Cînd George Simion a promis case la 35 de mii de euro, m-am gîndit imediat la Caritas, o escrocherie pe care n-ar trebui s-o uităm. Poate vi se pare că nu au legătură cele două afaceri. Au depus bani, zic eu, la Caritas, vreo două milioane de oameni. În turul anulat din 2024, Călin Georgescu a avut tot cam două milioane de voturi. Coincidență?
Cam acesta e nucleul dur al credulilor cu care sîntem contemporani în România. Oamenii își doresc benzină la un leu litrul și cred că va exista cineva care să fixeze prețul ăsta.
Ioan Stoica a aplicat, cum a știut el, schema Ponzi, ajutat de tot felul de complici (Mihai Tatulici știe mai bine) și, îmbogățind pe unii, sărăcindu-i pe mai toți depunătorii, a ajuns acolo unde-i era locul, la pușcărie.
Escrocul român nu a inventat nimic, a luat totul de-a gata, o schemă care a funcționat și pînă la el. Dar Stoica nu a citit, probabil, finalul acestor povești. Toate s-au terminat cu pușcăria.
„Le Figaro Magazine“ publică, pe timpul verii, un serial despre marile intrigante. Episodul al doilea îi e dedicat celei despre care se spune că ar fi inventat „jocul“ piramidal, pe care Ponzi l-a rafinat doar. E vorba despre Thérèse Humbert, născută în 1855, în Languedoc, într-o familie săracă. Tatăl ei, Guillaume Daurignac, era un copil găsit într-un turn de abandon (au existat în anumite epoci, începînd cu Evul Mediu, aceste „dispozitive“ de salvare, unde mamele puteau să-și abandoneze copiii nedoriți. În Italia se numea: ruota dei trovatelli, roata găsiților). Mai tîrziu, Guillaume a fost recunoscut de mama sa. Se va căsători cu o femeie cu 25 de ani mai tînără. Apetitul pentru escrocherie Thérèse l-a moștenit de la tatăl său, care pentru a cumpăra o fermă a inventat o moștenire pe care urma s-o primească. Ferma a fost folosită drept ipotecă pentru a cumpăra un magazin de lenjerie pentru soția sa, Rose-Lucie Capella, care a murit la scurt timp, iar familia a ajuns la sapă de lemn.
Tereza (am să-i scriu numele românește) avea de mică un gust pentru înșelătorie și subterfugii. De pildă, și-a convins prietenele să-și pună toate bijuteriile în comun și fiecare să le prezinte pe toate eventualului pețitor, arătînd că sînt mai bogate decît era cazul.
Tereza țintește sus și reușește să se căsătorească cu Frédéric Humbert, viitor deputat, fiul unui senator care va deveni și ministru de Justiție. Pentru a primi aprobarea familiei Humbert, i-a convins că va moșteni de la o mătușă muribundă (era să zic Tamara) un castel și că figurează pe testamentul unui unchi american, pe moarte. Primul care s-a prins de minciună a fost chiar soțul, care însă i-a admirat aplombul și farmecul.
O minciună și mai mare, de la care a pornit totul, a fost aceea că ea, Tereza, ar fi moștenit un milionar american, Robert Henry Crawford, pe care l-ar fi ajutat într-un tren pe cînd avea o criză cardiacă. Ei, și aici intervine finețea, „clasa“ acestei manipulatoare. A avut o idee de geniu (după părerea mea): aceea de a intenta procese nepoților lui Crawford care aveau pretenții la moștenire. Deși erau total inventați, cei doi nepoți se prezintă la tribunal și, după ce procesul ajunge la Curtea de Casație, semnează cu Tereza o convenție pentru împărțirea celor 100 de milioane ale defunctului american. Cei doi nepoți nu sînt alții decît cei doi frați ai reclamantei!
Tereza și soțul se mută la Paris, unde ea susține și e crezută cu ușurință că are deja într-un seif ce va deveni faimos bonurile care atestă milioanele. Pe baza lor începe să se împrumute. Ca să-și plătească datoriile, se împrumută, tot mai mult de la alți creditori, într-o schemă pe care francezii o numesc jocul de cavalerie, iar mai tîrziu lumea o va recunoaște sub numele Ponzi.
Familia Humbert va trăi pe picior mare, va cumpăra clădiri, tablouri, un castel. Timp de șaptesprezece ani au huzurit pe bani care nu erau ai lor. Pînă cînd, într-o zi, un judecător aprobă unui creditor furios dreptul de a deschide faimosul seif. În care se găsește doar o cărămidă și o monedă de un penny. Împăratul e gol, seiful e gol!
Scandalul a fost „grandios“, precum luxul falșilor bogați. Au fost arătați cu degetul faimoși oameni politici care, prin relațiile de prietenie, le-au consolidat statutul, le-au asigurat vizibilitate și i-au creditat moral.
Fugiți la Madrid, cei doi soți Humbert au fost aduși în Franța și condamnați, în 1902, la cinci ani de muncă forțată. „Nepoții“ Crawford, adică frații Terezei, au luat trei ani și jumătate de pușcărie.
Culmea ironiei, cu un an înainte de a muri, în 1939, Tereza a moștenit cu adevărat o mică avere, din partea unuia din frații ei, mort văduv, fără copii.
Thérèse Humbert și Ioan Stoica nu sunt doar figuri izolate. Sînt două repere ale unei genealogii a iluziilor financiare. Ambii au profitat de momente de criză sau de tranziție: Thérèse, de instabilitatea morală din La Belle Époque, Stoica, de vidul legislativ și haosul tranziției postcomuniste. În ambele situații, justiția a reacționat tîrziu, iar victimele au rămas cu, vorba romancierului, Iluzii pierdute.
Da, între Thérèse Humbert, escroaca marii burghezii franceze, și Ion Stoica, „magicianul“ Caritasului, există o punte invizibilă, dar solidă. Fiecare își are locul în galeria oamenilor care au reușit, pentru un timp, să facă lumea să creadă în imposibil. Iar istoria, cum îi stă bine, repetă mereu aceeași lecție: mirajul îmbogățirii rapide e vechi de cînd lumea, dar la fiecare generație își găsește un nou guru și un nou public credul.
Să gîndim cu capul, nu cu Guru.