că tatăl adevărat ar fi fost Jean-Jacques Lefranc de Pompignan.
Am insistat pe aceste amănunte biografice care, poate, explică evoluția celei care-și va lua numele Olympe de Gouges, odată ajunsă la Paris. Se săturase de viața provincială. Ducea o existență banală, fără orizont, părinții au silit-o să se mărite cu un bărbat mai în vîrstă, pe care nu-l iubea. Totuși, un an mai tîrziu a născut un fiu. Dar asta nu a ținut-o în căminul conjugal: „Forțată să fug de un soț pe care îl uram, m-am refugiat la Paris cu fiul meu“.
Acolo, pur și simplu, s-a dezvoltat o altă personalitate. Autodidactă, a fost pasionată de literatură, de presă, a început să scrie piese de teatru și pamflete. Cum a reușit să se integreze în societatea exclusivistă, totuși, a Capitalei? Nu se știe nici cum a reușit și din ce a trăit în primii ani. Un cronicar al vremii făcea o remarcă, și asta poate fi o explicație, nu tocmai plăcută: „Fața frumoasă era unicul său patrimoniu“. Da, un patrimoniu bine exploatat. A trăit ca o femeie galantă, a avut destule relații cu bărbați „realizați“. Rețeta e veche de cînd lumea și se aplicã, mai abitir, în zilele noastre. Jacques Biétrix de Rozières, un bogat antreprenor de „transporturi militare“ i-ar fi dat, în fața notarului, 70.000 de franci în zece ani. Astfel că, începînd cu „Almanahul Parisului“ din 1774 a început să figureze la capitolul „persoane de condiție“. Calitate în care frecventează saloanele literare, teatrele, reuniunile politice, chiar.
Îmbrățișează teme curajoase în primele pamflete și în textele dramatice. Se pare că i-a lispit doar instrucția, nu și talentul. Era insistentă și prima ei piesă, intitulată Sclavagismul negrilor i s-a jucat la Comedia Franceză, în 1789. Reprezentația n-a fost primită cu entuziasm, i s-a reproșat abuzul de romantism, compoziția dezordonată și platitudinea stilului. În total, piesa a fost jucată doar de trei ori. O a doua piesă pe aceeași temă, Piața de Negri, n-a fost acceptată de niciun teatru.
În timpul Revoluției Franceze (supranumită, pe drept cuvânt, Anii Terorii), spiritul civic al Olympei se dezlănțuie. Intră în partidul Girondinilor (au fost trei partide-facțiuni și o mișcare civică în acei ani: Girondinii, facțiune moderată, asociată cu burghezia provincială, în special din regiunea Gironde; Montagnarzii: grup radical, condus de figuri precum Robespierre, Danton și Marat, numiți astfel pentru că ocupau băncile din partea superioară a Adunării și Câmpia (La Plaine), grup moderat, numit și „Marais“ (Mlaștina), format din deputați nealiniați, care ocupau centrul sălii Adunării. Mai exista, foarte activă, mișcarea Sans Culotte, care în traducere înseamnă Fără Chiloți, o mișcare fără o organizare formală, un fel de Vocea Străzii).
În 1791, Olympe publică cea mai importantă lucrare a sa, Declarația drepturilor femeii și a cetățenei, replică la Declarația Drepturilor omului, datînd, se știe, din aceeași perioadă. În acest document, ea cere instaurarea divorțului (introdus în Constituție în septembrie, același an), eliminarea căsătoriei religioase și înlocuirea ei cu un contract civil echitabil. După cum cere un statut echitabil și pentru copiii din flori (introducînd și ideea de recunoaștere a paternității). Încă un punct important: cere ca femeile să nu mai nască în spitale „ordinare“, ci în maternități.
În Anii Terorii, Olympe de Gouges își formulează public convingerile și se aruncă în lupta de idei. De pildă, îl numește pe Marat „avorton al umanității“, condamnă vehement vărsările de sînge care „întinează“ idealurile Revoluției. Deputatul François-Louis Bourdon o denunță pe apărătoarea drepturilor femeilor la Clubul jacobinilor. După ce va publica un afiș intitulat „Cele trei urne sau salvarea patriei de către un călător aerian“ este arestată pe 20 iulie. Încearcă să scape de închisoare susținînd că e însărcinată. Un control sumar făcut de medici arată că nu era cazul.
În 6 august, același an, 1793, este condamnată. Apucă să mai scrie un text, O patrioată persecutată, în care-și expune ideile politice. E condamnată la ghilotină și executată pe locul actualei Place de la Concorde. Va striga de pe eșafod: „Copii ai Patriei, veți răzbuna moartea mea“. De la copiii Patriei ce se mai aștepta la recunoștință, pentru că unicul său copil, Pierre Aubry de Gouges, devenit ofițer, a asistat la execuție și nu a vărsat nicio lacrimă. Apucase să se dezică public de ea.
Ei, acum, dacă aș da bacul franțuzesc și mi-ar cădea Olympe de Gouges, cred că aș trece cu brio.