S-au împlinit de curînd 30 de ani de la dispariția lui Cristian Popescu, unul dintre cei mai originali poeți ai ultimei jumătăți de secol. Editura Tracus Arte a publicat, în trei volume, opera sa. Primele două, Familia Popescu (2015) și Arta Popescu (2016), reiau opera antumă a autorului. Al treilea volum al ediției îngrijite de Irina Călin, soția lui Cristian Popescu, și Dana Popescu-Jourdy, sora lui, adună paginile de jurnal sub un titlu imaginat de autor și pe care l-ar fi dat, poate, acelui jurnal dacă ar fi apărut în timpul vieții sale.
Îngrijitoarele ediției menționează într-o notă consultarea a 13 caiete care conțin note, articole, texte finite și chiar articole publicate, dar și texte transcrise pe care, neaparținînd lui Cristian Popescu, ediția le-a omis. Un caiet similar a apărut ca număr (1-4/1999) al revistei „Manuscriptum“, editată de Muzeul Național al Literaturii Române, condus atunci de regretatul Alexandru Condeescu.
Jurnalul, așa cum e prezentat și ordonat cronologic în ediția de față, începe la 1 ianuarie 1987, etichetat școlărește pe copertă „Popescu Cristian, clasa a XXVI-a A“. Poetul avea, cu adevărat, la acea dată, 27 de ani, se îndrepta spre 28. În 1986 apăruse, pe hîrtie de ziar, în numai 32 de pagini, placheta Familia Popescu, un eveniment pentru prietenii și colegii săi din Cenaclul Universitas. Jurnalul din 12 octombrie 1987 pînă în 2 ianuarie 1988 se intitulează Jurnalul unei vieți moarte de-a gata, ca și volumul din prezent, și cuprinde, în „ianuarie 1988“, un „Tabel cronologic“ fantezist al vieții sale. Acest „tabel“ este plin de umorul tragic care l-a caracterizat mereu pe Cristian Popescu, precum și de fanteziile sale „ieșite din minți“. Cristian Popescu notează, de pildă, pentru intervalul 1962-1964, că „stă la căpătîiul tatălui său (…) îi urmărește visele“, că este „alintat și dezmierdat de femeile durdulii din visele tatălui său“. Își fixează debutul poetic în 1966 astfel: „scrie primele versuri, scrijelindu-le pe ușa veceului din casa părintească“ și ele „vor circula pe ușile tuturor veceurilor din capitală“. Încăperea respectivă va fi „școala mea. Locul meu de liniște și reculegere“.
Jurnalul, în partea sa incipientă, poartă foarte pregnant mărcile poeziei lui Cristian Popescu. El cuprinde, pe lîngă fantezii uimitoare, care îl vor însoți toată viața, și detalii biografice reale, dar prezentate în felul său. Astfel, își notează criza din 1976 în chip personal: „Împlinește brusc 85 de ani.“ Atunci „face pipi în rezervorul unui Trabant ca să-l ducă mai departe, se simte tot timpul urmărit“. Iar în 1979 „i se încredințează redactarea rubricii Decese din ziar. Succesul este răsunător“.
Un alt caiet, din 1989, relatează relația poetului cu boala lui (schizofrenie și „sindrom discordant“) și debutul la Cenaclul Universitas, 25 mai 1984. Poetul va deveni paznic de noapte la diferite muzee din Capitală, fixîndu-se la Observatorul Astronomic, și ascunzîndu-și diagnosticul.
În jurnalul său, Cristian Popescu își cultivă, își „crește“ arta și moartea, acum și sub ochii cititorilor. În 1992, la 13 mai, notează: „Mi-e atât de frică de moarte și atât vreau s-o iubesc“ și „Mi-e frică c-am să mor, mă bucur c-am să mor, iubesc faptul c-am să mor“. În jurnal apare o neliniște tot mai intensă legată de ambele obsesii, arta și moartea, cu speranța difuză că arta poate să vindece moartea. Și eventual invers.
În timp, jurnalul, ca și articolele reproduse din reviste în acesta, devin tot mai puțin coerente cu excepția unuia, Cum lucra securitatea, publicat în revista „22“, în decembrie 1992. E impresionant faptul că, urmărind cele scrise de Cristian Popescu, noi, cititorii de acum, știm cît de repede se apropia de 21 februarie 1995, data morții sale. Poetul e tot mai febril, notele sînt tot mai fragmentate și disparate. Unele secvențe, puține, au sclipiri literare, restul sînt simple rînduri autobiografice. Cristian Popescu este într-o fază mistică, „autospovedanie și rugăciune“. Volumul se încheie cu Strigătul sau Poetul Popescu, poem postum, la care lucrase în ultimele luni. Îl recunoaștem în acesta pe poet, dar nu și momentele sale inspirate.
Jurnalul lui Cristian Popescu este o mărturie tulburătoare despre ultimii șapte-opt ani din viața unui poet uimitor, paradoxal, incomod, de fapt inocent și inadaptabil. Jurnalul e intim amestecat cu opera și își justifică locul în cadrul acesteia. Nimic n-a fost așezat și ordonat în viața lui în afară de obsesia continuă pentru artă și moarte. Un sigiliu tragic a fost pus de le început pe amîndouă.