Țineam să particip la ancheta pe tema propusă de colegul nostru de redacție Cristian Pătrășconiu, despre jocurile copilăriei. Cine oare nu și-ar dori să străbată drumul înapoi, cel mai adesea imposibil de parcurs, traseul invers spre începuturi, și să ajungă încă o dată, fie și așa, fugitiv, cu puterile slăbite ale memoriei, în ținu tul edenic al copilăriei, al cărui fericit locuitor a fost cândva? Pe atunci, pentru copil, timpul deținea o cu totul altă valoare: moartea încă nu exista în mintea lui și totul se petrecea feeric, viața avea ca dimensiune firească un fel de veșnicie accesibilă.
Dar n-am fost în stare, oricât m-am străduit. Privirea mi-a rămas încețoșată, imaginația și ea s-a dovedit palidă, incapabilă să reînsuflețească verosimil scene pline de strălucirea de atunci, picioarele mele nu se puteau mișca, de parcă eram încălțat cu ciubote de fontă care cântăreau chintale, iar drumul, oricum, se ștergea fantomatic în fața mea.
Ce anume mi-a provocat acest blocaj pe care, nepotrivit poate, am ales să-l descriu aici astfel, în chip poematic? Starea mea sufletească negativă, evident incompatibilă cu evocarea nostalgică a unor luminoase și miresmate vremuri inocente, e pricinuită de prezentul care-mi asediază, îmi ia în stăpânire creierul și simțirea cu atâtea și atâtea subiecte deprimante ce nu-mi îngăduie nicio clipă de visare.
De pildă, mă bulversează tot ce se petrece în spațiul public cu privire la pensiile speciale ale magistraților. Tentativa prim-ministrului și a guvernului de a aduce ordinea în această chestiune (ar fi, în fond, o aliniere cu practicile din Uniunea Europeană!) și de a elimina o uriașă inechitate socială, care provoacă indignarea cetățenilor țării noastre, a fost percepută de către beneficiarii acestor pensii ca un atac apocaliptic împotriva lor, un atac căruia se cade să-i răspundă imediat, cu o ripostă pe măsură. Iritarea, furia și necuviința magistraților întrec imaginația noastră. L-au jignit impardonabil pe prim-ministru, numindu-l „măcelar“. Din toate manifestările lor reiese cu limpezime faptul că această categorie profesională se consideră deasupra tuturor celorlalți, o castă care împovărează poporul român prin sfidătoarele sale privilegii pe care le închipuie ca fiind intangibile. De altfel, această convingere a magistraților chiar este exprimată răspicat prin vocea cea mai autorizată poate, a doamnei Elena Costache, șefa CSM: „Noi suntem unici“, sună cuvintele dumneaei reproduse dintr-un interviu acordat jurnalistului Digi24 Valentin Stan. Tot doamna președinte a mai făcut în cursul acelei discuții o afirmație la fel de stupefiantă și care dovedește, din păcate, o gândire nefirească, de nu cumva strâmbă: „V-ar conveni să vă judece un judecător neobiectiv?“ Tradusă și pusă în contextul dialogului respectiv, întrebarea retorică ce vrea să însemne? Că un judecător nemulțumit de salariul, de beneficiile sale poate deveni un judecător „neobiectiv“, adică unul care, într-o cauză sau alta, judecă anapoda/ pe dos/ incorect? Și la ce ajungem dacă aplicăm același mod de gândire și la alte categorii profesionale (fără pensii speciale!)? Un doctor, de exemplu. Nemulțumit de remunerația sa, dacă ar deveni și el „neobiectiv“ și s-ar „răzbuna“ operând pacienții nu cum se cuvine, ci altfel, încât aceștia și-ar pierde viața? Sau profesorii, nemulțumiți, care le-ar preda aiurea cunoștințe elevilor? Sau, fiindcă tot vorbea doamna Costache despre cele trei puteri în stat: președintele țării, prim-ministrul, nemulțumiți și ei de cuantumul veniturilor lor (apropo, mai mici decât ale atâtor magistrați!), sau membrii corpului legislativ, și aceștia nemulțumiți de veniturile primite, ce-ar fi dacă toți, fiecare la nivelul său, ar deveni „neobiectivi“ și ar începe să ia măsuri voit nebenefice, care ne-ar afecta pe toți? Desigur, e absurd, n-are rost să continuăm. Sunt multe neclarități de logică în aserțiunile doamnei președinte. Nimeni nu spune că magistrații n-ar merita să aibă recompense speciale pentru activitatea lor. Problema este mărimea acestor recompense care au atins un prag absurd de ridicat și nesustenabil, date fiind posibilitățile financiare ale statului român. Așadar, nu se cere desființarea recompenselor speciale (nu cred că vrea cineva „un salariu de zece lei“ pentru un judecător, așa cum sugera dumneaei!), ci doar redimensionarea lor până la un nivel al decenței.
Și o altă întâmplare care m-a descumpănit. Una din mediul nostru literar, în centrul căreia mă aflu eu împreună cu doi colegi, toți trei fiind pe atunci în conducerea Uniunii Scriitorilor. Cineva scrie (într-o carte!) că printr-un program cultural inițiat de noi, cei trei împricinați, am fi urmărit de fapt cu totul altceva: „…sunt mascate noi intenții de ierarhizare a literaturii și de recrutare de noi susținători pentru interesele grupării din care fac parte preopinenții“. Când am citit rândurile acestea din Argumentul volumului, m-am frecat la ochi uluit. Nu mi-a venit să cred. Din două motive: Unu: cine e autorul acestor acuze? E cineva pe care, literar, l-am susținut tot timpul, cât am putut, și cu care eram convins că am niște relații civilizate, de colegialitate și de înțelegere. Și doi: despre ce faptă abominabilă a noastră e vorba? Acum câțiva ani, s-a organizat un concurs de proiecte culturale, cu prilejul Zilei Culturii Naționale, la care a aplicat și Uniunea Scriitorilor. Eu am avut atunci ideea, care mi se pare viabilă și acum, să alcătuim o hartă (o hartă, nu harta!) vie a literaturii române. Premisa de la care plecam era de bun simț: așa cum există hărți cu diferitele bogății/ zăcăminte ale țării, de ce să nu alcătuim și o hartă a unui zăcământ extrem de prețios, talentul literar? Căutam prin aceasta să atragem atenția asupra literaturii române de astăzi. Scriitorii trăitori în diferite locuri din țară erau reuniți pe un site, fiind prezent fiecare printr-un mic clip, cu o succintă fișă bio-bibliografică și cu un fragment literar propriu. Numele cu care am ilustrat ideea au fost selectate nu doar de noi trei, ci de întreaga conducere a Uniunii Scriitorilor, în frunte cu președintele de atunci, marele critic literar Nicolae Manolescu. Să aud acum, și încă de la un om pe care-l consideram apropiat și cu discernământ, că lansează asemenea procese de intenție, care transformă o inițiativă culturală de deplină bună-credință, menită să susțină literatura noastră, într-o acțiune reprobabilă, pusă la cale cu ascunse intenții necinstite, este, Dumnezeule!, decepționant.
O, se adeverește că viața literară și, în general, viața noastră au ajuns un tărâm unde, fără doar și poate, îți pierzi toate iluziile.