Ancheta literară prezentă în numărul de față al revistei noastre a stârnit un entuziasm cu adevărat ieșit din comun; am putea spune chiar că nu există, în acest sens, un precedent.
Înainte de orice: mulțumim celor – atât de numeroși – care ne-au răspuns cu promptitudine și – așa cum veți putea descoperi la fiecare răspuns – cu mare bucurie.
Apoi, pentru că numărul răspunsurilor a fost așa de mare, am decis – întreaga echipă redacțională de la România literară – să împărțim în două mari secvențe publicarea textelor. O primă parte se regăsește în paginile revistei de față. Partea a doua a anchetei va putea fi citită în numărul imediat următor al României literare.
O precizare importantă: ordinea în care au fost distribuite răspunsurile este una alfabetică.
Flavia ADAM
Învățătoare. Sau profesoară
Pentru copil, jocul este cea mai reprezentativă formă de învățare și de exprimare, îndeplinind multiple roluri în dezvoltarea cognitivă, socială, emoțională și morală a acestuia, având o contribuție semnificativă în formarea și îmbogățirea capacității de a comunica. Jocul poate fi văzut și ca o formă de adaptare, pornind de la simplu la complex, debutând cu imitarea, continuând cu asumarea de roluri, cu impunerea și respectarea anumitor reguli și chiar cu inserarea unor elemente de cooperare sau competiție. Ca mai toți copiii, și eu petreceam destul de mult timp jucându-mă. Primele jocuri de care îmi amintesc, erau cele simbolice: eu eram mama, hrăneam, îmbrăcam și plimbam păpușile din material textil, cusute de mama, găteam cele mai delicioase torturi, folosind nisip, apă și pietricele, deserturi pe care le ornam cu petale de flori, făceam ciorbă din iarbă sau alte plante, dreasă cu smântână obținută din cretă albă și apă, dar și salate de păpădie și podbal, piperate cu praf din belșug, servite pe niște bucăți de țiglă, utilizate pe post de platouri și farfurii, în fața blocului. Mai târziu, mi-am testat abilitățile de bucătăreasă cu ingrediente reale. Îmi amintesc de entuziasmul momentelor în care părinții erau plecați și deveneam stăpâna cărților de bucate, chiar dacă, adeseori, rezultatul final nu era pe măsura efortului depus, ceea ce nu m-a descurajat deloc, interesându-mă mai mult bucuria procesului, decât calitatea produsului obținut. Acestea aveau să fie primele încercări de „a găti“, pentru că întâia ciorbă comestibilă am preparat-o abia la vârsta de doisprezece ani. La fel de mult îmi plăcea și să fiu învățătoare sau profesoară, rol pe care am început să îl joc în clasele primare. Aveam multă răbdare cu toți „elevii“ mei, copii ai vecinilor de la bloc, îmi plăcea mult să le povestesc, să le explic, să îi ascult, să le dau teste și să le corectez, iar satisfacția mea era maximă când, la începutul jocului, la împărțirea rolurilor, aproape de fiecare dată, mă alegeau pe mine, considerând că mă pricep cel mai bine. Alteori, eram bibliotecară, raiul cărților fiind chiar biblioteca tatălui meu. Eram o elevă conștiincioasă, așa că timpul alocat jocului era doar cel de după terminarea tuturor temelor. Deși acestea au fost jocurile mele preferate, mai obișnuiam să particip și la jocuri precum: „Șotron“, „De-a v-ați ascunselea“, „Prinselea“, „Sticluța cu otravă“, „Șapte pietre“, „Lapte gros“, „Elastic“, „La perete, la perete, stop!“, „Țară, țară, vrem ostași““, „Rațele și vânătorii“ și multe alte jocuri ale căror nume nu mi le amintesc cu precizie. Probabil că o parte din mine va rămâne mereu ancorată în mrejele copilăriei, într-un timp în care jocul „De-a viața“ era simplu și blând, împletind în cel mai spectaculos curcubeu, culorile inocenței, ale bucuriei și ale visării.
Adrian ALUI GHEORGHE
Jocul de-a cine pierde, cîștigă
Îi este greu unui copil de astăzi să înțeleagă că există viață și în afara internetului, a tabletei. Dar există, a existat. Am să detaliez, cît de cît, copilăria din anii 70, dintr-un sat din preajma Humuleștilor lui Ion Creangă, antropologii pot să aibă material de studiu. Oricum, joaca unui copil de la țară era posibilă numai după ce își termina treaba, pentru că un copil de la sat avea normă foarte precisă de muncă. Între jocuri, erau, în primul rînd, concursurile. De alergat la țintă, de alergat cu cercul la întrecere. Cercul era fie o roată de cauciuc grea, fie una dezafectată de bicicletă. O loveai cu palma și alergai pe lîngă ea de îți sfîrîiau călcîiele. Era cel mai ecologic mijloc de circulație! Apoi era joaca „de-a v-ați ascunselea“, fie în jurul casei, fie pe cîmpurile cu porumb, cu grîu, chiar la pădurea din preajmă, de la cinci, șase kilometri. „Bătutul“ mingii era, la fel, un joc foarte comun. Numai că mingile noastre erau, cele mai multe, din cauciuc, săreau foarte tare, trebuia să alergi mult după ele, traiectoriile erau foarte ciudate. Sau erau mingile grele, tot din cauciuc, cu o carnație dură, după un meci cu o așa minge aveai degetele de la picioare scrîntite, vinete, unghiile se dezlipeau. Sau jucam fotbal pe miriștile de după treieratul grîului, care erau foarte țepoase, noi eram desculți. Pe glezne curgea sîngele, abia iarna se vindecau rănile. Destul de des urcam la Cetatea Neamțului, unde improvizam vechile bătălii din zonă și rostogoleam bolovani de pe ruinuri. Foloseam și arcurile cu săgeți în bătăliile noastre. Arcurile erau din nuiele de răchită, la care prindeam ață tare sau fire subțiri de piele, iar ca săgeți foloseam fie vîrfuri de la coceanul de porumb, în care înfigeam cuie sau bolduri, sau nuiele subțiri de alun. Iarna era săniușul, aveam o sanie din lemn, foarte grea, greu de mînuit, greu de urcat cu ea la deal. Ne făceam noi schiuri, din bucăți de scîndură pe care le țineam în apă fierbinte o vreme, după care le puneam la îndoit între șipcile din gard. Legăturile le făceam din bucăți de cauciuc, cele mai multe de la camerele de bicicletă, sau din fîșii de piele. Schiurile nu rezistau mult, se rupeau repede, fie cedau legăturile. Oricum, munceam mult pentru cîteva momente de satisfacție. O vreme practicam un joc foarte periculos, bătaia cu pietre. Fiind prima generație de după cel de-Al Doilea Război Mondial, probabil că rămăsese ceva belicos în aer. După o bătaie de acest tip, aveam multe zile ce povesti, trăgeam concluzii, pansam răni. Îmi amintesc, bătăile se dădeau, strategic, la unul din podurile sau la una din punțile de peste apa Topoliței sau a Ozanei. Ne dispuneam armatele de o parte și de alta a podului, trebuia ca una din armate să îl cucerească. Pietre erau din belșug, drumurile nu erau asfaltate, erau pline de bolovăniș de rîu. Cîștiga cine reușea să cucerească podul, să îi alunge pe ceilalți, care trebuiau să se recunoască învinși. În ceea ce privește natura, dacă te naști la țară, într-un sat de deal-munte, nu poți să nu fii tu însuți natură. Copacii din livada noastră aveau nume, trăiam toate etapele și anotimpurile implicați în emoția de înflorire, de desfrunzire a fiecărui cireș, prun, măr. Asistam la nașterea mieilor, a purceilor, a vițeilor. Dacă erau fătați iarna și era mai frig, erau ținuți în casă în primele zile, era bucuria mea să mă joc cu ei, în primii ani ai copilăriei. De pe la zece, unsprezece ani am trecut la alt nivel. Am descoperit, la un moment dat, șahul. Aveam un carton care reprezenta tabla de șah și piese din lemn, pe care le țineam într-o trăistuță de pînză. Pe mulți colegi de școală i-am învățat șah, ca să îi am apoi parteneri de joc. După ce am descoperit poezia, un joc de singurătate era formularea de întrebări despre lucrurile din preajmă. Și dădeam, firește, răspunsuri, definiții, pe care le notam în caiete. M-am convins în timp, toată viaţa improvizăm răspunsuri la diverse întrebări, la chestiuni punctuale, întîmplătoare adesea, ca să nu se vadă că nu avem nicio certitudine. Ne amăgim cu cuvinte. Și cred că avem multe răspunsuri la care nu avem întrebări. Viața însăși este un răspuns la o întrebare pe care nu reușim să o formulăm. Sau este un fel de joacă de-a cine pierde, cîștigă.
Paul ARETZU
„Copilul râde:/ «Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!»“
Norocul nostru este memoria (dimensiune istorică a omului), menită să ne salveze biografic și cultural. Se manifestă, neevitabil, de fiecare dată, cu un însemnat adaos ficțional, ca o fata morgana retrospectivă. Copilăria este autentică numai atunci când se trăiește, apoi se mitologizează. Rămâne însă o prezență definitivă, ca o anamneză, ca o întemeiere în sine, ca o amprentă din ce în ce mai iluzorie. Cine spune că-și amintește cu exactitate parcursul primilor ani de viață se laudă, exagerează.
Copilăria mea s-a petrecut în urmă cu multe decenii. Părinții, bunica mea aveau poate imagini ale acesteia pe care eu nu le mai stăpânesc, dar erau exterioare, de martori, nu fuseseră trăite. Mi-a rămas vie exuberanța, voluptatea, intensitatea cu care mă abandonam bucuriei jocului. Era deasupra foamei, somnului, oricărei prudențe. De ce se întâmpla aceasta?: jocul nu era constrângător, ba, pot spune că elimina supravegherea și cenzurile părinților, că ne scotea din realitatea practică, dându-ne senzația de libertate totală, lăsându-ne să inventăm o altă lume, fabuloasă, lipsită de rânduielile greu de suportat ale timpului și spațiului.
Jocurile noastre erau multiple, potrivite cu anii 1950-1960, păstrând urmele războiului, sărăciei, schimbării mentalității sociale, politice. Jucăriile erau rare, ni le confecționam noi. Cu câteva pietricele jucam cirică, dintr-un crecan de lemn, două fâșii de cauciuc decupate dintr-o cameră de bicicletă și dintr-o gaică ne făceam prăștii, dintr-o bâtă și un lemnișor ascuțit la ambele capete făceam țurcă, conduceam prin praful străzilor, cu ajutorul unei sârme îndoite, câte un cerc, închipuindu-ne conducători de autovehicule, din bucăți de cocean legate cu sfoară sau din sârme groase îndoite făceam patine… Nu ne era greu să vrăjim realitatea.
Cu un prieten, Titu, care avea vaci, fugeam la câmp, înșelând vigilența mamei. Acolo deveneam proprii noștri împărați, proprii noștri proprietari. Într-o salcâmiște alergam gușteri, lăsându-i fără cozi, sau rostogoleam arici înfricoșați. Câmpurile erau ale noastre. Nu aveam mingi și le făceam din cârpe, din maiouri băgate într-un ciorap înnodat (greu găseam vreunul, fiindcă umblam toți desculți). Mă rugam de Titu, promițându-i ceva în schimb, să-mi arate și mie cuiburile de păsări pe care le știa. Urcam apoi în vârful unui copac și cu mare prudență, cu inima zvâcnind, pipăiam puful moale și vietatea caldă, golașă dinăuntru. La întorsul acasă, călcam pe latul tălpilor, din cauza ghimpilor căpătați, iar mama sta câte o oră să mi-i scoată cu un ac de cusut înroșit în flacăra unui chibrit. Iarna umblam cu colindul (pe la rude, pe la vecini) sau ne dam cu săniile pe dealuri știute. Îl luam cu mine și pe fratele meu mai mic cu trei ani, Marian.
Strada noastră nu era pavată (târziu s-a pus piatră de râu, apoi cubică, iar de curând asfalt) și era locul nostru preferat. Când plecam de acasă, bunica ne avertiza: Maică, aveți grijă, când treceți strada să vă uitați și într-o parte și în alta, să nu vă calce vreo căruță. Era un singur bec, la colțul străzii, și acolo ne strângeam seara, spunând glume și povești. Simțeam că ni se făcea o mare nedreptate când părinții ne smulgeau din raiul jocurilor.
Acum, la bătrânețe, sunt sigur că nimic nu a fost mai dulce în viața mea decât joaca din copilărie, spre care îmi îndrept înțelepciunea și iubirea. O retrăiesc prin băiatul meu, Mihăiță, pentru care totul este o joacă, antrenamentele la atletism, cântatul la pian, mersul pe bicicletă, înotul la mare și în piscină, șahul, telefonul, laptopul, întâlnirile cu prietenii, plimbările prin parc… M-a întrebat cum era cirica, jocul cu pietricele. Dar alergatul de-a lungul străzii cu sfârleaza? Dar lapte gros?
Însă povestea copilăriei ar fi mai lungă decât viața…
Brîndușa ARMANCA
Jucării cu față umană
Fără cheie la gât, fiindcă epoca încă permitea mame casnice, aveam și eu gașca mea între blocurile nou construite, unde aproape fiecare apartament era dotat cu unul sau doi copii. Regula era mai întâi lecțiile, după aceea ieșirea în curte. Tovarășii de joacă mai iuți la terminarea lecțiilor strigau în cor spre geamul etajului 2: „Tanti, o lăsați să vină afară?“. „Tanti“ nu se lăsa înduplecată. Până nu era totul gata și verificat (câteodată și ascultat), ieșirea în curte nu se autoriza.
Întâlnirea „la bancă“ era necesară pentru a face planul de joacă: ne jucăm de-a „V-ați ascuns“, „De-a prinselea“, de-a „Hoții și vardiștii“, „Șotron“ (dacă erau mai multe fete), sau mergem să investigăm parcul botanic vecin, căruia îi lipsea pe atunci gardul și oferea acces ușor la lacul cu broaște și la mătasea aferentă? Mamele scrutau de la geam acțiunea și se impacientau invariabil când gașca de copii se muta în parc, fiindcă lacul era adânc. Uneori se auzeau zvonuri despre indivizi suspecți care furau copii.
Era multă mișcare printre blocuri și o gălăgie care se potolea doar când se întuneca și gașca revenea la bancă pentru povești de groază pe care le cam inventam care mai de care pentru a produce fiori. Dar astea erau jocurile colective de vară, fiindcă puțini copii plecau în vacanță la mare sau la munte, cel mult la țară, la bunici.
Iarna era altfel, zăpadă era din abundență, sănii confecționate clandestin de tătici prin ateliere aveam, dar nu era ușor de găsit un derdeluș în cartierul nou, bine nivelat. Așa că plecam în grup mai spre capătul străzii în căutarea vreunei movile rămase în urma constructorilor.
La vârste mai mici, înainte de a merge la școală, mă jucam cu cele câteva jucării din dotare: ursulețul maro chior, preferatul meu, o păpușă cu păr lung pe care o puteam pieptăna, și o păpușă-bebi, cu față de porțelan îmbrăcată într-o salopetă roz, cu o bonetă asortată. Păpușile aveau o drăgălășenie încremenită, dar păstrau o figură umană. Personajele înșirate pe scăunele, fiindcă aveam și mobilă de păpuși, erau obligate să asculte lecția pe care le-o țineam, uneori chiar cu mici muștruluieli. Jocul de-a profesoara a fost curată previziune, la fel fascinația pentru cărți care nu s-a diminuat după ce am învățat să citesc.
P.S. Copiii de azi se joacă cu jucării urâte, de parcă „eroii“ și păpușile „Barbie“ s-ar afla într-o competiție de monstruozitate.
Angela BACIU
„Mama lu’Angela, o lăsăți pe Angela la joacă?“.
Covrigi calzi! Hai la plăcinte cu bostan! striga în gura mare plăcintarul. Iaurgii, iaurgiu, iartu! îl auzeai duminica dimineața pe lăptar și toți copiii îl înconjurau, de parcă toată viața lor atârna de iaurt sau un lapte bătut. Și baclavaua de la Efendi, sau nuga cu nucă, un pahar de bragă rece și o casată, erau plăcerile copilăriei mele din orașul B. Strada era o lume intreagă. Eram cea mai mică din grupul nostru și nu știu de ce, mereu eram aleasă să număr: 1, 2, 3, cine nu-i gata, îl iau cu lopata! Și copiii găseau cele mai neobișnuite locuri să se ascundă: într-un șopron, în cotețul găinilor, chiar și în pod. Cred că am mai povestit asta, îmi plăcea mult să merg la bâlci, mama îmi lua acadele din zahăr ars sau vată pe băț. Cumpăram o minge de sacâz și lumea era a mea. A, și musai un titirez. Și stăteam gură-cască în mijlocul bâlciului, să nu-mi scape nimic. Nici măcar fluierele acelea mici în formă de păsări colorate sau animale, făcute din lut.
„Mama lu’Angela, o lăsăți pe Angela la joacă?!“…și nici nu apuca mama să răspundă, că noi începeam să strigăm „țară, țară, vrem ostași“, sau „ora 1 a sosit, omul negru n-a venit, ora 2 a sosit, omul negru n-a venit“. Ne era cam frică de omul ăla negru, uneori părea o pedeapsă: dacă nu ne făceam temele, sau nu mâncam tot din farfurie, venea omul cu sacul să ne ducă într-o țară a copiilor obraznici. Ne rupeam picioarele prin copaci, sau țopăind într-un șotron desenat cu cretă albastră. Când ploua afară, deschideam cutiile cu „Nu te supăra, frate“ și începea lupta. Eram doar noi și patru pioni de fiecare. Cine aducea toți pionii în casă, câștiga partida. Sâmbăta jucam marocco, aveam o răbdare de fier, să scot bețele din mănunchi, fără a deranja celelalte bețe, era doar o chestie de îndemânare. A, și jocurile cântate: Ala bala portocala, ce-ai mâncat de te-ai umflat, 7 pite și-un butoi și-un cățel de usturoi, țăranul e pe câmp…Nu îmi plăcea deloc să joc baba-oarba, mă legau la ochi cu o eșarfă neagră ce mirosea a tămâie și mort (o fi fost eșarfa vreunei babe din vecini, n-am știut niciodată). Mai târziu, am descoperit flori, fete, filme sau băieți, ne visam toți Romeo și Julieta, sau Tristan și Isolda. Râdeam cu gura până la urechi de cuvintele stâlcite și încurcate în telefonul fără fir, din cuvântul stilou, ajungea bibelou, ecou, platou, sau cine mai știe…Și câte jocuri îmi vin acum în minte, de parcă ar fi fost ieri: rațele și vânătorii, fazan, roaba, frunza. Jucam și mima. Câte personaje ne treceau prin cap și câte mai inventam! În vacanța de vară strângeam plante în ierbare sau timbre (recunosc, îmi plăcea să colecționez și șervețele, le luam de pe masa de Crăciun)…
Dar, cel ce m-a însoțit și mi-a spus mereu alte și alte povești, a fost zmeul. Bucuria aceea plină de culoare, un curcubeu în fiecare zi, pe care îl înălțam pe cer și zburam hăt-departe, peste mări și țări…
Petre BARBU
Acolo unde întorcea autobuzul 9
Ajungeam în fiecare dimineață pe la opt și jumătate. Întindeam fileul: o sfoară legată la capete de două bețe băgate în găurile a două jante ruginite de camion. Căutam niște cărămizi pe care le spărgeam de asfalt. Băgam o așchie de cărămidă sub talpă și o hârșâiam pe asfalt. Ieșeau niște linii relativ drepte, peste cele care se păstraseră din ziua precedentă – dacă nu plouase. Trasam un teren „omologat“. Era terenul nostru, „La capătul lui 9“. Acolo întorcea autobuzul 9, la capăt de linie, ca să intre din nou pe traseu, spre gară. Întorcea și autobuzul 27, care ducea la Parcul CFR, dar ne-a fost mai ușor să-l botezăm „La capătul lui 9“. Era o bucată de stradă, mai lată decât străduțele din cartierul de blocuri Micro 17.
Încălzirea era scurtă, câteva schimburi de mingi. Eram nerăbdători să jucăm. Eu făceam pereche cu Dragoș, iar Dorel cu Sorin. Dorel era blonduț și ar fi putut să pretindă că seamănă cu Björn Borg. Dragoș îl simpatiza pe John McEnroe, dar taică-su îl obliga să se tundă scurt, deși era în vacanța mare. Jucam pentru noi, nu imitam campionii vremii. Aveam rachete de lemn Neptun, de la Reghin. Jucam cu două mingi chinezești. Erau scumpe pentru buzunarele familiilor noastre de muncitori. Maică-sa lui Sorin era farmacistă, dar el aducea o căldare de tablă cu apă și o cană, pentru că locuia la parter.
Jucam cu mingile chinezești chelioase – adică fără puf. Dacă ratam vreo lovitură puternică a adversarului, trebuia să ne ducem tocmai în câmp ca să căutăm mingea. Uneori n-o mai găseam. Era un câmp plin cu bălării care se întindea până în lizieră, apoi un alt câmp până la balta Cătușa. După baltă se lățea combinatul siderurgic, cu cele șase furnale. Combinatul ne veghea din tribună.
Acolo, „La capătul lui 9“, am jucat turneele noastre de Grand Slam. Nu jucam pe bani, pentru că fuseserăm educați că sportul nu se face pe bani. Jucam cu îndârjire, cu ambiția de a câștiga la simplu, la dublu. Jucam cu nervi, chiar și când ne mai deranjau autobuzele sau vreo Dacie rătăcită. Eram atât de concentrați, încât, uneori, uitam să mai ridicăm „bariera“ (fileul) ca să treacă mașina. Și șoferul aștepta să închidem punctul. Niciunul nu ne înjura că „încurcăm circulația“. Și sectoristul din cartier ne lăsa în pace. Era Grand Slam-ul nostru. Jucam până când ne bătea soarele în cap. Demontam fileul și Sorin arunca sfoara în găleată.
Peste mulți ani, când am revenit în Micro 17, ca să-i îngrop pe ai mei în cimitirul construit pe acel câmp, am descoperit că „La capătul lui 9“ era o porțiune de stradă amenajată, care ducea spre șoseaua de centură a orașului. Mi-a fost greu s-o traversez, pentru că mașinile treceau în mare viteză.
De câte ori începe un turneu de Grand Slam, îmi amintesc că am fost campion. Nu singur, ci împreună cu Dragoș, Dorel și Sorin. Dragoș e în Anglia. Sorin, în Canada. Dorel e cel mai tare antrenor de badminton din oraș – a crescut mulți campioni. Eu scriu. Terenul „La capătul lui 9“ nu va găzdui niciodată un meci comemorativ.
Mirel BĂNICĂ
Jocuri şi jucării
Oricât ar fi de greu de înţeles acest lucru, observaţie capitală, pentru mai tinerii (puţini, bănuiesc) care citesc aceste rânduri: copilăria mea, final de anii ’70 – început de 80 NU a cunoscut lumi „virtuale“, în afară de cea din cărţile pe care le citeam pe hârtie şi ni le construiam noi, nu altcineva. Am crescut într-o comună rurală, din Bărăganul brăilean. Lista jocurilor şi jucăriilor poate fi una nesfârşită. Ce urmează este vocea liberă a memoriei mele şi a generaţiei din care fac parte. Aşadar… zmeu de hârtie, fabricat de mine, cuie pe calea ferată, aplatizate de roata grea a locomotivei, cu gândul de a face cuţite mici din ele, arcuri, săgeţi, chiar şi fabricarea unor otrăvuri primitive, aşa cum citeam eu prin cărţile de popularizare etnografică din epocă, efectul letal l-am încercat, cu arc şi săgeată, pe găinile vecinilor, vai ce tragedie a fost, petarde cu carbit, „pocnitori“ cu gămălie de băţ de chibrit din injectoare vechi de tractor, cărucioare cu rulmenţi zornăitori în loc de roţi, pescuit, mii de ore de pescuit, pe canale şi irigaţii şi bălţile libere de taxe ale câmpiei – nu puteam gândi atunci, ca şi acum, că trebuie să plăteşti pentru un ochi de apă dat de natură –, fotbal, volei, tenis „la perete“, turnir „medieval“ pe biciclete Pegas (lăncile cu care ne loveam erau improvizate din beţe lungi de alun, mă mir şi acum cum de încă nu ne-am pierdut vederea), rachetomodelism și carting – la Casa Pionierilor – experienţe de chimie, de laborator- trusa micului chimist, vai cât de mult îmi plăceau mirosurile insolite ce ieşeau din eprubete, ierbare şi insectare – le vedeam tot ca pe un fel de joc, colindam ore întregi pe malul apelor sau prin bărăgăne’, să găsesc piese interesante, „cutiile“, „cartoanele“ şi alte jocuri „comunitare“, cum s-ar spune astăzi, bazate pe lovituri cu o mică minge de cauciuc, trasul la ţintă cu praştia, arcul sau suliţe improvizate de noi, case din cartoane abandonate, un adevărat cartier de căsuţe ne făcusem, mobilate, aranjate, ca un sat de hobbiţi din Stăpânul Inelelor, operă pe care noi nu o cunoşteam însă pe atunci. Et encore: receptoare radio improvizate de pionieri pricepuţi, figurine de lut modelate de noi (actori, personaje literare) şi arse în foc, la fel ca în Poiana lui Iocan, teatru de păpuşi, cu piese „clasice“, păpuşile fabricate de noi, mare succes de public, „Țară, țară, vrem ostași!“, foarte dur, foarte fizic, sau pur şi simplu „De-a v-ați ascunselea“, care ne ocupa ore şi ore întregi, colecţia cartonată Enciclopedia Practică a Copiilor, Editura Ion Creangă, 1981. Mă opresc aici. A început nostalgia să lucreze şi, după cum bine ştim, în lumea în care trăiesc acum nostalgia este periculoasă nu doar pentru bunul mers al societăţii, ci chiar un posibil delict, dacă ne arătăm prea iubitori de trecut. Oricare ar fi acela.
Mircea BÂRSILĂ
Un joc milenar (uitat)
M-am jucat, în copilărie, în felul copiilor – fericiți – de la țară: cu cercul, cu ligheanul pentru prins, iarna, păsărele, cu sania (cât era iarna de lungă)… M-am jucat de-a ascunselea, de-a prinselea, de-a dacii și romanii, luptându-ne între noi cu niște bețe ridicate, convențional, la rangul de săbii. Și călăritul pe berbecii „înverșunați“, toamna, pe câmp, la vremea intrării oilor în călduri. Am tras, desigur, și cu arcul – confecționat dintr-o nuia de alun, iar săgeată, din tija unei buruieni uscate: „Un inel era Natura/ înscris în divinul triunghi isoscel/ și trăgeam cu arcul înspre moarte/ prin acel imens inel“.
Nimic deosebit, până aici. În consecință, cred că este mai interesant să descriu un joc, unul primitiv și pe care îl jucau mai ales băieții. Noi, copiii, îl jucam abia de prin clasa a cincea sau a șasea încolo, și, de obicei, pe deal, unde pășteam oile, primăvara, înainte de a fi date, spre îngrijire, la un cioban.
Jocul era numit gole (sau golie), cuvânt care denumea obiectul din lemn, lung de circa 8-10 centimetri și de grosimea, ca să zic așa, a unui cartuș pentru armele vânătorilor de iepuri. La jocul acesta participau patru actanți: doi „la bătaie“ (dotați cu câte un ciomag/toiag) și doi alergători (postați fiecare undeva în spatele „adversarilor“).
Actanții hotărau, de bună voie, constituirea cuplurilor. În schimb, rolurile erau decise printr-o probă constând în măsurarea unui ciomag prin succesive strângeri ale acelui „instrument“, cu palma, de către reprezentanții cuplurilor. Cel căruia nu-i mai rămânea loc, pentru a strânge ciomagul cu palma, pierdea întrecerea. Respectiva pierdere însemna acceptarea rolurilor de alergători.
La distanță de vreo 15 – 20 de metri se făceau două gropițe în pământ (numite bib-uri). Cei de la „bătaie“ aveau – fiecare – un ciomag folosit pentru a lovi golea aruncată spre el de alergătorul aflat în partea opusă. În timpul cât alergătorul trebuia să aducă înapoi, repede, golea (care zbura, uneori, destul de departe, în funcție de abilitatea celui care o izbise cu toiagul) și s-o depună în bib, ei, cei de la bătaie, erau obligați să se apropie unul de celălalt, în fugă, spre a ciocni „ciumegele“, și să revină la locurile lor, înfigându-și vârful ciumagului în bib-urile – „personale“ – pe care le păzeau. Dacă alergătorul reușea să aducă golea și să o pună în bib, înaintea celui care trebuia să atingă interiorul bib-ului cu ciomagul, se schimbau rolurile: alergătorii luau locul celor de la „bătaie“.
Jocul putea să fie jucat și în șase: doi alergători și patru inși cu ciumege. Cele două biburi (în plus) se aflau la distanță de cel puțin doi metri de celelalte, încât să fie evitat riscul de a se împiedica unul pe altul, cei care trebuia să lovească golea aruncată între ei, la înălțimea cuvenită. Cred că respectivul joc era unul milenar! Mai este jucat și astăzi? Mă îndoiesc.
Da, odată ca niciodată, am fost și eu copil, într-un sătuc cât o coajă de nucă. Și, din lanțul legat de vișin, izvora un câine.
Adrian BODNARU
Viața la țară
Copilăria mea de vară era la țară în anii șaptezeci. Dar și cea de restul anotimpurilor. Emanciparea industrială izbise năpraznic ruralitatea colectivizată. Plovdivul, de pildă, era definit ca „megalopolis“ în discuțiile de la cantonul satului.
„Puterea florii“ îmi întărea și mie firul de păr, iar tunsul îmi părea o ultimă operație posibilă: pe cord deschis. Fotografiile mele de după vizita la frizer pot constitui și azi capitolul introductiv al unui album despre doliu.
Hărțuirea adulților era unul din jocurile mele preferate. Ei trebuiau să-și scrie viețile cu mine ca Hemingway, în picioare. Cum urmăreau meciurile Craiovei la televizoarele cu lămpi, duminica. Rarele lor răzbunări le întâmpinam cu entuziasm, ele oferindu-mi șansa explorării unor locuri poate că până atunci fără miză: podul întunecat al casei după ce, cu grație, jetul de apă propulsat de mine dintr-un tub de detergent Deval cu dopul găurit poposea pe becul de deasupra cinei din curte sau câmpul înfricoșător de alb iarna, după ce înfundam coșul godinului din căsuța de la halda de zgură, cu cei doi lucrători ai căilor ferate uzinale încuiați pe dinafară.
Mizele erau mari și foarte mari. Cum altfel când asfaltul trecea prin fața casei și calea ferată prin fundul grădinii? Cum altfel când pe de-o parte se-nșirau tractoarele în asfințit, iar pe de alta, personalul 1001 în noapte, numai bun de potrivit ceasul după el. (Nu-mi amintesc dacă pe atunci trenurile întârziau sau ora exactă sosea mai devreme.)
Până și gingașul șotron se transforma într-o competiție aztecă, iar țurca, într-o confruntare între bersekeri. Leapșa în apă era pentru cei mai tari, iar pitulușul și baba-oarba, pentru cei mai corupți.
Victoria era totul, iar olimpiada de la Montréal punea și ea paie pe focul bucătăriilor de vară. Jocurile de echipă ne împărțeau în clanuri. Eu și prietenul meu contra a doi frați din vecini. Iar clanurile se bat. Cu pumni și pietre pentru ochi înnegriți și capete sparte. Apoi cu împăcări din interes.
Dar cele mai grele jocuri erau cu mine însumi. Mersul fără mâini pe ghidon sau chiar cu picioarele pe șa preț de câteva secunde, cu credința că linia întreruptă de pe mijlocul șoselei e chiar pista pentru biciclete. Sigur, milițianul satului îmi confisca, din când în când, în glumă, vehiculul german tot mai mutilat de la o zi la alta de nevoia mea de-al face mai ușor, cum văzusem la mașinile de rally. Sau escaladarea muntelui „selenar“ de la halda de zgură, ca un Hillary și, totodată, Tenzing, sub pecetea tainei din mine însumi.
Însă pietrele de rummy în care fusesem inițiat prin clasa I de o doamnă venerabilă, repatriată după zeci de ani în Italia, se auzeau tot mai aproape. Jucam deja unicolor, iar „albastrele“ parcă erau pietrele cubice ale străzii Nicolae Bălcescu, singura, de fapt, a micului oraș, îndepărtându-mă de copilăria la țară. Îmi rămânea doar să descopăr în curtea blocului una din marile creații ale omenirii: mingea din hexagoane și pentagoane, cu suprema ei întrupare de mai târziu, din adolescență, „Tango“-ul.
Hanna BOTA
Joc și inteligență emoțională
M-am jucat mult. Foarte mult. Devenise un motiv de dezacorduri, la un moment dat, între mine și sora mea, apoi, între mine și tata. Pentru că eram deja preadolescente și încă se întâmpla ca, după ce ne terminam treburile, s-o zbughim la joacă. Am fost mereu dornică de mișcare, de spațiu, de conectare cu natura și cu alți oameni, de explorare, nu doar în sensul clasic, a spațiilor fizice, a înțelegerii misterelor, ci și a spațiilor metafizice, psihice, sufletești. Joaca s-a combinat destul de repede, prin urmare, cu un soi de retragere: fugeam dintre oameni, mă ascundeam și citeam, devoram cărți în care exploram lumi imaginare. Uneori se întâmpla să uit de mine, să ies din timp, să uit chiar de responsabilități, și da, uneori uitarea era deliberată, de aceea am intrat în conflict cu unii din familie, mai responsabili… căci în familia noastră, ca-n multe familii de ardeleni protestanți, datoria era sacră, treburile ce-ți reveneau nu puteau fi amânate, nu era acceptată nici umbra vreunei boeme, timpul e o resursă prea valoroasă pentru a fi risipită… Joaca, cititul de plăcere, visatul cu ochii deschiși? Niște mofturi care puteau degenera, Doamne-ferește!, în lene, în viciu…
Dar, revenind la joacă (acum mă voi referi strict la joaca activă), norocul meu a fost să locuim la curte, într-o zonă care avea mult spațiu verde în jur. Aveam și casa de la țară, la doar 4 km de oraș, cu livadă, dealuri în jur, pârâu limpede în fața casei, dincolo de drum, fânețe și porumbiști, crânguri și pășuni. Iar în vecini, copii suficienți care să compună echipe pentru orice fel de jocuri. De la jocuri cunoscute ca volei și fotbal la rațele și vânătorii, olandezul zburător, al treilea n-are loc, hoții și vardiștii, de-a prinselea, lapte gros, și foarte multă „v-ați-ascunselea“: până se întuneca afară (mai ales când am crescut mai mari) și „perechile“ care se simpatizau se ascundeau ca să mai fure câte-un sărut, ferite de ochii celor mai mici. Trecea ora cinei și nu ne dădeam duși acasă. Adeseori îl auzeam pe tata că ne strigă din curte cu vocea lui care putea să răzbată kilometri: Hanna, Edith, veniți acasă, cina este pe masă! Se oprea toată banda de la joacă: noi ne făceam că nu auzim, dădeam din mână, încă puțin, iar puținul devenea mult. Intram apoi tiptil în casă, mâncam, fără comentarii, resturi de la cină și ne furișam în cameră la somn. Dacă se auzea tata sforăind, era bine, era semn că nu va afla la ce oră ne-am întors, dacă aprindea lumina și vedea că se apropie de miezul nopții, nu era prea bine, a doua zi riscam mai multă treabă, pentru el era semn că nu suntem obosite, că avem prea multă energie. În astfel de cazuri, sora mea protesta sau se întorcea mai devreme de la joacă, rămâneam să mă confrunt singură cu munca de a doua zi. Nu erau munci grele, iar joaca era de preferat.
Zilele active erau cele din perioada vacanțelor și alternau cu cele în care mă ascundeam ca să citesc. În timpul școlii ne jucam mai puțin. Iernile, după orele de dat cu sania, urmau jocurile de masă: moară, șah, nu-te-supăra-frate, animale de pe continente, avioane doborâte, riți-piți, X-O și multe, multe altele.
Îmi dau seama că joaca a avut un rol de formare practic și benefic: în perioada aceea am învățat să relaționez în echipă și cu indivizi, să recunosc stări de neplăcere ale mele sau ale altora, să gestionez conflicte, să împac oameni, să recunosc stările de bine și să le prezerv, să recunosc și să țin cont de nevoile celor neajutorați sau incapabili să se exprime, să țin o grupă coagulată, să pot lucra în echipă cu cei mai puțin performanți fără să mă supăr că afectează rezultatele tuturor… o serie de atitudini care m-au ajutat în relațiile din viață. Să înțelegi că e bună concurența, dar că dincolo de a câștiga într-un joc, sunt lucruri chiar mai importante legate de ființa ta interioară, de relațiile cu alții, de binele lor, reprezintă un plus de înțelepciune de viață. Dezvoltarea inteligenței emoționale este mai eficientă în perioada formării neuronale din copilărie și pubertate, prin expunerea la situații din societate, ceea ce se învață mai greu în clasă la școală, în scurtele pauze în care elevii interacționează sau nu.
Pia BRÎNZEU
20 aprilie 1952
De curând am dat peste câteva rânduri notate cu mai mulți ani în urmă, despre o copilărie lipsită de griji, într-o perioadă politică nu tocmai senină. Iată ce mi-am amintit:
„20 aprilie 1952. Mă joc sub masă cu păpuşile: cea mare, Netti, are numele bunicii; cea mijlocie, Carla, este botezată după mama, iar cea mică poartă numele meu. Numărul doi mi-e cea mai dragă: are o faţă drăgălaşă şi cuminte. Toate păpuşile sunt din celuloid, nu au păr şi nici nu închid ochii. Nu sunt aşa de frumoase ca aceea de porţelan a mamei.
Stau pe Bulevardul 6 Martie, fost Carol. Strada a purtat numele bărbătesc al păpuşii numărul doi, dar comuniştilor nu le plac păpuşile şi de aceea au schimbat numele străzii. Mama susţine că bulevardul nu are nicio legătură cu păpuşa mea. Nu e ca la Jimbolia, unde strada Diel chiar poartă numele străbunicului. Acolo comuniştii nu au schimbat nimic, deşi sunt convinsă că nici nemţii nu le-au fost niciodată pe plac. Fiindcă au pierdut războiul. Dacă l-ar fi câştigat ei şi nu ruşii, strada din Timișoara ar purta şi acum numele regelui și al păpuşii mele.
Pe Carla o iau în braţe. Netti doarme cuminte în cărucior, iar Pia, mică şi urâtă, plânge uitată într-un colţ. Sunt fericită că am trei păpuşi. Toate sunt fetiţe. Oare de ce nu am primit până acum nicio păpuşă băiat? Li-e teamă că aș strânge-o prea tare în braţe?
Când mergem dimineața la plimbare, bunica îmi cumpără o păpuşă foarte mică. Costă doar un leu, dar mama spune că este cea mai urâtă jucărie pe care a văzut-o vreodată: este din ghips şi îi ies nişte cauciucuri maronii din umeri şi şolduri, acolo unde se fixează membrele. Până seara i se rupe capul sau îşi pierde mâinile. Dar mie îmi place așa cum e şi o rog pe bunica să mă ducă la magazinul universal din colţ şi să îmi cumpere în fiecare zi câte una. Ca semn că mă iubeşte şi pe mine, nu doar pe fratele meu.
Ieri, servitoarea a uitat fierul de călcat în priză. S-a produs un mic incendiu în încăperea unde am lăsat-o pe Carla înainte de a intra la baie. Cu multe precauţiuni, mama mă anunţă dezastrul şi mă consolează că în viaţă au loc, adeseori, despărţiri dureroase. Păpuşa cu capul pe jumătate topit va fi aruncată la gunoi. Nu trebuie să plâng, spune mama, ci doar să îi păstrez o amintire frumoasă şi să îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru momentele plăcute pe care le-am avut când m-am jucat cu ea. Dacă sunt cuminte şi înţeleaptă, vor mai fi cu siguranţă şi altele…“
Constantina Raveca BULEU
Nostalgii
În ciuda rafturilor încărcate cu jucării aduse de părinții mei cam de peste tot, jocurile preferate ale copilăriei mele au fost mai mereu cele pe care le-am creat de una singură – de la extinsele garderobe ale păpușilor mele la mobilierul miniatural migălit în atelierul de tâmplărie al bunicului meu, îndeletniciri ce veneau oarecum natural în siajul pasiunii mele pentru desen și pictură. Dacă acestea țineau de componenta mea introvertită, care avea să aibă câștig de cauză odată cu descoperirea cărților, multe alte jocuri din copilăria mea au activat vremelnic o dimensiune socială, extrovertită, inevitabilă pentru un copil care trăia la țară, cu bunici și părinți generoși și foarte mulți copii în jur. În compania lor ridicam corturi vara și cream „imperii“ făcute pe măsura imaginației noastre, cu toate comorile pe care reușeam să le adunăm din podurile caselor, însă, ele erau inexorabil amenințate de fiecare ploaie sau furtună, iscate din senin. Erau apoi jocurile „adulților“ – fotbal, tenis, oină – sau ceva de care-mi aduc vag aminte, numit „Țară, țară, vrem ostași!“. Evident, competitivitatea domina! Iar dacă vara ea însemna echipe câștigătoare, iarna se transforma într-o questă individuală, săniușul și coborârile pe schiuri având propria lor încărcătură efervescentă, neegalată de nimic. Am început să schiez la trei ani după ce tata mi-a adus o pereche de schiuri Pitic, fabricate la Reghin, lucru rar în zonă, unde copiii se foloseau de regulă de echipamente lucrate în atelierelor părinților. A fost, probabil, vârsta ideală pentru a învăța să schiez, din moment ce instinctul meu de autoconservare nu prea se manifesta pe atunci, bunicul meu fiind obligat să stea la baza dealului ca să mă prindă înainte să ajung în râu. Privind în urmă, ceea ce-mi lipsește astăzi este curajul firesc de odinioară, încrederea și bucuria needulcorată, absența fricii și sentimentul de preaplin existențial, pe care, desigur, nu l-am conceptualizat decât mult mai târziu, dar care rămâne singura expresie capabilă să-l descrie.
Mircea Gelu BUTA
O poveste minunată numită copilărie
Lumea spune astăzi că tot ceea ce trece prin creier se învață mai ușor. Așa o fi. La fotbal însă e altfel, pentru că fotbalul se învață cu capul, dar mai ales cu inima. Dacă insiști și întrebi prea mult „ce“ și „cum“, pierzi vremea de pomană.
Îmi amintesc cum, în copilărie, după ce încheiam meciul de pe maidanul de la capătul străzii, ne adunam în jurul băncii de sub felinar. O gloată de copii, care spre înserat făceam „o miuță“ între plăcuța albă cu inscripția „Nu călcați iarba!“ și cea neagră cu „Nu rupeți florile!“. Se făcea aproape ora nouă seara. Abia ne mai vedeam. După apusul soarelui, când părinții încercau să ne desprindă de maidan, era un întreg babilon de chemări, de la „Gyere haza!“ și „Kommen zu hause!“, la „Vino acasă!“, iar răspunsurile, la unison, le dădea fiecare pe limba lui: „Azonnal!“, „Sofort!“, „Imediat!“… Începeau poveștile. Ce s-ar fi făcut fotbalul fără povești?
– Măi, nefericiților! se dădu mare, într-o seară, Pilu, cel mai mic dintre Chirieci. Ați auzit vreodată de Dobay?
– Âââ!… ochii îl fixară admirativ.
– A fost cel mai mare jucător de la Ripensia Timișoara.
– Numele este onomatopeic…, interveni frate-su, Nicu. „Do“ înseamnă explozie, iar „bay“ – zborul proiectilului.
– Goluri!!! Goluri!!! Goluri!!! continuă Pilu.
– Mai bun ca Titus Ozon?, se auzi vocea timidă a micuțului Sanyi.
– Măi, deșteptule! Tata spune că Dobay era să fie băgat la zdup pentru că, într-un meci, a culcat la pământ cu un șut mai mulți adversari, iar portarul nu s-a mai ridicat deloc.
– A murit?
– L-au scăpat avocații!
– Măi, și Pelé rupe plasele și barele ca pe chibrituri! Intră în vorbă Dorel… E cel mai mare șuter din lume…
– Numai Iașin îi rezistă! Mă băgai și eu în vorbă
Stăteam cu toții pe gânduri. Așa începeau să se nască poveștile. Cred că fotbalul a cucerit globul pentru că e copilăria însăși. A mea, a lui Capone, a lui Fane, a lui Tibi și a multor altora ca noi. Încingeam jocul în partea de sus a străzii pe care locuiam, pe un maidan plin de bălării, crescute pe rămășițele unei case săsești care arsese cu mulți ani în urmă… Pe locul rămas pustiu își făceau veacul tot felul de vagabonzi și poate tocmai de aceea avea un farmec aparte. Ne ascundeam și ne făceam culcușuri printre ruine sau ne cățăram în posturile de observație din pâlcul de pruni, care în mod miraculos scăpaseră de focul mistuitor. Acolo ne amenajasem și terenul pe care jucam fotbal.
În zbaterile noastre nebune, ne mai și accidentam. Meteahna mea era acea că, în timp ce jucam, mă uitam mereu la minge. Și așa, într-o bună zi, căutând să o strecor printre picioarele celorlalți, m-am pomenit cu o lovitură în moalele capului, după care s-a făcut întuneric. Ce se întâmplase? Tot driblând, cu privirea în pământ, m-am izbit de trunchiul unui tei de pe marginea terenului. Puștimea, încercând să mă trezească, a turnat apă peste mine… Deși m-am sculat cu greu, până la urmă a fost haz mare… De atunci, chiar și pe stradă, caut să privesc drept înainte…
Ah, dacă ar ști stimații profesori de matematică, latină sau chimie ce farmec au avut bătăliile noastre școlare pe terenul de fotbal! Și asta nu ne-a împiedicat să împerechem acuzativul cu infinitvul și să ne certăm la ora de filosofie în jurul premisei „Pot tocilarii să joace fotbal?“.
Leo BUTNARU
Ziua de muncă a copilului – joaca, joaca, joaca…
Abia acum realizez ce de-a jocuri avea copilăria noastră de la sfârșitul primului deceniu de după război, când satul mai practica un mod de viață românesc, chiar dacă năvăliseră bolșevicii. Jocurile? – titirezii învârtejindu-se captivant, de-a trenul, de-a poarca, de-a matca (oina), fotbalul, bâza (uf, ce lovituri!), cu cercul (dacă era noapte, de tija cu care conduceam prindeam un șfichi de cauciuc, dădu-i foc și… „circulam“ cu lumină!). Însă funinginea – în registru argotic i se spunea șfârleață – pe care o fila-torcea cauciucul ne cam africaniza chipul, mutrișoara; trebuia multă apă pentru ca mamele să ne spele, re-europenizându-ne!) Alte jocuri și improvizații ludice: „De-a ciorile“ – în final, cu împrăștierea mâinilor, imitând zborul gălăgioaselor aripate; gâștele și lupul (de gâgâia mahalaua, nu alta!), „De-a harbujii“ (movilițele de praf, țărână, pe care ni le păzeam fiecare cu strășnicie unii de ceilalți „răufăcători“), „De-a țara“, cu „Împărat, împărat, trimite-mi un soldat!“, „De-a rădăcinile“, „De-a războiul“, „Podul de piatră“ – „Podul de piatră s-a dărâmat, a venit apa și l-a luat“… „De-a mijoarca“ (prologul-recitativ: „Cărămida, cărăndaș, prinde popa iepurași, pe la moara turcului“…) „De-a baba-oarba“, cu: „Chimiță, Chimiță, unde ești?“ „Aici, aici!“ zicea (atunci) copilăria mea și se ascunde (acum!) ireversibil… De-a păiușul – un firuț de iarbă sau un căpețel de pai ascuns/ lăsat în palmele unuia dintre noi; copiii, aranjați umăr la umăr, țineau cu toți pălmuțele împreunate în chip de scoică. Băiețelul sau fetița ce trebuia să lase, tainic, păiușul în ascunziș oficia un ritual de abatere a atenției celui ce urma să descopere pista adevărată. „Ție îți dau, ție nu-ți dau, ție îți dau, ție nu-ți dau…“, zicea, inteligibil, maestrul de ceremonii sau boscorodea ceva numai de el înțeles.
De-a păiușul era poate cel mai liniștit joc al nostru, în comparație cu trânta, să zicem – aceasta – pretutindeni: pe pajiști, toloace, maidane, la răsadniță, în colbul șleaului, în curtea școlii, ba chiar în clase, printre bănci, peste bănci… Ea se încingea mai ales când, la sfârșit de săptămână, venea de la Chișinău Boris Laza, care învăța la o școala „Rezervele de muncă“, făcând sport de performanță. Ceva serios, odată ce devenise campionul URSS printre juniori la lupte libere!
O componentă a jocului nostru era și legănarea (până la amețeli!) pe ramii mlădioși – catapulte, nu alta! – ale sălciilor sau cei ai pâlcurilor foarte dese de arțari tineri, înalți și flexibili. Cocoțați care și unde în sălciile fastuoase, ne întreceam pe rupte cu urlete de: „Vag-vaga-dig-vag! Vag-vaga-dig-vag! Vag-vaga-dig-vag!“ – acesta era modul, cadența și sunetul de înaintare ale trenurilor, ale locomotivelor copilăriei noastre!
Cântam, dănțuiam în simplele hore ale copilăriei: „Alunelul, alunelul, hai la joc/ Să ne fie, să ne fie cu noroc!“ sau „Printre văi și printre munți trece o căruță, dintre toate fetele – tu ești cea mai drăguță“.
Tot la capitolul fascinantelor jocuri veneau și zmeiele înălțate în ceruri, moriștile cu care alergam contra vântului…
Apoi fel de fel de păcăleli cu deznodământ vesel pentru unii, cu lacrimi pentru alții intrau și ele în panoplia jocurilor. Și toate acestea jalonate, din păcate, de implacabila rânduire a înserărilor…
Dar ce să mai zici de vânătăile mele sau ale oricărui alt copil din Negureni? Nenumărate, bineînțeles… Oricât de pașnice ne-ar fi fost jocurile, încleștarea „la trântă“, ciomăgeala de-a lovi tinichele sau mingi în jocul „de-a poarca“ – fără niscaiva vânătăi nu se putea termina, adică – ziua de muncă a copilului – joaca, joaca, joaca… Sau, altfel zis, – libertatea, libertatea, libertatea,
…Iar în copilărie nu există oră exactă tocmai din cauza nesațului de joc. Dar, n-ai ce-i face – se aude, sonor, vocea mamei: „Licuță, vino la mâncare!“ Uneori, mâncarea putea fi dublă: să mănânc și papară… Sau: „Vino la culcare, neastâmpăratule!“ Ei, ce-ai face dumneata în acest caz? Nu ai de ales, oricum, tot acasă trebuie să tragi… Acasă, în copilărie…
Liviu CAPȘA
Plăcutul și utilul
Cred că suntem toți de acord cu privire la diferența fundamentală dintre o copilărie petrecută la țară și una la oraș. Iar ceea ce face această diferență sunt, în primul rând, jocurile copilăriei.
Libertatea universului rural, cu satele sale pierdute în imensitatea câmpiei sau ocrotite de dealuri și munți, cu grădini, livezi și păduri în care poți colinda fără opreliști, sub cerul limpede și înalt, de un albastru imaculat sau plin de stele, nu poate fi pusă pe același loc cu constrângerile acelui urbanism de beton, înghesuit între blocuri și asaltat de mașini veșnic grăbite.
Prin profesia tatălui meu, de agronom, am avut privilegiul unei prime copilării la țară, urmată, apoi, după pensionarea sa timpurie, pe motiv de boală, și mutarea la oraș, de o a doua „etapă“, urbană, de această dată, așa încât am toate datele pentru a face o comparație în, cum se pune cu o sintagmă cam obosită, deplină cunoștință de cauză.
La țară, fapt pe care l-am remarcat ulterior stabilirii la oraș, jocurile copilăriei mele aveau, pe lângă latura lor de bucuie și amuzament, și o componentă de utilitate practică, evident, atunci, neluată în seamă. Adică, ne jucam dar și produceam ceva folositor pentru noi ca și pentru familie, deopotrivă.
Cum altfel putem privi unul din cele mai plăcute jocuri ale vacanțelor de vară, pescuitul, petrecut în puzderia de canele care alcătuiau un adevărat rai lacustru în apropierea satului nostru de lângă Dunăre? Ne jucam noi, trăgând plasa prin apă și înotând, totodată, dar, la final, fiecare ducea acasă, pe lângă amintirea unei zile de neuitat, cu lumea sa mirifică de plante și pești, o traistă plină din bogăția acestui univers acvatic.
Nu altfel se petreceau lucrurile la culesul cireșelor din livezile I.A.S.-ului, o altă joacă pentru noi, în care, după ce ne făceam „norma“ celor zece lădițe, se dădea startul la „burta de cireșe“ pe loc, fără coborârea din pomi, urmată de traista pentru acasă. Sau la adunatul pepenilor din bostănăria aceleeași ferme, cu plata „prestației“ în „natură“, atât de „abundentă“, încât, de la un timp, nu mai savuram decât miezul acestor alcătuiri dumnezeiești de aromă și culoare, acel „cocoș“ atât de căutat de copii.
În aceeași categorie în care plăcutul și utilul se îmbinau frățește, fără vrea „discriminare“ care să iște vrajbe sau revolte în micul nostru univers rural, ar trebui amintite și acele „sarcini școlărești“ ale timpului, în fond, pentru noi, tot din categoria jocuri, între care la loc de cinste era adunatul frunzelor de dud pentru crescătoria de viermi de mătase a școlii, acele lighioane veșnic nesătule, cărora le urmăream, zile la rând, cu avidă curiozitate, metamorfoza lor uimtoare.
Dar, desigur, nu toate jocurile noastre aveau acea componentă de utilitate care, atunci, trecea aproape neobservată, absorbită în frenezia unor clipe minunate. Partidele de fotbal, de exemplu, dintre cei din Deal și cei din Vale, consumate aprig, dar fără a păta estetica lor pură, acel miraj al driblingului și golului la care tânjeam cu toți, mai mult sau mai puțin dotați pentru, cum se spune, acest „sport rege“. Cum la fel de încrâncenat – artistice erau și întrecerile de „sezon“: iarna, cele de patinaj, desfășurate pe balta satului înghețată bocnă, cu patinele noastre confecționate, din diverse materiale, după priceperea fiecăruia, vara, cu cursele de biciclete pe „velodromul“ nesfârșit al miriștelor eliberate de culturi, lăsând în spate dâre de praf, precum urmele avioanelor pe cer, încât nimeni nu mai știa dacă alunecă pe pământ sau zboară.
Da, la țară, în vremurile copilăriei mele tot mai îndepărtate, totul era o joacă, viața însăși, în viziunea noastră naiv-selectivă, avea această dimensiune – un șir nesfârșit de jocuri, care, cu anii, a devenit tot mai firav, tot mai străveziu, până la inevitabila și irecuperabila sa dispariție.
Ion COCORA
Jocul de-a teatrul
Aparțin unei generații a cărei copilărie a fost puternic traumatizată. Primii ei ani, aceia în care a luat cunoștință de sine, înainte de a mege la școală în clasa I-a, au coincis cu anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Am mai spus-o, cred, eram un copil inventiv, cu imaginație, căruia îl plăcea să-și născocească propriile jocuri, uneori chiar și pe acelea în care erau implicați și alți copii, fără să știm vreunul că un ins, numit Einstein, considera că „Joaca este cea mai înaltă formă a cercetării“, denumind jocul „joaca minții“. Îmi amintesc că în iarna dintre 1942-1943, o iarnă geroasă, jocul meu preferat și jucat frecvent a fost de-a războiul. Luam cocenii de porumb de la gura sobei, destinați să încălzească odaia, și alcătuiam din ei două oști dușmane. Le încăieram, apoi, închipuind între ele lupte aprige, nu însă fără să am grijă să o scot biruitoare pe aceea din care făcea parte și tata, plecat pe front de la vârsta când eu abia m-am desprins de mersul de-a bușelea. Ce mai, întreaga cameră era plină de coceni-soldați, mișcați, manevrați după cum îmi dicta fantezia. Cu unii chiar mă împrietenisem, îi strigam pe nume, câteodată mă erijam în comandant al lor, altădată îi rugam să mă lase să trag cu mitraliera. Noroc că războiul a sfârșit, tata era iar alături de mine și de bunica, mereu inimoasă și plină de energie, chiar dacă realitățile se pociseră rău de tot. Jocurilor însă cu impulsul lor magic, indiferent că era vorba de obișnuitele baba oarba, de-a v-ați ascunselea, de întreceri la săniuș, de footbal etc., nu au încetat să exercite asupra-mi permanent atracție, dimpotrivă, sfidând parcă fața cumplită a vremurilor, sărăcie, frică, atmosferă apăsătoare, deportări, ele continuau să fie o stare de detașare, de grație, de adâncire în altă lume, a candorii, a fabulației, a capacității de a te percepe pe tine însuți, de a te rupe de cele aievea. Între timp părinții s-au despărțit, mama s-a stabilit la Reșița, unde lucra vânzătoare la un magazin alimentar, iar eu am rămas în sat cu patru clase împreună cu bunica și tata să mă fac țăran.
Oricum, după un an, soarta mea s-a hotărât și la insistențele mamei am mers la Reșița să-mi continui școala. Aici m-am adaptat relativ repede și mi-am descoperit interesul și pasiunea pentru teatru și film. Nu pierdeam niciunul din spectacolele teatrului de stat de curând înființat în proverbiala „cetate de foc”. Cel mai mult mi-au plăcut Înșiră-te mărgărite de Victor Eftimiu și Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni. Imediat după vizionarea lor mi-a și încolțit în cap ideea ca în vara ce va veni, în vacanța mare dintre clasa a cincea și a șasea, să-i învăț pe copiii din Greoni un joc nou, jocul de-a teatrul. Începusem deja să mă pregătesc în această privință și să scriu o piesă despre un personaj de legendă prin părțile locului, Avram Neamțu, un învățător care a ales haiducia pentru a-i ajuta pe cei nevoiași. Lucrurile nu s-au petrecut, totuși, cum le dorisem inițial. Copiii refuzaseră să se chinuie să memoreze fie măcar și o replică din piesă, lăsând toată treaba în seama mea, zicând că dacă am scris-o înseamnă că o și pot rosti, ei mulțumindu-se să fie doar spectatori. Am acceptat cu condiția ca fiecare să plătească intrarea cu câte un ou. Succesul a fost uriaș și cotărița bunicii a ajuns să se umple de ouă, obligând-o să meargă vinerea la târg la Oravița ca să le vândă. Așa că o piesă cu personaje și dialoguri s-a transformat nu numai într-un lung monolog, într-o poveste rostită doar de mine, ci și într-un serial, fără să fii avut habar ce e acela serial, ale cărui episoade se derulau în fiecare sâmbătă. Entuziasmul participanților era de nedescris, atingea o stare de joc colectiv, fiecare reacționând pe limba lui. Între ei nu de puține ori erau și numeroși oameni mari. Improvizasem o scenă în curte, am ciuntit mai toți copacii din grădină de crengi, chiar și pe cei ai vecinilor, asta pentru a construi un decor și a încropi o pădure în care haiducul meu să se ascundă de poteră.
De un accident am avut parte abia spre toamnă, la ultima reprezentație, când am rugat un vecin, promițându-i cinci ouă, să interpeteze rolul jandarmului care îl împușcă pe Avram Neamțu. L-am înarmat, astfel, cu un pistol de jucărie cu dopuri, atenționându-l să tragă în aer. Dar el a făcut-o taman invers și a țintit spre mine. Mă înfior și acum la gândul că aș fi putut să rămân fără vedere. Glumind nițel, ca să mă făloșesc câta, cum zice bănățeanul, nu fără umor, mă întreb, râzând, desigur!, dacă nu am fost cumva din fașă un opozant al regimului comunist creând un teatru privat, și încă unul cu profit, într-o epocă în care atare instituții au fost interzise. De necrezut la ce a putut duce un joc din copilărie.
George CORNILĂ
Multe jocuri ale copilăriei
Copil al anilor ’90, încercând să fiu ca toți ceilalți copii, nereușind decât rareori, am bifat toată gama de jocuri caracteristice vârstei noastre și vârstei lumii. Când nu mă dedam pasiunilor proprii, despre care aș putea povesti la nesfârșit, dar care nu-și au locul aici, mă convingeam că-mi făcea bine să pierd vremea zbenguindu-mă pe afară cu copiii vecinilor. Ne jucam cu mingea în parcare până o spărgeam sau loveam vreo maşină şi vreun tată păros şi nervos ieşea pe jumătate pe fereastra vreunei bucătării, învăluit în aburii de tocană, în maiou pătat, şi zbiera la noi să ne potolim. Fabricam pocnitori din carbid cu scuipat, trăgeam unii în alţii cu cornete meșterite din paginile caietului de matematică, prin ţevi ca nişte sarbacane, fantazam surescitați despre flori, fete și băieți, actori sau cântăreți, ne chinuiam să învăţăm regulile unui joc abia inventat, doar ca acestea să se schimbe continuu, ca-n viaţă.
Îmi petreceam vacanțele la Urechești, unde timpul trecea aşa cum trebuia să treacă, prietenos, îngăduitor – nu-mi amintesc ca o vacanţă de vară să mi se fi părut vreodată prea scurtă sau prea lungă. Era timp pentru toate, iar pentru un copil care avea la cheremul lui curţile uriaşe, grădini, vii, livezi şi ogoare, lanuri de porumb şi de floarea-soarelui şi pădurea nesfârşită în apropiere, erau întotdeauna multe de făcut. Deşi ştiam totul ca-n palmă, mereu găseam ceva surprinzător, ceva care în acea clipă avea o altă înfăţişare, o altă origine, o altă alcătuire şi-un alt rost astfel încât să nu ne plictisim niciodată. Lanul de porumb devenea o savană africană sau un labirint cretan, leasa devenea un vapor în mijlocul mării învolburate sau un submarin vernian, ieslea din care mâncau viţeii devenea pentru noi o barcă pe un lac în Cretacic, mormanul de nisip din curte devenea o insulă, o lume a castelelor proiectate parcă de Gaudí. Dacă mă gândesc bine, puţine lucruri îmi amintesc din şcoala primară în afara acelor vacanţe. Presupun că aşa ar trebui să fie copilăria, o lungă vacanţă.
Rareori jucam cărți – de la macao la kemps și de la tabinet la șeptică – în după-amiezile toride, când soarele ardea şi sufoca, căci cărţile de joc nu puteau stârni fascinația pe care o exercitau piesele de şah. Şahul a fost una dintre marile pasiuni ale copilăriei mele. Jucam ore, zile întregi, până la epuizare, adunând cele mai spectaculoase maturi într-un caiet, cucerind cu fiecare partidă câştigată teritorii pe o hartă pe care o desenasem, un tărâm fermecat care, inevitabil, devenea tot mai mare şi mai mare. Şi atunci nu eram doar un şahist, eram un strateg, un general, un rege, piesele nu erau simple bucăţi de lemn lăcuit, ci soldaţi, eroi, cai de război şi maşinării de asediu, iar jocurile deveneau bătălii încrâncenate în care două oştiri se ciocneau pe un câmp de luptă cadrilat, pentru a apăra un regat sau pentru a cuceri un altul, lăsând în urmă poveşti de neuitat şi legende care să dăinuie pentru vecie.
Augustin CUPȘA
În copilăria mea, trebuia să îți inventezi singur jocurile.
Copilăria mea, care nu-i chiar atât de îndepărtată, s-a petrecut, în cea mai mare parte, într-o lume în care erau mai mulți pomi înfrunziți, mai multe garduri strâmbe și mai puține mașini, mai mulți copii care se jucau pe stradă, mult mai puține desene animate sau surse de divertisment, mai multă frică pentru adulți și mai puțină libertate. Și mult mai multe lipsuri, fapt care îi obliga pe copii să-și încropească jocurile din mai nimic – un teren trasat cu creta și porți de fotbal din cărămizi sau pietre, carabine din țevi tuberman și cornete de hârtie, „suflici“ cu monede de 25 de bani, fotbal cu nasturi, „țările“ cu vârfuri de linguri turtite pe șinele de tren, v-ați-ascunselea prin blocurile care răsăreau ca ciupercile în plin avânt al „epocii de aur“. Vara jucam fotbal de dimineața până seara, dar jucam și iarna prin băltoace și gropi în care se aduna zăpada până la genunchi, pentru pârtii aveam sănii făcute de bunici sau de tot felul de meșteri, pe ascuns, prin atelierele fabricilor unde se șoma. Aveam un derdeluș chiar aproape de mine, dar preferam să merg pe ascuns la „Carul cu foc“, o străduță prietruită, tare abruptă, care începea din Păltiniș și se oprea brusc în spatele unuia dintre blocurile scunde făcute de italieni imediat după război, pe strada Ștefan cel Mare. Când eram acasă, zilele de vară începeau devreme, în orele încă răcoroase ale dimineții, sortam cărți din bibliotecă, aveam o scară rabatabilă din fier, vopsită în roșu aprins, cu trei trepte de lemn și muream de curiozitate să descopăr coperte din rafturile cele mai îndepărtate, să frunzăresc arhiva de ziare a tatei, sau băteam, pe ascuns, șiruri de litere la mașina lui de scris, și inevitabil ajungeam să fiu descoperit din cauza tușului de pe degete. Cu o foarfecă și hârtie glacé sau cartoane colorate puteam să îmi pierd vremea zile întregi, construiam case și decoruri pe armături de bețe de chibrit. Lipiciul, în borcănașe cu lopățică de plastic, avea un gust excelent și cred că mai toți copiii de vârsta mea au încercat măcar o dată. După ce a venit revoluția, toate lucrurile au prins viteză, și-au intensificat culorile și aromele, au apărut jocurile electronice „rusești“ care se vindeau în piața mare, un fel de console primitive, unde trebuia să prinzi ouăle care se rostogoleau din cuibare sau fluturii cu o plasă manevrată de o broscuță, sau tetrisuri, dar până târziu copilăria mea a rămas cuminte, poate chiar naivă, și departe de mirajul digital. Cred că prima dată am jucat un joc video pe calculator pe la 12 ani, MotoGP și genialul Prehistorik. Așa că, jocurile pe calculator nu s-au mai lipit de mine, în copilăria mea trebuia să îți inventezi singur jocurile.
Nichita DANILOV
Mă jucam chiar și atunci când nu mă jucam
Mi-am petrecut copilăria în satul meu natal, exilat într-un fel de Ev Mediu rămas încremenit în timp, având impresia că mă aflu în centrul lumii, deși trăiam la marginea marginilor ei. În plină eră proletară, în timp ce Dumnezeu era hulit pretutindeni în jur, în satul meu credința, portul, datinile şi obiceiurile rămăseseră neschimbate de câteva veacuri. Râmaseră neschimbate nu numai obiceiurile, ci și jocurile. Și, am impresia, chiar și jucăriile, care treceau de la o generație la altă, de la bunici la părinți, și de la părinți, la copii. Rar, foarte rar, copiilor li se aducea o jucărie nouă.
În copilărie mă jucam tot timpul. Mă jucam chiar și atunci când nu mă jucam.
Căci, în copilărie, totul era joc. Mă jucam până și în somn, iar când mă trezeam, încercam să aduc lumea de acolo, percepută în vis, în lumea reală, pe care o puteam vedea, auzi și pipăi. De multe ori, lumile acestea se amestecau atât de mult, încât nu-mi dădeam seama când trăiam aievea și când în vis.
Jucându-mă, încetul cu încetul descopeream lumea și o modelam amestecând-o cu gândurile mele..
În vremea copilăriei, în casa noastră nu existau prea multe jucării. De fapt existau doar două: o păpușă de cârpă, umplută cu câlți, rămasă cheală de cât o scărmănaseră alții înaintea mea (apropo de păpușă: când am citit pentru prima dată – eram deja licean – Cântăreața cheală, mi-a răsărit în minte păpușa mea de cârpă plină de scame și de praf, zăcând în mijlocul încăperii goale din casa mea natală ai cărei pereți se risipeau precum fumul dintr-un vis), aveam și un căruț de lemn cu roți dințate cu care mai înainte se jucase și tata, dar și bunică-mea. De la tata, căruțul, ca de altfel, și păpușa au trecut în grija fratelui meu mai mare, iar de la el, în custodia mea. De fapt ne jucam amândoi cu aceleași jucării, schingiuind păpușa în toate felurile și înfigând o mulțime de ace în ea, apoi o înveleam în niște cârpe și o așezam în căruț. Iar căruțul, după ce-l dichiseam cu panglici colorate, înhămam la el motanul și ieșeam să ne jucăm în curte. Motanul miorlăia și ne scuipa, sărind ca un ghemotoc în sus și încercând să scape din strânsoare. Și tot învârtind-se în loc, în jurul cozii, o zbughea pe uliță și nu revenea acasă decât după două-trei zile de hoinăreală prin vecini, iar noi, în timpul ăsta ne continuam jocul, înhămând un alt motan la o colivie unde se afla închis un papagal. Ieșea o hărmălaie de nedescris. Motanul sărea în sus și miorlăia ca dracii, iar papagalul cârâia și înjura.
Pentru jocurile noastre din copilărie nu aveam nevoie de jucării. Vara ne jucam de-a partizanii, câteodată ne jucam și iarna, înarmați cu puști de lemn, ne târam pe sub tufele și crucile pline de zăpadă din cimitir, sau ne târam pe fășia arată, acoperită de nămeți, trecând prin ninsoare dintr-o parte în alta a graniței străjuite de două rânduri de sârmă ghimpată, fără să lăsăm urme și fără să fim prinși de grăniceri.
Dar adevăratul nostru loc de joacă era o lutărie aflată la capătul uliței, aflată pe malul surpat al unui iaz năpădit de bălării. Ne ascundeam acolo și modelam cu mâinile din lut nu numai oameni, ci și păsări, șopârle, șerpi, pești și alte animale pe care după ce le plămădeam le întindeam și le uscam la soare.
Visul nostru însă era să înjghebăm acolo, în lutărie, un atelier de potcovit buburuze, greieri și cosași.
În ciuda strădaniilor noastre și a vânătorii de greieri, buburuze, fluturi și alte insecte, visul a rămas doar vis.
Gellu DORIAN
Copilăria ca un rug de floare/ Mai vine câteodată și mă doare.
Jocurile copilăriei sunt de fapt cele care te fac să fii nostalgic, stare a sufletului care numai așa te menține tânăr. Provocarea de acum m-a întors în primii ani ai vieții mele, când, printre grijile părinților, amenințați cu colectivizarea, jocurile noastre, iscodite din orice, fără jucăriile cu care alți copii poate că se jucau în casele lor, îi făceau fericiți, dar și triști. Privite acum, prin prisma memoriei, acestea se recompun ca o realitate ce devine ficțiune, pentru a fi credibilă.
Noi eram patru copii acasă, trei băieți și o fată. Eu eram al treilea. Cum eu m-am născut toamna, în octombrie, să încep cu jocurile prilejuite de acest anotimp plin de lumini aurii, dulci ca mierea. Erau acele jocuri de curte, de grădină, să le zic așa, fără o tematică anume, ci doar pentru a ne consuma energia: ascunsa era cel mai frecvent. Urma iarna, care, pe lângă bucuria săniușului, a întrecerilor dintre copiii, ne aduna în casă, unde ne jucam în bobi: îi spuneam ținta, joc pe care îl jucam câte doi, pe un platou de scândură geluită, desenată cu mai multe rânduri de chenare și puncte, prin care trebuia să ducem boabele de porumb, ori de fasole, dar cele preferate erau cele de bob, până când unul pierdea și intra celălalt partener în joc. Cine rămânea în joc era campionul acelei seri. Cuțchi sau Guțki era fotbalul de masă, jucat cu monede și cu un raportor sau pieptene. Un alt joc era ȚOMANAP-ul. Era deja un joc evoluat, care ne cerea anumite cunoștințe de cultură generală. Trebuia să spunem într-un barem scurt de timp, la stopul unei litere la care ajungeam în gând, stop enunțat de partenerul de joc, o denumire de țară, oraș, munte, apă, neam, animale, plante. Cine era mai rapid și răspundea în barem la toate era câștigător. La asta ne ajuta și jocul de cărți Păcălici, unde ne familiarizam cu naționalitățile lumii. Era și jocul vrăjitului din noaptea de Sfântul Andrei, apoi cel al Stelei, de Crăciun, al jocurilor de Anul Nou. Primăvara ne scotea pe imașul din apropiere, unde jucam țâca, un fel de baseball, în care erau antrenate două echipe a câte doi parteneri. Când nu aveam minge de cauciuc ori de pâslă, făceam una din păr țeselat de la vitele din grajd, iar regulile erau inventate de noi: la trei cucuri prinse, adică mingi prinse înainte de a pica, primeai un punct; la trei puncte echipa se declara câștigătoare, iar cei care, atunci când mingea nu era prinsă, ajungeau în terenul echipei adverse și puneau mingea în groapă, câștigau runda. Oina era celălalt joc, mult mai complex, cu mai mulți parteneri în echipă. Vara jucam fotbal, după regulile noastre, în reprize lungi, până uitam de noi.
Pe imașul din spatele grădinii noastre, primăvara se adunau cocenii putrezi din glugile sau girezile de porumb și li se dădeau foc. Acolo încă se vedeau urmele tranșeelor celui de-Al Doilea Război Mondial. Dădeam foc la glugi și ne jucam de-a nemții și rușii, în scenarii de război. Când mergeam la pădure, ne jucam de-a haiducii, după scenarii pe care le făceam și le repetam cu o zi înainte, în așa fel ca totul să iasă ca de pe ecranul pe care văzuserăm filmele cu haiduci, ori cele cu daci și romani. Jocul născut din necesitate, la îndemnul părinților, a fost în vacanța de vară dintre clasele a VI-a și a VII-a, când nu plouase de prin luna mai, iar august adusese o secetă de se usca totul pe câmp. Atunci, adunați mai toți copiii din sat, mulți, am organizat o procesiune de înmormântare a unei păpuși de cârpe la marginea satului, la hotarul dintre Coșula și Cristești, pe malul Miletinului, la Podul lui Matias. Era în fond un Caloian, un joc al paparudelor, menit să cheme ploaia. Cortegiul era aidoma unei procesiuni funerare. În joc intrau în roluri un preot, un dascăl, cu bucățile de dus mortul la groapă, cu cele douăzeci și patru de poduri, așa cum trebuia să fie o înmormântare, menită să aducă ploaia. Nu știu dacă a plouat imediat în acea vară, datorită acelei procesiuni, dar îmi aduc aminte că învățătorul Grapan, aflând de această acțiune a unor copii de școală, care nu trebuiau să facă așa ceva, ce ține de credință, de superstiții, pe cei care ne-a prins, ne-a trecut cu pixul pe un pachet de Mărășești și, la începutul anului școlar, ne-a scos în careu și ne-a dat ca exemple negative, în afara regulilor partidului tutelar, propunându-ne să ne scadă nota la purtare la finalul anului.
Dar câte alte jocuri nu au fost, încât acum memoria le caută și ar dori să le redea întocmai. Dar nu e nici timp, nici spațiu aici.
Alexandru DRĂGHICI
Gașca de pe uliță
A fost o vreme când iarba nu îndrăznea să acopere urmele tălpilor copilăriei noastre, iar ulița era adevăratul nostru Corso. Eram gașca de pe uliță. Copiii noștri au fost în găștile de la bloc iar nepoiții sunt în găști virtuale. Slavă Domnului, am avut posibilitatea să-mi trimit copilul în vacanță la părinții mei la țară, să ducă vacile la păscut, să vadă cum se mulge vaca și cum arată balega. Acum încerc să-i cultiv amintiri nepoțelului despre iarbă, despre culesul prunelor și căderea frunzelor atunci când îl despart cu greu de telefon. Arealul copilăriei mele a fost la țară, într-un vârf de deal lângă biserica satului. Acolo viețuiam șase familii dintre care patru aveau copii de vârsta mea și a fratelui meu. De dimineața până seara auzeam câinii satului cum lătrau veșnicia, oamenii cum își strigau animalele într-un ritual numai de ei înțeles și vedeam fumul alb-cenușiu cum se ridica molcom ca într-un tablou bruegelian. Vacanțele erau perioadele în care ne desfășuram jocurile noastre, adevărate acțiuni plănuite prin livezi și islazuri ori prin curtea bisericii, pe o pajiște cu o iarbă de un verde idilic. Acolo ne jucam ascunzându-ne pe lângă biserică ori sus în clopotniță, iar daca ni se întâmpla vreun necaz copilăresc mergeam în fața bisericii, ne rugam și chiar eram ajutați. Într-un fel ne jucam cu îngerii prin curte sau de fapt îngerii se jucau cu noi.
Plecatul cu vitele la păscut era un moment de relaxare și răsfăț pentru noi. După treieratul grâului, câmplul devenea liber pentru animale care găseau iarba printre paiele proaspăt retezate de combine. Noi, bineînțeles că aveam mai mult timp de joacă. Ne urcam într-o salcie zdravănă și din crengi mai solide ne făceam un pat vegetal cam la trei metri de pământ. Acolo ne simțeam strajeri și panduri într-un adevărat punct de observare. Priveam cu schimbul în zare să nu vină turcii ori tătarii. Cum nu veneau nici turcii nici tătarii, schimbam registrul și ne jucam de-a dacii și romanii. Romanii erau jos pe pământ și atacau, iar dacii erau sus în patul de crengi apărându-se. Numai că războiul a fost înterupt de mama care venise în vârful dealului strigând că vacile noastre au ajuns în viile prințului. Pe atunci nu realizam ce era de fapt cu viile prințului. Îmi închipuiam un prinț căpcăun care ne lua animalele zălog și ne aștepta încruntat să-i plătim înapoierea vitelor. Peste ani, după ce am citit Jurnalul lui Mihail Sebastian, am înțeles că viile se întindeau pe dealuri până la Corcova și au fost ale prințului George Bibescu și ale Marthei Bibescu, soția sa. Acolo veneau în vacanțe cei doi soți împreună cu personalitățile acelor timpuri despre care noi nu prea știam mare lucru. Multe și felurite au fost jocurile copilăriei noastre. Am ales doar câteva secvențe creionate cu stângăcie nereușind să le redau adevărata aroma și culoare. Jocul reprezintă elementul de bază al copilăriei, Creangă spunea: „dacă-i copil să se joace… dacă-i popă să cetească!’’ Acum jocul, ca formă de evadare spre comunicare propus de audio-vizual, eludează sistemul de protecție al psihicului uman, manipulează și controlează. Creează un univers iluzoriu din care lipsește lumea concretă, lumea naturală cea creată de Dumnezeu.
Ovidiu DUNĂREANU
Jocuri pline de farmec și de neîmblânzire
Copilăria și adolescența mea s-au petrecut în satul Ostrov, de pe malul Dunării, din partea de sud-vest a Dobrogei. Locul are o frumusețe și o spectaculozitate ieșite din comun, de care te molipsești și nu i le mai poți uita toată viața. Sortit de a trăi într-o lume cu o asemenea înfățișare și între niște oameni la fel de minunați, era și normal ca anii de început să-mi fie înălțători și de o libertate deplină. Ulițele de pământ, golișurile dintre ele, marginile din deal și de pe pantele în terase cu gropi strașnice de lut galben, armane și grădini, cu pâlcuri dese de oțetari, malul lui de la Dunăre plin de bărci, bacuri și șalupe, absolut toate erau ale noastre, ale copiilor, unde ne simțeam „stăpâni“, cu inimile în al nouălea cer. Cu toții căutam ca prin joaca neîncetată, să ne apropiem unii de alții, să ne avem ca frații, să nu ne învrăjbim între noi din te miri ce, să întărim acel legământ, dar și să înțelegem rânduielile și noimele lumi ce ne înconjura. Glasurile nu conteneau să ni se audă, cât era ziua de lungă. Nici la căderea serii, nu dădeam semne că ne liniștim. Doar chemările ferme ale mamelor, ce ieșeau la poartă sau la gard, ne înduplecau. Cu tot neastâmpărul lor obositor, jocurile ne aduceau în cele din urmă o ușurare binevenită, o limpezire a gândurilor noastre năstrușnice. Dar de-a ce nu ne jucam! De-a v-ați ascunselea, nouă pietre, poarca, bâza, țurca sau zdrichea cum i se zicea pe la noi, hoina, omul negru, capra, baba oarba, lapte gros, leapșa și câte altele, care de care mai tentante, neîntrecute și hazlii.
Iarna ne adunam cu mic, cu mare și ne dădeam fără răgaz cu săniile din deal, pe ulița de la Cișmeaua de Piatră, până la malul Dunării, ori înălțam oameni de zăpadă, unul mai impresionant decât altul, sau duceam născocite „războaie“, bombardându-ne cu bulgări de zăpadă. Vara, dacă jocurile noastre nu se petreceau înlăuntru satului, ne găseai buluc, la scăldat, la Dunăre. Visul fiecăruia era, ca într-o zi, cât mai aproape, să se poată făli, că a traversat înot brațul Dunării Vechi, dintre sat și insula Păcuiul Mic din fața lui, faptă ce nu era la îndemâna oricăruia dintre copii. Doar ce împlinisem zece ani, că am săvârșit-o și eu. Am trecut dincolo în baltă, cum spuneam noi, înotând pe lângă o mândrețe de roib, Fulger, al bunicului meu Vasile Banu, ca la o adică să mă pot prinde cu o mână de grumazul sau de coama sa. Dar n-a fost nevoie. Învingându-mi cu îndârjire temerea, înapoi am venit singur, fără chezășia calului. Era prima izbândă deosebită a vieții mele, neajutat de nimeni. De unde și marea bucurie și încrederea ce m-au entuziasmat pe urmă multă vreme.
Mihai FIRICĂ
De-a v-ați ascunselea cu umbrele mele
Mă încruntam, schițam un zâmbet larg, îmi deschideam larg gura sau mișcam din nas – umbra mea nu avea chip, nu îmi urmărea expresiile feței, nu zâmbea, nu plângea odată cu mine, deși mă urma la fiecare pas. O simțeam la fiecare pas, chiar și în zilele fără lumina puternică a soarelui. Îmi apărea seara, înainte de culcare, pe peretele camerei derulându-se un adevărat spectacol realizat de mâinile și degetele contorsionate. Umbra mea îmi era un prieten în orice împrejurarea, chiar și pe aleile întunecoase în care aproape dispărea, dar ici-colo își făcea simțită prezența într-o fantă de lumină. Îmi era partener de joacă și îmi ținea de urât. Tăcută, simțeam că mă respectă și mă aproba în tot ceea ce spuneam. Mai rar un astfel de prieten, așa e?
Copilăria mea s-a derulat între urban și rural, crescând la marginea Craiovei într-un cartier care mai degrabă semăna cu un sat decât cu o periferie a orașului, cu vacanțe la bunici, într-o lumea plină de imaginație: curtea, ulița, strada pustie la amiază și un grup de prieteni gata să inventeze o lume a jocului. Jocurile copilăriei nu erau doar distracții, ci adevărate inițieri în competiție, cunoaștere, spirit de echipă și ingeniozitate. Un soi de olimpiadă a petrecerii timpului împreună, cu activități dinamice, cu jocuri care ne epuizau dar nu cedam decât seara, foarte târziu, când părinții ne strigau disperați să revenim acasă. Jocurile din grupul meu numeros de prieteni, niște țânci care se rupeam hainele prin gardurile cu sârbă pentru un pumn de fructe necoapte, păreau născute din pofta nebună de a face mișcare și de a ne întrece unii cu alții. „Țurca“ era jocul de îndemânare și abilitate: o bucată scurtă de lemn, ascuțită la capete, era lovită cu un băț mai lung, iar jucătorii se întreceau în a o trimite cât mai departe. Cel care era „la bătaie“ trebuia să apere cercul desenat pe pământ „Șotronul“ desenat cu creta pe asfalt sau direct pe țărâna uliței – cu pătrate numerotate – era proba de echilibru și precizie, un fel de mic ritual coregrafic al săriturilor. „Rațele și vânătorii“ aducea adrenalina fugii și bucuria evadării din calea mingii, iar „pitulușul“ – eternul „de-a v-ați ascunselea“ – cultiva răbdarea și arta de a dispărea din raza privirii. Pe toate le-am exersat din plin, în vacanțe, cu prieteni cărora le păstrez o amintire plină de culoare.
Dar poate cel mai poetic dintre toate era „jocul cu umbra“. Într-o după-amiază de vară, descoperisem cum lumina soarelui îmi alungea silueta pe asfalt sau pământ, mă transfigura pentru a mă duce într-o altă lume. Împreună cu un prieten, trasam cu creta conturul umbrei, încercând să o închid într-un hotar, să o fixez într-un spațiu. Umbra devenea un alter ego tăcut, un personaj paralel, prins între real și imaginar. Îi puteam adăuga pălării, aripi, arme de cavaler sau coronițe de prințesă, modelând-o într-o altă ființă. Știam că este o iluzie, că soarele se va muta și forma se va destrăma, dar tocmai această efemeritate dădea farmec jocului – o lecție discretă despre trecerea timpului și frumusețea clipelor care nu se repetă.
Farmecul jocurilor, departe de ecrane și rețele de socializare, de console sau tehnologie smart, erau spații libere ale imaginației, unde regulile erau negociate între copii, iar miza era pură: bucuria de a fi împreună. Astăzi multe dintre ele sunt aproape uitate, greu să i le descriu fiului meu în toată splendoarea lor. În memoria mea sunt proaspete imagini cu chipurile copiilor care ram, cu întâmplări și scene din jocuri, cu vocile impregnate în memoria mea auditivă. Au rămas în memoria afectivă ca relicve ale unei lumi în care simplitatea era suficientă pentru fericire, iar o umbră desenată pe asfalt putea fi poarta spre o altă lume. Umbra mea se mișcă mai greu, are alte dimensiuni corpul și parcă rămâne în urmă. Tot nu zâmbește dar parcă este mai înțelegătoare, probabil cuprinsă de nostalgia jocului de-a v-ați ascunselea când știam că suntem făcuți pentru a ne juca împreună.
Horia GÂRBEA
Cu jocul în sînge
Am crescut cu jocul în sînge, fratele meu și cu mine. În casa părinților și bunicilor se organizau foarte des, cel mai rar săptămînal, partide de canastă și rummy, mai rar de pocker și bridge. Toți adulții (bunici, părinți, două mătuși) din acea casă jucau diferite jocuri. Noi, copiii, chibițam, tolerați cu larghețe. Mama pretindea că noi am învățat să socotim calculînd punctele de etalare. Cei mari nu aveau nimic împotrivă să ne invităm prietenii la o canastă, mai tîrziu la bridge, ori să ne ducem la un joc. Le spunem simplu: deseară mergem la un joc, venim tîrziu. „Tîrziu“ putea să însemne și miezul nopții. Dar și 5 dimineața, cînd eram mai mari. Într-o zi, pe la prînz, doi prieteni ne-au invitat, pe frate-meu și pe mine, să jucăm canastă cu gîndul să ne învingă măcar o dată. A doua zi, spre zori, jocul s-a încheiat cu scorul de 9-0 pentru noi. Am învățat rapid nu numai regulile, ci și zicalele „de specialitate“ de tipul: „atacul de cupă – moartea sans-atout-ului“, „foaie verde trilipic/ mîna-a doua pune mic“, „pica-i regina culorilor“. „dama stă după nouar“. Acasă, aveam avantajul unei terase mari, pe care organizam în serile de vară partide de bridge. Rezultatele cele mai memorabile le scriam pe perete. Mult mai tîrziu, cînd am devenit jucător de club, pe acea terasă au jucat și mari experți ai bridge-ului.
Mai jucam și table, mama și bunicul patern fiind experți, cu jargonul de rigoare: „6-4, poarta măgarului“, „6-5, rușinos, dar am fugit“, „nu se mai joacă nici la Medgidia“ (unde, de plictis, se juca linia pînă la ultimul zar, deși victoria era evidentă). Jucam și șah, unii amici aveau cîte un set de Monopoly. O mare plăcere era fotbalul cu nasturi pe o planșetă mare, cu nasturi adevărați, nu pe cartonul meschin cu nasturi săritori de la librărie. Am jucat pînă după terminarea facultății.
În materie de sport, am jucat, ca fiecare, fotbal în curtea școlii și pe stradă, tenis, badminton, care îmi plăcea foarte mult, iarna făceam schi și patinaj, vara înot. Tatăl meu era bun la toate acestea și ne-a învățat, iar noi l-am urmat cu plăcere. Nu s-a lipit de mine mersul pe bicicletă, la care fratele meu excela.
Am rămas cu plăcerea de a juca. Azi joc șah și bridge în competiții pe internet. Regret că fiul meu nu a avut interes pentru aceste jocuri, totuși, în familie, mai jucăm rummy și scrabble. El are șansa, care mie mi-a lipsit, de a trage la țintă cu pușca și pistolul (airsoft). Prezența masivă a calculatoarelor și telefoanelor a determinat regresul jocurilor la masă, importante pentru socializare. Dar și al sportului practicat ca amatori de copiii secolului XX.
Gabriela GHEORGHIȘOR
Jocurile copilăriei: între convenție și libertate
M-am jucat foarte mult în copilărie. Cu păpușile m-am jucat singură, iar împreună cu alți copii: „de-a v-ați ascunselea“ sau „pitulușul“, „țară, țară, vrem ostași!“, „baba oarba“, „hoții și vardiștii“, „rațele și vânătorii“, „șotronul“, „elasticul“. Am jucat și cărți, tabinet și macao. Fotbalul era la ordinea zilei, nu cunoșteam discriminările de gen.
Seara ne amuzam cu „telefonul fără fir“, ne întreceam cu „flori, fete, filme și băieți“, „țomapan“ („țări, orașe, munți, ape, plante, animale, nume“), „fazan“, „x și 0“. Pe lângă jocurile cu reguli existau însă și cele improvizate. Cea mai mare nebunie pe care am făcut-o a fost să intrăm în mijlocul unui lan de grâu și să-l culcăm sub forma unui cerc, rostogolindu-ne, ca și când ar fi aterizat acolo o farfurie zburătoare. Inginerul agronom s-a luat cu mâinile de cap, fiindcă producția la hectar a avut de suferit (era în „epoca de aur“ a lui Ceaușescu). Am scăpat nepedepsiți doar pentru că participaseră la „experimentul“ nostru S.F. fiica și nepotul acestuia. Vara mergeam la Olteț și construiam castele de nisip, ne bălăceam și încercam să prindem peștișori (nu de aur, ci mai ales nisiparițe, asemănătoare cu hamsiile). Iarna urcam pe deal la săniuș și ne băteam cu bulgări de nea. De altfel, în anii ’80, nămeții erau peste înălțimea mea de atunci, puteai să modelezi ușor un om de zăpadă sau uneori să sapi tuneluri de pitici.
Jocurile imaginației îmi ofereau însă plăceri secrete, nebănuite de cei din jur. Libertatea lor se dovedea fără țărmuri. Înainte de a adormi, desfășuram în gând tot felul de povești: inventam personaje, intrigi, aventuri, dialoguri. În ziua următoare reluam firul acțiunii de unde-l lăsasem când mă furase somnul. Mintea mea de copilă, apoi de adolescentă era un cinematograf interior: vizualizam cele mai mici detalii legate de peisaje, decoruri, vestimentație, fizionomii. Călătoream în alte timpuri, străbăteam continente, cream lumi fabuloase. Adesea, eram eu însămi eroina acestor „seriale“ imaginare. Pe măsură ce creșteam, finalurile de basm în care Binele învingea Răul au fost înlocuite de deznodăminte tragice. Într-un poem al Ilenei Mălăncioiu, Sfârșitul copilăriei coincide cu apariția dragostei („De-a baba oarba ne jucăm acum,/ Sosește dragostea la ochi legată,/ Mă prinde sprijinind al nopții zid,/ C-o sărutare ochii mi-i închid,/ Și trec apoi cu brațele deschise/ Peste șotron în joaca mea nebună/ De parcă am alunecat pe lună“). La mine, a început cu descoperirea morții.
Alina GHERASIM
Nu numai fotbal
Jucam fotbal. Cu tata. În serile de iarnă mai ales. Abia așteptam să vină acasă și să găsim acel timp numai al nostru ca să dăm goluri și să-mi explice strategii. Uneori era frig, uneori era întuneric, dar asta nu ne împiedica să lovim mingea și să ne bucurăm sau să ne enervăm. Cred că eram prin clasa a II-a sau a III-a când am primit în dar o cutie cu o placă verde care avea înfipte niște cuie și era înconjurată de un elastic gros. Mingea, o mică bilă argintie. Paletele cu care era lovită erau din plastic. Parcă era o jucărie dintr-o epocă antică, un obiect rudimentar găsit în mormântul unui faraon. Dar bucuria cu care ne jucam fotbal de masă era a prezentului. Un alt joc preferat era Marocco, îl jucam cu prietenele mele și reușeam cu degetele noastre subțiri să extragem bețele, să ne ținem respirația sau să izbucnim în râs. Era mai degrabă un joc al tăcerii, al strigătului, al reținerii, al unei bucurii aflate la capătul unui efort. În vacanțele din copilărie, joaca ocupa o mare parte din orele zilei dar timpul părea că se scurtează atunci când eram chemați în casă. Atunci se porneau vaietele și rugămințile fierbinți să mai fim lăsați „încă cinci minute“. Erau acele cinci minute pe care, în mod inconștient, le mai ceream bucuriei, prieteniei, libertății copilăriei. Unora le erau refuzate, părinții fiind de neclintit, altora li se mai permitea să mai sară încă o dată șotronul, elasticul, să mai cadă și să se mai julească, să mai dea o ultimă tură cu bicicleta, accelerând cumva în sens invers, nedorind să părăsească terenul candorii și al jocului. Iarna mă jucam în zăpadă până mă învinețeam și ajungeam în casă cu picioarele ude și obrajii înghețați și nu mai conta ce era la masa de seară sau dacă terminasem lecțiile. Mama, responsabilă cu uscatul hainelor pe caloriferele de multe ori reci, mă privea într-un fel anume pe care nu-l înțelegeam, eram prea fericită.
Am citit în paginile lui Camus rânduri răvășitoare despre părăsirea teritoriului copilăriei, îndepărtarea de orizontul prăfuit și plin de farmec al plajelor toride, terenuri pentru toate jocurile pe care marea le ștergea cu valurile ei calde și tandre.
Intrarea în viața de adult ar fi egală cu un strigăt surd de revoltă, cu un urlet sâcâitor al unui șacal în hățișuri, cu o naștere în brațele unor necunoscuți, dacă nu ar exista o taină mai mare a vieții. Cea care cuprinde sensurile și le așază pe o traiectorie mai largă.
Inima de copil bate într-un ritm în care se pot regăsi anotimpurile, uneori este un mic ceas cu mecanism prețios, alteori e un șoricel speriat, poate fi și un cavaler cu armură și cal, pregătit de plecare. Inima e candidă și accelerată, plină de speranță chiar și în clipele în care se teme, urzind planuri și bucurii gratuite și dorindu-și să iubească tot ce i se întâmplă, privind lumea ca pe o tablă de joc, jocul acela învățat într-o seară friguroasă, lângă un zâmbet fermecător.
Gheorghe GLODEANU
Până când am învățat să citesc
A trecut atât de mult timp de când am fost copil, încât îmi vine greu să îmi aduc aminte de jocurile practicate pe atunci. Am crescut la Carei, un mic orășel de provincie din nord-vestul țării, unde, în anii ’60, nu prea erau blocuri și nici terenuri de joacă amenajate. Singurul loc aranjat cu grijă, iubit și azi de copii, se găsea în faimosul parc din centrul orașului. Castelul (azi frumos renovat) și copacii falnici din jurul lui constituie și azi mândria urbei. Era o adevărată fericire când părinții, în zilele de duminică, ne scoteau în oraș și ne duceau în parc, unde ne puteam distra în voie câteva ore. Îmi aduc aminte că pe vremea copilăriei mele iernile erau mult mai geroase și ningea infinit mai mult. La un moment dat, tata, care era și un bun meșter, mi-a făcut o solidă sanie din fier și lemn, care a rezistat foarte mulți ani. Poate că și azi se mai găsește pe undeva. Deoarece Careiul este un oraș de câmpie, nu prea aveam unde să ne dăm cu sania. Așa că profitam de orice denivelări de unde ne putea da drumul. Îmi aduc aminte că, într-o zi, mama s-a speriat teribil când m-am întors acasă înghețat, rupt de oboseală, dar fericit. A crezut că mă voi îmbolnăvi zdravăn, dar nu am pățit nimic. La un moment dat, am primit și o pereche de patine. Nu erau ca patinele moderne de azi, aplicate pe bocanci. Erau niște patine care se fixau pe încălțăminte cu ajutorul unei chei. De aici posibilitatea de a se desprinde foarte ușor. La patinoare amenajate nici nu visam. Așa că ne dam pe zăpada bătătorită și înghețată de pe șosea, ori mergeam la bălțile și lacurile înghețate din jurul orașului. Îmi aduc aminte că aproape de locuința noastră se găsea o mică fabrică de mobilă. Câțiva dintre muncitori ne cunoșteau părinții, așa că ne permiteau ca din deșeuri să ne alegem bucăți de lemn din care, cu ajutorul câtorva cuie bine fixate, ne făceam săbii și scuturi. La începutul anilor ’60, lumea nu avea televizoare în casă. Cel mult un aparat de radio. Așa că și distracțiile erau altele. Copiii stăteau mai mult pe stradă. Dacă reușeam să ne adunăm mai mulți, jucam câte o partidă de fotbal pe drumul din fața casei. La vremea respectivă, circulau mult mai puține mașini.
Totul s-a schimbat atunci când am învățat să citesc și să descopăr lumea mirifică a cărților. Din acel moment, lectura a rămas pentru mine principala sursă de delectare și de răsfăț intelectual. O experiență care m-a marcat pe viață.
Dan GULEA
Ruble
Copilăria mea e susceptibilă de literaturizare, având în vedere valul de autori care au copilărit în anii 1970-1980, poate și ’90, care se află mai acum în atenția și maturitatea editorială, de la Mendebilul la Băiuțeii, la Copilăria lui Kaspar Hauser sau Vântul, duhul, suflarea, având în vedere lucrări și teze de doctorat despre copilărie, ca și cum ar trebui să fii un om de știință ca să te înțelegi și să te mai și povestești.
În acest context al schimbării de paradigmă, al evaluării ambitusului social al jocurilor (de pildă, critica pe care un joc precum „Vrăjitroaca“ o face situației precare a copilului în familia și societatea anilor ’70-’80), dimpreună cu revoluția informatică – pot spune că generația mea s-a aflat la o răscruce a ludicului în vremea copilăriei: la calculatoarele Cobra, pe care făceam primii pași în Pascal, cuplam un casetofon și un televizor, iar în casetofon puneam o casetă ce avea imprimată pe ea un joc simplu, un NFS sau un soi de Ur-Mario, care trebuia să se audă preț de aproximativ o jumătate de oră. O serie întreagă de bipuri și sunete mai ascuțite sau mai groase, pârâieturi și poate grohăieli tehnice, translare audio a limbajului informatic pe care trebuia să îl înțeleagă bătrâna Cobră, cu memorie mică. Jocul, odată încărcat, putea fi jucat pe ecranul televizorului, descoperindu-i WASD-ul (tastele de direcție a personajului); și apoi alt joc, altă jumătate de oră de așteptare etc.
Când jumătățile de oră se înmulțeau, existau alternative: lego-ul vecinului al cărui tată lucra în Cipru sau Libia, dacii și romanii personali (sau românii și nemții) – jocurile de afară, cu mingea, eternele „ruble“ – sau cartoane de chibrituri (Borsec – sufletul apei minerale, Lumea fascinației, fascinația lumii – Delta Dunării, Aglia Tau, Nymphalis Vanessa – serie fluturi 9 modele P.A.L. Brăila, Combinatul de Prelucrare a Lemnului Gherla, Coș defect și necurățat, cauză de incendiu, Fabrica de Chibrituri București, Sicherheits Zündwaren, minimum 38 bețe, Porumbelul Păcii, Ocrotiți Vânatul R.S.R., Nici o masă fără pește congelat, Daciada) care se puneau într-un pătrățel schițat pe asfalt, se trasa o „vamă“ la 10-20 de metri și „se dădea“ de la vamă cu bidoane de șampon (sau de ulei de mașină) umplute cu pietriș, pentru a spulbera cartonașele din căsuță și a le câștiga.
La sfârșitul zilei puteai avea câteva sute de cartonașe, pentru că i-ai ligugit pe toți și ai jucat liber, adică vama nu și-a luat giolul – nu am luat înapoi exact cartonașele pe care le pusesem în căsuță.
Andrea H. HEDEȘ
Flori, fete, filme…
Trecut-au anii, ca nouri lungi pe șesuri… și în aceste zile de vacanță, de vară, amintirea jocurilor de altădată revine mai cu ușurință, incitată și de provocarea dumneavoastră. Ne jucam toți copiii din vecini, împreună. Ritualul începea cu o seară înainte, când ne încurajam unii pe alții: „Să veniți să ne cereți afară!“, „Nu, voi să veniți!“, „Noi am fost data trecută!“ Aveam jocurile de vară, de vacanță, pe care le jucam cu copiii din vecini: De-a v-ați ascunselea; Căpitane, vrem ostași!; Să vină, să vină!; Flori, fete, filme sau băieți…; Ce-ai mâncat azi dimineață?; Împăratul liniștii; Omul negru; Kelj fel, Jancsi!; Telefonul fără fir; Fazan și încă altele. Tot în vacanța mare jucam fotbal, ne dădeam cu bicicleta, eram exploratori în pădurea „din apropiere“, împreună cu câinii și gâscanul familiei, iar după orele de muncă, în șantierul în care se ridicau noile blocuri care lărgeau cartierul. În bălțile și grădinile din spatele caselor, căutam mormoloci, șopârle, șerpi sau cuiburi de bondari iar în poduri cuiburi de viespi, prindeam cosași, greieri și fluturi pe care mai târziu îi eliberam, cam cum fac acum pescarii „sportivi“. Melcilor chiar le cântam: „Melc, melc, codobelc/ Scoate coarne bourești,/ Și te du la baltă,/ Și bea apă caldă,/ Și te du la Dunăre,/ Și bea apă tulbure,/ Și te suie pe buștean,/ Și mănâncă leuștean!“ Aduceam acasă toți puii de pisică găsiți de-a lungul aventurilor. În vacanța de iarnă jocurile erau mai așezate: șah, remi, șeptică americană, puzzle, mai desenam, mai citeam, prin casă ne jucam de-a Baba oarba. În vacanțe mă jucam, ne jucam, de dimineața până seara. În vacanța de vară, din fericire seara venea târziu, cum târziu se terminau și jocurile. Sigur, programele TV erau ca și inexistente pentru noi, copiii, iar despre lucruri precum internet, telefoane, tablete nu aveam nicio idee și puțini sunt cei care vor fi anticipat apariția acestora, în cele mai îndrăznețe vise, vorba cântecului: „Noi în anul 2000/ Când nu vom mai fi copii/ Vom face ce-am văzut cândva/ Toate visele îndrăznețe/ În fapte le vom preschimba.“ Privind în urmă, îmi dau seama că e o vreme apusă, aceea în care copiii se jucau astfel, iar provocarea dumneavoastră poate fi, tot atât de bine, un exercițiu sociologic, chiar antropologic, purtând, poetic, o aură nostalgică.
Emilian IACHIMOVSKI
Pitulușul
Când mi-a venit rândul să mă așez în pagină, citisem deja despre toate locurile cu care ne-am jucat copilăria. Dar ocheanul cu care privesc înapoi mă ajută să văd alte jocuri care îmi aparțin.
Am jucat Jocul cu 5 lei de aluminiu, renunțând la brânzoaice și covrigi. Am început să-mi cumpăr câre o carte și, încet-încet, mi-am încropit o bibliotecă. Am scăpat de zilele îndopate și-a mai trecut un timp până când, într-o toamnă, am găsit în buzunarul hainei de uniformă doi bani de 5 lei. Mama îmi mărise bugetul!
Jocurile cu 10 lei de aluminiu m-au trimis spre zări nebănuite. Cu 10 lei am jucat Cinematograful. La filmele fără împușcături, fără bandiți, crime, lacrimi de muzică indiană, cavaleri, săbii și prințese nu venea nimeni. Proiecționistul nu rula filmul dacă nu se cumpărau măcar 20 de bilete. Eram 5 copii plus profesorul. Întotdeauna Profesorul! Cu 10 lei cumpăram fiecare câte 4 bilete. Aveam la discreție o sală privată! Fără fluierături, fără semințe și fără pup-o, mă! Vedeam filmele de 5-6 ori până când ne detașam de poveste. Vedeam imagini, discutam detalii. Să știi ce privești și să vezi ce privești. Pintilie, Fellini, Kurosawa, Fassbinder, Tarkovski, Pița, Veroiu, Danieliuc, Concealovski.
Cu 10 lei de aluminiu am jucat și Boema de Cafenea. La 16 ani. Cumpăram o sticluță de tuș – 1.15 lei, 10 coli ministeriale – un leu, o cafea – 1.20 lei. Egal 3,35 lei. Încă nu beam și nu fumam. Cu 6.56 lei ce făceam? Puteam să merg la alt film, cu o fată – 5 lei. Rest: 1.65 lei. Puteam să merg la o cofetărie cu o altă fată – 3 lei. Rest: 3.65 lei. Rămâneau bani pentru a doua zi de o sticluță de tuș și 10 coli pentru crochiuri și altă cafea mică. Într-o vară venise o modă printre copiii neînstăriți sau printre copiii care aveau chemarea aventurii – să meargă în vacanța mare să lucreze ca zilieri. Eu am jucat jocul Zilierul la Întreprinderea de Legume și Fructe. Un șef gras și transpirat, cu cămașă în carouri, mi-a dat să curăt un capăt de cale ferată inundat și plin de bălării. Stuf, buruieni, lighioane și mâl puturos, muncă prea grea pentru un copil. Am făcut totul peste puterile mele, singur. Și am reușit. Când m-am dus peste câteva zile să-mi iau banii, șeful mi-a spus că eu nu eram pe fișa de pontaj. Am plecat cu lacrimi în ochi. Pe acel om nu l-am iertat niciodată! Din cei 10 lei cu care plecam dimineața, cumpăram un ghiveci de legume – 3.60 lei, o franzelă mică – 1.25 lei. Total: 4.85. Banii rămași în buzunar în zilele acelea mi-au fost de folos mai târziu. Seara cădeam frânt și aproape că nu mai puteam să mănânc de oboseală. Așa a fost jocul cu 10 lei de aluminiu – Zilierul.
Închei, vorbind și scriind despre jocurile singurătății, emblematice pentru bătrânii care-și aduc aminte. Jocul „privitul pe fereastră“ când nu aveai voie să ieși din casă. Jocul „de unul singur“ când nu găseai niciun copil prin curte. Doar o frunză, o petală, o furnică sau un briceag cu care trasai teritorii pe pământul umed. Jocul „cu cercurile pe apă“ pe care le făcea o picătură căzând într-o baltă. Jocul „cu tălpile goale pe asfaltul fierbinte“ când mă duceam până în fața Teatrului, unde turcul Moni, din căruțul de lemn alb, ne dădea înghețată și alviță.
Toate există în inima mea bătrână. Acum, cel mai des, joc pitulușul cu mine însumi. Încă mă mai găsesc. Se pare că nu stăpânesc bine jocul ăsta. Dar sunt sigur că, într-o bună zi, nu mă voi mai găsi.
Dan IONESCU
John Mărul
Între jocurile copilăriei trăite pe colinele satului nostru, De-a v-ați ascunselea – pe care noi, copiii din deal, îl numeam, cu un arhaism afectuos, Ajumita – ocupa un loc privilegiat. Dincolo de desfășurarea propriu-zisă, farmecul stătea, poate mai cu seamă, în preludiu, când trebuia stabilit cine urma să se „pună“ – cu fruntea sprijinită de un stâlp, ochii acoperiți cu palmele. Pentru aceasta, recitam o formulă versificată: „În Oceanul Pacific, / A ieșit un pește mic / Și pe coada lui scria: / Ieși afară dumneata!“ Această poezie-joc funcționa ca un oracol al sorții, stabilind, prin hazardul rimelor, destinul imediat al fiecăruia dintre noi. Apoi începea jocul propriu-zis: cel desemnat număra până la zece, iar ceilalți se împrăștiau prin împrejurimi, care încotro, pentru a se pitula într-un loc bun, cât mai greu de dibuit. Cel care căuta trebuia apoi să ne zărească, să fugă val-vârtej spre stâlp și să declare: „Te-am văzut, ptiu, Cutare!“
Mai jucam, plini de bucurie și haz, cărți – cum era Popa prostu’. Lângă fântână, în vale, la poarta bunicilor mei, împreună cu soră-mea și verișorii, am „făcut cărțile“. Câștigasem, dar nu anunțasem. M-am prefăcut că merg la fântână să beau apă. Când a venit din nou rândul meu, le-am spus: „Popa prostu’!“ Cei de pe pătură, surprinși, au strigat în grabă: „Popa prostu’!“ Cel care pronunța ultimul se alegea cu porecla.
Ne jucam, în acei ani senini, Nouă pietre (sau Castel) – o competiție a reflexelor și a agilității… Cezar, ceva mai mare decât noi, ochea bine turnulețul de pietre. Râdea cu poftă și ne lovea zdravăn cu mingea de cauciuc, mică, albastră. Îmi amintesc limpede o scenă: mă oprisem în loc, el mă ochise, convins că mă va nimeri; din reflex, m-am ferit, iar mingea a trecut pe deasupra mea – oferindu-mi un răgaz prețios să alerg spre castel și să refac, triumfător, mica noastră construcție (să așez pietrele una peste alta).
Sub influența imaginarului cinematografic, în special a westernurilor clasice, obișnuiam, în jocurile noastre de copii, să reconstituim, cu mijloace modeste, dar cu o fervoare nedisimulată, conflictul emblematic dintre cowboys și indieni. Asemenea întruchipări presupuneau un echipament de circumstanță – pistoale cu capse purtate ostentativ la centură – și o asumare spontană a unor identități modelate de ecran. În vreme ce eu, fidel iconografiei consacrate, optam pentru figura tutelară a lui John Wayne, vărul Dorin, confruntat cu epuizarea reperelor celebre din imaginarul american, recurgea la o invenție personală: „John Mărul“. Refuzul meu de a admite veridicitatea unui astfel de personaj – neidentificabil în nicio peliculă cunoscută – l-a determinat pe Dorin să-și consolideze argumentul printr-o extindere cel puțin ingenioasă, invocând existența paralelă a unui anume „John Părul“. În acest context ludic, respingerea uneia dintre variante nu excludea persistența celeilalte, după o logică proprie universului copilăriei, unde plauzibilul cedează frecvent în fața imaginației suverane.
Nicolae JINGA
Patinaj ca-n epoca de piatră
Nu fac parte dintre cei care îşi idealizează copilăria, dar nici nu-i atribui cauzele neîmplinirilor ulterioare. Nu se spune fără o anume temeinicie că „rămânem copii toată viaţa“, întrucât atunci, în copilărie, se pun bazele devenirii noastre. Atunci se deschid universului cele cinci simţuri şi, tot atunci, înmugureşte al şaselea: intuiţia. Despre „jocurile“ copilăriei pot vorbi mai uşor dacă le raportez la cele patru anotimpuri ale anului. Întrucât m-am născut iarna, ordinea anotimpurilor astfel o şi stabilesc: iarnă, primăvară, vară, toamnă. Zilele iernii sunt scurte şi nopţile lungi, însă, de cum se instala lumina zilei şi până noaptea târziu: săniuş. Derdeluşul era chiar lângă casă, pe drumul naţional. Mă ispitea oglinda izvorului care tăia satul natal în două pe direcţia est-vest. Lucram o zi-două la confecţionarea rudimentarelor patine de uz personal. Băteam şi lăţeam cu ciocanul sârma groasă folosită la betonări: principala parte, cea de jos, a patinelor. O şlefuiam cu pila, ca să prindă luciu şi să lunece bine, o tăiam în două bucăţi pe care le îndoiam pe două stinghiuţe de lemn prevăzute cu două cureluşe prinse în cuie de cizmărie, ca să nu-mi scape tălpile încălţămintei din ele. La început patinam cam greu pe oglinda de gheaţă a izvorului, dar patinam, iar ca să fiu sincer de tot: mai mult cădeam decât patinam, cu tot sprijinul celor două beţe care aveau cuie în vârf. Uneori, când se schimbă vremea, de la acele căzături mă mai doare şi acum noada. Din când în când, mai încingeam şi câte o bătaie cu bulgări de zăpadă, nu prea tare strânşi în pumni ca să nu ne lovim şi să ne luăm la bătaie de-adevăratelea. Primăvara mergeam după ghiocei şi brânduşi pe Dealul Balaurului. Tot primăvara aveam prilejul să ne testăm îndemânarea la jocul
cu „giugeaua“, la care aveam nevoie de multă „clisă“ (argilă). Tăiam o nuia, luam o mână de clisă, o frământam, făceam din ea un gogoloi cât un ou de găină, îl fixam la un capăt al nuielei şi-l aruncam spre ţinta rar nimerită. Vara oferea minunatul prilej de a sta cam toată ziua la scăldat. Ne jucam de-a prinsa pe sub apă. Concuram la cine rezistă mai mult fără aer sub apă. Făceam întreceri la înot. Erau zile în care jucam fotbal şi băteam mingea până cădeam laţi de oboseală. Uneori, în timpul jocului, câte unul dintre noi se întâmpla să uite la ce echipă joacă şi care e poarta la care bate. Jucam şi ţurcă. În anumite zile, după ploaie, mergeam în ceată după ciuperci. Toamna avea bucuriile şi farmecul ei. Greu de trecut era pragul zilei de 15 septembrie, când începeam şcoala. După ce se culegeau roadele şi după orele de şcoală, cei care aveam vite ieşeam cu ele la păscut pe mirişti. Cei care au luat la ei vreodată, în asemenea ocazii, hârtie de ziar şi au făcut ţigări cu mătase de porumb uscată, le-au aprins şi au tras în piept acel fum înţepător şi dezgustător, poate îşi mai aduc aminte.
KOCSIS Francisko
Ogoiul
După ce am ajuns la o vârstă îndeajuns de autonomă – care la țară venea parcă mai repede decât la oraș –, ocupația noastră principală era techerghitul prin livezi – mai ales după ce începeau să dea fructele în pârgă – și prin păduri, întrecerea la cățăratul în copaci, la meșteritul fluierelor din lemn de salcie ori din lăstari de alun – asta primăvara devreme, când porneau sevele pe sub coajă – cu brișca cu plăsele în formă de pește, la crestatul bâtelor din lemn de corn cu modele romboidale, elicoidale, spiralate, încrucișate, florale și vegetale stilizate la confecționatul puștilor de soc cu gloanțe de câlți înmuiați în salivă, dar și un joc de-a dreptul periculos, deși atunci nu-i sesizam riscurile: coborârea unor pante de deal prin rostogolire. Toate acestea în intervalul când scăpam de sub ochii părinților ori de robotele pe care trebuia să le facem.
Dar jocul pe care vreau să-l evoc e ogoiul, despre care nu știu dacă s-a jucat și în altă parte sau nu. Mai întâi se confecționa o lobdă – minge – din păr de cornute. Se aduna părul rămas între dinții țesalei, se strângea cocoloș, peste care se adăuga zi de zi, distribuit uniform, puținul păr adunat la țesălat – îl adunam mai ales la colectiv, unde erau multe vaci și boi –, firele de păr se întrepătrundeau și se îndesau, apăsarea uniformă rotunjind frumos mingea care creștea cu fiecare adăugare de păr. Când ajungea la un diametru de 8-10 centimetri, o prindeam într-o plasă împletită dintr-o ață mai groasă, dar nu-mi mai aduc aminte tehnica prin care obțineam modelul hexagonal, important e că plasa ținea totul la un loc și strângea mingea până la o densitate potrivită ca să nu provoace durere la lovire. Când aveai o minge din păr, se putea juca ogoiul. Îl jucam toți la un loc, băieți și fete, mai ales primăvara, când ieșeam la curățatul pășunilor și duminică, „în sat“, în parcul din fostul palat al baronului Kemény. Se trasa un cerc, mărimea lui depindea de numărul celor care luau parte la joc, opt, zece, doișpe pași. O echipă intra în cerc – la tragere la sorți cu fire smulse din gene, echipa celui care smulgea mai multe fire avea dreptul de a alege –, cealaltă se răspândea în jurul cercului. Cei de afară aveau mingea și o aruncau unii la alții pe deasupra celor din cerc, care aveau dreptul să prindă mingea, dacă nu era aruncată la înălțime destul de mare. Cei din exterior trebuia să arunce cu mingea în cei din cerc. Cel lovit ieșea din joc. Dacă cel care arunca nu nimerea pe nimeni, ieșea el din joc. Când cineva din cerc reușea să prindă mingea, trebuia să lovească pe cineva din echipa din exterior, care se puteau îndepărta prin fugă. Cel din interior nu avea voie să iasă din cerc. Dacă nimerea pe cineva, acela ieșea din joc. Dacă nu, se continua pasarea dintre jucători pe deasupra cercului și încercarea de a nimeri pe cei din cerc cu mingea. Cel care rata ieșea din joc. Se juca până când echipa din interior rămânea fără niciun jucător ori cea din exterior rămânea cu un singur om în joc. Dacă echipa câștigătoare era cea din exterior, rămânea în exterior și în runda următoare. Dacă pierdea, locurile se schimbau, intrau în cerc cei care au fost afară.
Era o distracție pe cinste și o ocazie de a ne hârjoni nestingherit cu fetele.
Adrian LESENCIUC
Jocul de-a zborul la punct fix
Am copilărit într-un sat risipit din Obcini, în care distanțele dintre case erau mari, iar vecinii de aceeași vârstă se adunau de la kilometri distanță. Până și drumul spre școlaă însemna suficienți kilometri parcurși zilnic, motiv pentru care jocurile copilăriei nu puteau fi întotdeaua o cale de împărtășire. Pauzele de la școală, ba chiar și diminețile de dinainte de cursuri, uneori și câte o jumătate de oră sau o oră după, erau dedicare aproape fără excepție jocurilor, dar am resimțit și activitatea de la cursuri ca fiind un joc cu reguli complexe, în care începusem să fiu un jucător destul de bun. Alte oaze temporale de joacă erau cozile de la magazinul universal, când se aduceau pâine, ori carne, ulei și zahăr și când ne întâlneam în principal tot noi, copiii de prin casele risipite prin văile Obcinilor, și continuam joaca pe care o abandonasem nu de multă vreme. Aveam și jocurile noastre de acasă, dar diferența de vârstă dintre frați fiind de mai mult de cinci ani, era mai greu să cădem de acord asupra unor reguli care să convină tuturor. Mă bucuram în vacanțe când venea la bunici verișoara mea, Nicoleta, de aceeași vârstă cu mine, cea care aducea mereu jocuri noi și interesante. Totuși, în cea mai mare parte a timpului, practicam jocuri independente, lăsam imaginația să abunde și îmi construiam universuri pe care mi-aș dori să le mai pot accesa. Din fericire, și lectura a trecut în rândul activităților de joacă, și ea mi-a îmbogățit copilăria ca joc, iar activități aparent plictisitoare, precum ieșitul cu animalele la păscut, au devenit plăcute, chiar căutate. Brusc, atunci când jocurile deveniseră mai rafinate și mai creative, am intrat într-unul cu reguli grele, făcute de adulți, schimbând hainele copilăriei cu uniforma militară pe care o visasem cândva, în jocurile mele războinice. Am continuat să rămân în joc, ba chiar și în acel Glasperlennspiel al lecturii, fără orgoliul câștigării în măiestrie, ci cu mulțumirea celei mai dificile dintre fazele jocuri: de-a zborul la punct fix.
Viorel MARINEASA
Spânzurătoarea la ora de realism științific
Încep prin a spune că jocurile poruncite de cei/cele ce ne pedagogeau la grădiniță și în primii ani de școală mi s-au părut, mai mereu, dacă nu de-a dreptul groaznice, atunci plicticoase sau stresante. Cele jucate de noi pe stradă, în curți, pe coclauri erau întotdeauna faine, chiar dacă, după opinia adulților ce ne urmăreau, doldora de absurdități. Zeci, poate sute de jocuri. Unele veneau de-a gata de la generațiile precedente, pe altele le adaptam sau le inventam pe loc atașându-le regulamentele de rigoare.
Copilărind la Lipova (căreia acum îi zic burgadă, în acord cu Sever Bocu, fost ministru al Banatului în scurta guvernare Iuliu Maniu, dar care era un târg cu un pregnant caracter rustic), aveam parte de spații largi pentru bizarele jocuri ale locului: malul Mureșului, văi între dealuri, poiene în pădure, doar să ocolești la distanță zonele unde armata sovietică de ocupație, cu sau fără tancuri, își făcea exercițiile regulat și cu amplitudine. Țurca și poarca, așa se chemau distracțiile cele mai răspândite la care se prindeau nu doar copiii, ci și flăcăi gata de însurat, iar uneori și maturi ce rămăseseră cu dor de tinerețe. Sporturi de echipă. Din câte îmi amintesc, regulile erau schimbătoare, iar materialul întrebuințat – de asemenea. Se numea țurcă un băț mai mic, cioplit cu meșteșug, pe care-l săltai de la pământ ca să-l plesnești cu ditamai ciomagul. Pe post de poarcă se afla un ciolan de animal sau o bilă/minge confecționată din te miri ce. Amândouă jocurile aveau unele elemente comune cu oina, cricket-ul, baseball-ul, golful… Aduceau și a pétanque.
Până la urmă, fotbalul imbecil, bătut, cu suduieli și cu mult praf, în mijlocul uliței, dobândea grosul timpului. Se încontrau pentru mine când să se aleagă formațiile, cică eram un portar imbatabil, mă aruncam ca un apucat în toate direcțiile. Se juca până la epuizare, mama mă culegea în scatoalce când cădea întunericul. Acasă, smulgea șpilhozenii de pe mine și mă vâra în ciubărul din curte, cu apa încălzită la soare.
Să trecem la altceva. Ați jucat bâza vreodată? Pusă la cale cu tot dichisul, întrunește caracteristicile clasice ale bullying-ului. Am fost martor (martor sau alt rol?) cel puțin de două ori la dezvoltarea monstruoasă, împuțită a acestui joc nevinovat. Zi de 23 August anul nuștiucare, aniversare mare, cică armata sovietică ne-ar fi eliberat de noi înșine, defilare ca atare. Stăm de aproape două ore în spatele Operei. Liceul nostru ar fi trebuit să treacă de multișor prin fața tribunei oficiale. De plictiseală, începe bâza. Domol. Aproape tandru. Pișpiricul genial dă un semn. Măgădanul s-a prins. Omul potrivit a ajuns pe eșafod. Nu trebuie speriat. Bâââââz! Ai fost pe-aproape. Bââââz! Chiar dacă ar ghici, nu o să conteze. Loviturile se întețesc. Bââââz! Malacii fac cu schimbul. Unul îl aruncă spre caldarâm, celălalt îl prinde grațios în brațe. Bââââz! Toată șleahta îi suflă-n obraz, la un deșt distanță. Îi dau lacrimile. Plânge fetița. Bââââz!
Dar spânzurătoarea la ora de socialism științific ați jucat-o cândva?
Andra MATEUCĂ
Jocurile vacanței și ale recreației mari
„Andra, du-te la joacă. Te așteaptă copiii.“ Sunt cuvinte care mi-au răsunat, cu bucurie, în ureche în vremea dulce a copilăriei. Deși era chinuitor faptul că seara trebuia să ne retragem pe la casele noastre, trăiam cu bucuria că, a doua zi, o vom lua de la capăt. Dacă ar fi să scriu o carte despre jocurile copilăriei, probabil că aș fi atentă să fac diferența între jocurile din perioada anului școlar și jocurile vacanței.
Jocurile vacanței erau condiționate de numărul de prieteni și de disponibilitatea părinților de a ne lăsa afară până seara târziu, în detrimentul programului pe care ni-l făcuseră, nefiind nevoiți să mai mergem la școală.
Zâmbesc și acum, cu drag și bucurie, când dau în calea mea de câte un șotron desenat, fie stângaci, fie elaborat, pe trotuarul pe care îl traversez în fugă; oricât aș fi de grăbită, sar conștiincioasă de la un pătrat la altul, atentă să nu calc linia acestora, pentru a nu fi nevoită să o iau de la început.
Logistic, „șotronul“ nu presupunea mare lucru: creta o luam din clasă, iar terenul din curtea școlii pe care desenam devenise un adevărat câmp de joacă; noi, fetele, jucam șotronul, pe când băieții asudau pe terenul de sport, la fotbal. La fel de accesibil era și „elasticul“, jocul numit după materialul textil atât de util în croitorie și în domeniul confecțiilor. Acest joc se practica în fiecare recreație și avea mai multe niveluri: glezne, gambă, genunchi, pulpe și brâu; dacă reușeam să sărim cu succes la nivelul brâului, fie și prin forfecare, eram campioane. Ce zic eu, campioane, jocul era iubit chiar și de băieți, deși mulți nu recunoșteau, așa că erau și mulți campioni.
Șotronul și elasticul se jucau, în principiu, la școală, în timpul recreațiilor. Duminica, după masa de prânz, ne jucam în fața curții casei mele, „rațele și vânătorii“, „țară, țară, vrem ostași“ și „de-a baba oarba“ – noi îi spuneam „pitulușu’“. La pitulușu’ m-am ales cu o cicatrice deasupra genunchiului drept pe care o port cu mândrie și astăzi; cred că rănile de pe genunchii copilăriei ne-au făcut oameni mari. Am dobândit-o când mă ascundeam în inima unui arbust bogat care m-a acoperit cu generozitate și căruia i-am rupt o creangă al cărei capăt s-a înfipt deasupra genunchiului și „m-a însemnat“. Nici vorbă să plec acasă plângând, am continuat jocul și echipa în care jucam a câștigat, mai târziu, „țară, țară, vrem ostași“. Acestea erau, în principal, și jocurile vacanței, dacă reușeam să ne strângem suficienți participanți; mulți dintre noi erau plecați la bunici. Eu nu aveam această opțiune, pentru că locuiam și cu bunicii în casa generoasă, cu curte, care primea cu bucurie oaspeții la joacă. Vara mă jucam des cu sora mea care mă deranja uneori, diferența de cinci ani dintre noi fiind resimțită acut când eram eu în clasele gimnaziale. Aveam păpuși cărora le puneam nume din filme (Arabela, Maria-Mirabela, Veronica) și care își duceau viața conform unui scenariu complex creat de noi: mergeau la școală, creșteau, mergeau la lucru, se căsătoreau, aveau copii, se îmbolnăveau, mergeau la doctor.
Îmi amintesc că mă jucam foarte des în copilărie și mi se părea imposibil ca adulții să nu mai iubească joaca la vârsta lor. Acum, când scriu aceste rânduri, mă întreb când am sărit oare bariera și am intrat pe tărâmul oamenilor mari și de ce nu m-a avertizat nimeni.
Mihai MĂNIUȚIU
„Măciucăreala“
Jocul preferat? Păi, nu încape îndoială, turnirul! Evident, nu-i ziceam noi așa, pe vremea aceea, ci „măciucăreala“. Vă asigur însă că, după toate regulile pe care le-am învățat abia mai târziu, era un turnir cât se poate de cinstit. Și întrucâtva „medieval“ – deoarece noi, cei implicați în mecanismul de luptă, nu ne uram, dimpotrivă, chiar ne iubeam, interesați doar ca „măciucăreala“ să decurgă cât mai bine. Stați să vă lămuresc: tata lucra adesea în ture de noapte, iar mama era coristă la Opera din Cluj – așadar tatăl lipsea în anumite seri de acasă și mama se întorcea de la spectacole în jur de 11 noaptea. Uau! Ce șansă! Serile erau ale noastre! Ale mele și ale fratelui meu ceva mai mic. Așa că selectam, după preferințele bătăioase ale fiecăruia două-trei perne de diferite dimensiuni, care urmau să devină măciucile folosite în turnir. Și dă-i și luptă! Se lupta, fără menajamente, până la căderea unuia dintre adversari și, în general, până la epuizarea totală. Norocul făcea că cele două camere unde locuiam cu părinții noștri erau sărăcăcioase – nu tu vaze pentru flori, nu tu bibelouri, nu tu bigibele de-un fel sau altul. Deci nu riscam să lăsăm prea multe urme ale dezmățului nostru războinic. Într-o casă de oameni modești (în acel timp casa mi se părea perfect adaptată dorințelor mele), nu prea ai ce distruge. Drept urmare, doar noi doi, luptătorii, ajungeam, frânți, la podea – și lumea, vă jur, avea sens, iar cosmosul își cânta cânturile lui primitive în perfect consens cu energiile noastre copilărești și ne încuraja, cu talgere și chimvale, să fim exact ceea ce eram: doi mici războinici care mor și învie, mor și învie, mor și învie, într-un ciclu al jocului – JOC, lipsit de acolade dramatice ori de accente tragice. Fratele meu, Dan, cu câțiva ani mai mic, avea o constituție robustă și se dovedea tare bătăios. Niciunul dintre noi n-a trișat vreodată. A fost mereu fair-play. Eram pătimași, dar și cu ochii mereu pe ceas: la ora când mama revenea de la Operă, puneam camerele în ordine, da, și totul era în ordine, cu excepția noastră, care ardeam încă în focul „măciucărelii“. Mama ne administra câte un piramidon și ne mângâia mirată pe frunțile transpirate. Habar nu avea ce anume fierbe în sângele nostru și își închipuia că am studiat prea mult la română sau la geografie: o mamă perfectă pentru doi frați perfecți.
Vor fi fost probabil și alte prosteli și jocuri în copilăria mea, dar „măciucăreala“ e singurul care m-a exaltat – pe mine, precum și pe fratele meu, care își amintește și azi faze și episoade concrete ale acelui turnir desfășurat pe parcursul a aproape trei ani – până când… aici s-ar cuveni să zic: m-am maturizat și i-am pus capăt; ei bine, nu… până când fratele meu a crescut, s-a dezvoltat brusc, atletic, și câștiga de fiecare dată înfruntarea, ceea ce m-a convins că a sosit momentul să inventez alte jocuri, în care să nu fiu constant pierzător. Dar nimic din ce am inventat după aceea nu a mai egalat jocul de-a moartea și învierea în bătălii. În bătăliile în care țipetele noastre fericite trezeau noaptea și întunericul din letargie.
Mihnea MĂRUȚĂ
Fotbal cu nasturi
Unsprezece erau albe, asta-i sigur, dar nu-mi amintesc ce culoare aveau celelalte unsprezece. Mingea şi porţile erau tot albe, iar terenul, cum altfel, verde. Portarul, mai înalt şi mai gras decât jucătorii de câmp, semăna cu un capăt de morcov retezat. Aveai voie să-l poziţionezi înainte de orice mişcare a adversarului, şi asta pentru că un şut suficient de puternic putea să se transforme în gol fie datorită preciziei, fie graţie unui ricoşeu norocos.
Pe la 10-12 ani nu mă mai săturam de fotbalul cu jetoane – sau cu nasturi, cum îi ziceau adulţii. Secretul jocului era să deprinzi tehnica apăsării pe jetonul-fotbalist, prin intermediul căruia loveai mingea. Pentru asta primeai un jeton special, care avea diametrul mai mare decât al celor de pe teren. Unii renunţau la această piesă intermediară – împingeau jucătorii cu unghia sau îi apăsau ţinând lipite degetul mare şi cel arătător –, însă meseriaşii, adevăraţii profesionişti, foloseau acel disc mic şi învăţau să controleze cu el direcţia şi impulsul.
Pentru o pasă scurtă, de pildă, trebuia să ciupeşti marginea jetonului-fotbalist, iar pentru un şut sănătos, acopereai şi apoi eliberai o suprafaţă mai mare. Şmecheria supremă, pe care puţini ajungeau să o stăpânească, era să-ţi faci jucătorul să sară peste un adversar, pentru a lovi o minge aparent intangibilă.
De obicei mă jucam singur. Făcusem două seturi de bileţele. Primul cuprindea naţionalele mele preferate, iar al doilea, marile echipe de club ale lumii, majoritatea din vestul Europei, dar şi Dinamo Kiev, ŢSKA Moscova sau Dinamo Tbilisi, cele mai bune din URSS, plus câteva sud-americane, printre care Santos din Brazilia, pentru că acolo jucase Pelé, River Plate şi Boca Juniors din Argentina. Acestei elite îi adăugasem trei echipe româneşti, Steaua, Dinamo şi Craiova, pentru ca băieţii noştri să poată arăta lumii de ce sunt în stare.
Pentru fiecare set alesesem 32 de nume, un multiplu de 4 care mi se părea numai bun pentru o competiţie serioasă. Formam opt grupe, desemnam capi de serie, trăgeam la sorţi şi apoi îi dădeam bătaie cu meciurile, fiecare cu fiecare, optimi, sferturi, semifinale, finală. Fixasem un timp-limită pentru o partidă, dar nu-mi mai amintesc cât: cinci minute, zece, mai mult?
Nu mai ştiu. Cert e că, la un moment dat, îmi dădusem seama că e păgubos să avantajez una dintre echipe – cu toate că îmi doream, fireşte, să învingă românii sau, în absenţa lor, brazilienii. Mult mai interesant era să încerc cea mai bună mişcare posibilă de fiecare dată. Abia atunci jocul devenea captivant și se îndeseau fazele spectaculoase – un gol marcat din propriul careu, o lovitură liberă peste zid sau un penalty „tăiat“ astfel încât mingea să se ducă în partea opusă celei unde aşezasem portarul.
Mă dedublam suficient, oare? Eram chiar imparţial? Bineînţeles că nu. Nu puteam pune într-un atac al Rusiei ori al Germaniei la fel de multă minuţiozitate câtă investeam într-o acţiune a României. În plus, unul dintre jetoanele albe era însemnat cu carioca, el era numărul 10, Dobrin, dacă jucau tricolorii, Iordănescu pentru Steaua şi Balaci la Craiova, ori Socrates la brazilieni. Ei dădeau pasele cele mai inspirate, pe ei îi voiam golgeteri, ei şi numai ei provocau entuziasmul comentatorului.
Pentru că eram şi comentator. Fără un martor frenetic, ce farmec ar mai fi avut astfel de confruntări cu miză globală? A fi comentator de fotbal mi se părea cea mai grozavă meserie. Să te uiţi la meciuri de câteva ori pe săptămână, să călătoreşti prin lume, să ştii componenţa şi istoriile echipelor, să te laşi purtat de faze în direct, să strigi din toată inima „goooool“ – ce putea visa mai mult un băiat odată ajuns bărbat?
Mă jucam şi comentam. Cele mai tari meciuri posibile, pe care şi-ar fi dorit să le vadă orice microbist de pe planetă, toate se disputau pe covorul din camera mea. Tot ce nu vedeam la televizor, Barcelona lui Cruyff, Argentina lui Maradona, Italia lui Paolo Rossi, dar şi Steaua lui Liţă Dumitru şi Craiova care avea să devină Maxima, toate străluceau sub ochii mei. Eram creierul din teren al ambelor echipe, pasam spectaculos, driblam irezistibil, rezistam eroic în apărare, înscriam goluri imposibile, iar comentariul meu le insufla jucătorilor energie continuă şi motivaţie suplimentară. Toţi îşi doreau victoria, mai mult şi mai mult.
Toate rezultatele și clasamentele erau adunate într-un caiet de matematică. L-am regăsit după mulţi ani, când deja mă mutasem de-acasă, sub patul din fosta mea cameră. Erau acolo, împreună cu bileţelele pentru tragerea la sorţi, zeci de ediţii ale Cupei Campionilor şi ale Cupei UEFA (unele, câştigate pe merit de echipele noastre), turnee finale de Europene şi de Mondiale, statistici cu cei mai buni fotbalişti, palmaresurile celor mai galonate reprezentative, ani întregi de singurătate şi de puţină fericire.
Lângă caiet, în fosta cutie a fotbalului cu jetoane, am găsit şi cartonul verde pe care evoluaseră atâtea celebrităţi. Era lipit cu scotch pe la mijloc. Uitasem că se rupsese. Uitasem că era curbat şi că se ridicase pe linia care despărţea cele două jumătăţi. Uitasem că îmi adaptam tehnica balistică acestei curburi şi că, dacă prindeam poziţia favorabilă, mingea decola din terenul meu, trecea peste mijlocaşii mei rămaşi în admiraţie, dar şi pe peste ceilalţi mijlocaşi ai mei, deveniţi spectatori, apoi îi depăşea pe atacanţii mei, dar şi apărarea mea consternată, pentru a ateriza direct în poartă, pe deasupra bietului capăt de morcov, care degeaba se aşezase atent înainte de şut.
I-am găsit în cutie şi pe foştii mei jucători, aşteptându-mă cuminţi. Unsprezece erau albi, iar ceilalţi unsprezece – în sfârşit scăpasem de lapsus! –, verzi. Era o nuanţă diferită de cea a terenului, dar, cu mintea de om mare, îmi era limpede că mereu fuseseră defavorizaţi: de-aia se găseau mult mai greu, de-aia nu prea le mergeau pasele, pentru că se confundau cu terenul. Nu întâmplător albii îi bătuseră de atâtea ori.
Ștefan MELANCU
Copilăria ca o adiere pierdută de îngeri…
Vorbind despre jocurile copilăriei, îmi place să mă văd, fie și doar pentru o clipă, sub un imaginar aparținând unei vârste care „ea singură este veselă și nevinovată“ – precum cea închipuită de marele-copil Creangă copilărindu-se la maturitate. Sub semnul universalului (toți copiii și toate ființele-copii se joacă) și, deopotrivă, al particularului, jocurile mele țin de lumea copilăriei mele pe care o port cu mine și pe care o socot ca fiind cea mai frumoasă dintre lumile posibile. Și, de asemenea, al unui timp sub aura veșniciei – în sens poetic blagian, copilărind la țară, între ape pe care le vedeam ca fiind fără început și sfârșit (între Jiu și Gilort), cu dealuri și line, și abrupte, păduri întinse și șesuri împânzite de ierburile mărunte și înalte sau de florile neasemuite ale câmpului; și cu aerul său unic.
Primele și cele mai îndepărtate jocuri de care îmi amintesc, poate de pe la 4 ani, sunt și cele mai ingenue: în curtea casei părintești, zburând cu un avion minuscul (o jucărie din aluminiu, pe care mi-o cumpărase tata), călărind un cal de lemn ca pe un cal năzdrăvan sau, în grădina din spatele casei, săpând mici galerii în pământul reavăn și înveșmântându-le la nesfârșit cu crengile și frunzele pomilor; sau, ieșind în uliță, privind norii răzleți oglindiți în apa din băltoacele adunate după ploile primăverii și agitând, în nesfârșite reprize, apa cu un băț, râzând în hohote după ce norii se deformau în oglinda apei sau se făceau nevăzuți. Erau apoi, mai târziu, jocurile cu copiii vecini, șotronul, de-a baba oarba și de-a v-ați ascunselea, acesta din urmă seara sau noaptea, lipindu-ne, în verile târzii, licuricii fosforescenți pe frunți. Nu lipseau fotbalul și tenisul, jucate în curtea școlii până uitam de mine, sau, pe timpul iernii, săniușul și datul pe gheață cu concursuri de-a cine face mai multe tumbe. Ori, și asta îmi plăcea cel mai mult, jocurile apei (Gilortul fiind, practic, dincolo de grădinile satului) – leapșa cu cetele de copii, cine rezistă mai mult de-a scufundișul sau prinzând clenii și mrenele de sub răgăliile de sălcii și de arini ce străjuiau malurile apei, petrecând uneori ceasuri întregi, într-un timp fără timp. Nu aș uita nici de jocurile cu animăluțele – cu cățelușii (care mă însoțeau în zăvoiul apei sau pe câmpurile din împrejurimi, și cărora încă le știu numele) sau cu iezii de la căprițele pe care le aveau ai mei, unul dintre aceștia, roșcat și cu mărgeluțe la gât, fiind preferatul meu. Și câte și mai câte, vorba bătrânului Creangă… Aș mai aduga și un alt joc, la fel de nevinovat pe atunci, cel cu cuvintele. Învățasem să scriu și să citesc înainte de a merge la școală (de la fratele meu mai mare) și, prin clasa a doua, după ce am citit un roman al lui Sadoveanu, m-am jucat efectiv punându-l în versuri (vreo câteva zeci de strofe din câte îmi amintesc), scrise într-un caiet-vocabular și date apoi învățătorului. Așa cum prin clasa a V-a i-am înmânat profesorului de Limba română un alt vocabular plin de versuri. Mi-ar plăcea să le revăd și să zâmbesc, peste ani, naivității/ ingenuității – zâmbind, în fapt, copilăriei ca unei adieri pierdute de îngeri.
Anca MEREUȚĂ
Libertate
Mi-am petrecut toată copilăria în comunism, dar lipsa căldurii, a apei calde, a electricității și a alimentelor esențiale nu mi-au umbrit această perioadă.
În timp ce stăteam la cozi pentru orice, uneori stăteam fără a ști ce se va vinde sau dacă se va aduce marfă, nu auzeam oftatul, bancurile amare, nu vedeam X-ul care marca pe cartelă porția primită, ci gândul meu era la ce mă voi juca după ce voi ajunge acasă cu sacoșa plină sau nu.
În curtea interioară a blocului în care locuiam, ne adunam o gașcă serioasă, copii de vârstă apropiată și ne jucam neîntrerupt. Când eram mai toți prezenți, ne jucam „Fața“, „Rațele și vânătorii“, „Flori, fete sau băieți“. Uneori, ne separam, iar noi, fetele, ne jucam „Elasticul“, „Mațele încurcate“, iar băieții, fotbal, întreceri pe timbre sau povesteau despre vreun film, dar trăgând cu un ochi și la noi.
Jocurile noastre durau până seara târziu în timpul vacanțelor, iar separările se produceau în lanț: când un părinte striga după copilul lui, toți cei care locuiau în aceeași scară, îl urmau cu capul plecat, era tristă despărțirea. Nu era niciodată timp suficient pentru joacă, pentru povești sau pariuri copilărești. Și nu țin minte să mă fi plictisit vreodată.
Dacă vreme era urâtă, ne strângeam toate fetele într-o scară, aproape blocând accesul, întindeam un preș sau o pătură și ne etalam păpușile destul de asemănătoare sau ne jucam de-a vânzătoarele. Păpușile erau schimbate, spălate, culcate, hrănite, educate, în funcție de dorințele noastre, iar apoi, cât ele dormeau, ne întindeam tarabele cu diverse obiecte: poate un nasture strălucitor, un semn de carte, un ambalaj al vreunui produs cosmetic obținut pe sub mână, pentru care plăteam bani grei: bucăți egale de hârtie din caietele de matematică în care lucram conștiincios în timpul anului sau, în lipsa acestora, frunze.
Una din prietenele din copilărie din aceeași curte interioară în care se întindea maidanul cu jocuri, locuia fix deasupra unei cofetării renumite din oraș, iar când urcam la ea, ne imaginam că deținem niște rețete secrete pentru însiropatele savarine, fragilele Tosca sau râvnitele torturi Doboș și Krantz. Imaginația noastră mergea până acolo încât plănuiam în secret, cu mintea la aventurile văzute în filme, să spargem o ușă secretă în pardoseala sufrageriei, fix deasupra vitrinei frigorifice.
Anii au trecut, cofetăria are un alt nume acum și vinde prăjituri cu denumiri exotice, noi, copiii de atunci, am crescut, mulți s-au mutat, dar curtea interioară, plină acum de mașini, păstrează vie amintirea acelor timpuri în care toți eram liberi să ne jucăm după pofta inimii. Poate de aceea, după atâția ani, cel mai mult îmi place că am păstrat aceeași libertate din copilărie și, cumva, în suflet, sunt tot o puștoaică, deși acum am două păpuși vii, iar în portofel foile egal tăiate și frunzele au fost înlocuite de carduri și bani care sunt un semn că am renunțat doar parțial la joacă.
Gabriel Nicolae MIHĂILĂ
Dumnezeu e un piept cu multe inimi. Fiecare inimă e un copil
Jumătate de „franzelă de aeroport“ feliată în ou bătut, ulei încins și zahăr. Se întâmpla deseori după orele din anii de școală primară. Era un joc, o negociere, o grăbire a trecerii unui prag, o bucurie.
Anii copilăriei s-au comprimat și stau așezati precum cărțile care abia așteaptă să fie recitite. Timide, cu ochii mari, zemoși, ca un cules de vie în tălpile goale.
Jocurile copilăriei au fost fundația stâlpilor care-au crescut și pe a căror umeri stau familii, profesii și chiar mici ecosisteme.
Miezul cald al jocurilor a fost „De-a v-ați ascunselea“, „De-a prinselea“, „Lapte gros“, „Capra“, „Țurca“, „Rațele și vânătorii“, „Țară, țară, vrem ostași!“, „Ping-pong“ pe mesele vechi de beton de cartiere etc. Acestea au culminat uneori cu jocurile de fotbal formate din echipe mixte: fete, băieți, mari, mici, dolofani, slăbuți. După culoarea cerului știam când să revenim acasă, dar când uitam, droaia de copii era ca un ghem deșirat pe care părinții îl strângeau cu grijă.
Ne-am jucat pe clasicul Terminator, ne-am uitat la casete V.H.S., am ridicat zmeie, am avut țevi cu cornete și tunuri cu carbid.
În spatele blocului, aveam un derdeluș unde se auzea, în fiecare iarna până tărziu în noapte, pârtieeeeeeeeeee!. Nu era nimic sofisticat, era simplu, așa cum încep toate poveștile frumoase.
Cel mai frumos robot era cel făcut din pachete de țigări.
Pe vremea aceea, puțini din vecinii noștri aveau mașini. Nentu Focșa ne strângea câte cinci-șase și ne plimba cu mașina prin cartier. Mare, mare bucurie.
La vecina Tanti Geta intram fară să ciocănesc la ușă, ca și cum eram acasă. Eram acasă. Oamenii calzi, zâmbitori, primitori și deschiși, intrau în jocul nostru. Nu de puține ori m-am pitit sub masa din sufragerie și mă căutau minute bune deși știau unde sunt.
Nea Bujor ieșea cu chitara și cântam împreună șlagăre.
Cu cel mai bun prieten din copilărie, Tibi, făceam tot felul de trăznăi. Era o joacă. Totul era o joacă: mersul la cumpărături, calculul, leii care rămâneau pentru dulciuri, pâinile care ajungeau acasă fără colțuri, pepenele de 10 kilograme pe care-l căram împreună sau sifonul de sticlă pe care-l goleam jumătate până ajungeam acasă.
Acasă erau seri de jocuri. Bunica, unchiul, mătușa, mama. Șah, Rummy, Table, diferite jocuri de cărți. De cele mai multe ori eram spectator, răbdător. Așa am învățat despre joc, despre cum să câștig sau să pierd. Am consumat pe furiș din parfumul unchiului, am ascuns stiloul mătușii sau căciula de blană a bunicii.
Pe atunci totul părea drept: oamenii, jocurile, cărțile pe raft, întotdeauna aranjate într-o ordine despre care ne povestea doamna bibliotecară.
Noi, copiii care am crescut, copiii care am rămas, norocoși, norocoși.
Simpla aducere aminte a copilăriei este o poezie.
Angelo MITCHIEVICI
Străzile copilăriei
Nu aș putea despărți copilăria mea de străzile pe care am copilărit, urmele mele s-au întipărit într-un caldarâm ce nu mai este (piatra cubică a fost scoasă pentru a face loc asfaltului), corpul meu mișcă aerul care stagna de decenii bune păstrând particule de interbelic în mișcare browniană, așa cum casele adăposteau și vetuste boieroaice de pe vremuri și mici burghezi chivernisiți cândva și șușoteli topite în pânzele timpului. Pe atunci, strada nu aparținea mașinilor, care, este drept, o străbăteau când și când, și erau anunțate cu un strigăt prelung (Mașinăăăă!); străzile erau ale noastre, ale jocurilor noastre pieritoare ca și lumea din care veneau, în care trăiau. În Craiova, străzile mele erau împărțite în două categorii, străzile verii, strada pe care locuiam, numită M.V. Frunze, de la un academician sovietic din care noi am reținut numai frunzele, și străzile iernii, străzi din apropiere, două la număr, strada Înclinata care era exact așa cum se numea și strada Oota (nici astăzi nu știu de unde vine numele ăsta!) cu o pantă puțin mai domoală, dar mai lungă. Amândouă erau străzile de săniuș, străzile unde viteza, îndemânarea și o sanie bună îți dădeau mari satisfacții. Dar strada era locul unde după-amiaza până seara târziu ne întâlneam toți copiii cam până în 15 ani, pentru a ne juca împreună. Fetele se separau uneori și jucau „elasticul“, joc în care foarte rar se amestecau și băieții. Tot schepsisul era să sari în interiorul unui elastic obținut din concatenarea mai multor elastice de la celebrii chiloți tetra pe care-i purtam cu modestia rudei sărace de la țară și ținut de (pe) picioarele fetelor, lărgit sau îngustat și ridicat tot mai mult pe măsură ce creștea gradul de dificultate al jocului. O fată sărea în interiorul lui și făcea tot felul de figuri răsucindu-și elasticul în jurul gleznelor sau al gambelor, sărind și răsucindu-se în aer cu deprinderi acrobatice. Era un joc al lor pe care-l urmăream uneori distrat, dar nu un joc pentru băieți, nici măcar unul mixt. Jocurile mixte reuneau copii de diverse categorii de vârstă, vârsta fiind singurul criteriu: mahalaua nu ținea cont de deosebirile de rasă sau de clasă, deși ele existau.
„La foc, la foc“, „1, 2, 3 la perete stai“, Rațele și vânătorii“, „Țară, țară, vrem ostași“, „Pitulușul“ sau „De-a v-ați ascunselea“, „Baba oarba“, „Omul negru“, „Telefonul fără fir“ sau „Telefon american“, „Mațele încurcate“, „Flori, fete, filme sau băieți, melodii sau cântăreți“ (acesta bazat pe memoria vie pe care pop culture-ul strecurat cu pipeta o sădea în noi), „Lapte gros“, iată câteva dintre cele pe care mi le amintesc. „Țară, țară, vrem ostași“ era clasicul unde două grupuri formate din copii ținându-se de mână se înfruntau față în față, membrii unuia dintre ele strigând „Țară, țară vrem ostași!“, ocazie cu care i se răspundea „Pe cine?“, iar numele „ostașului“ era pronunțat, acesta trebuind să-și ia avânt și să încerce să spargă lanțul uman, caz în care putea lua cu sine un membru al celeilalte tabere. „Pitulușul“ sau „De-a v-ați ascunselea“, aparent banal devenea complicat când se juca întrebuințând curțile noastre cu labirintul de magazii, pivnițe, cotețe de păsări (da, trăiam sud-american înainte de a-l descoperi pe Marquez!), arbori, tufișuri unde te puteai ascunde, iar când se lăsa înserarea un pic de mister era turnat în umbrele care se formau în colțuri și printre ziduri și care participau și ele la joc.
A existat o perioadă de vogă a tubermanelor (nu cunosc etimologia cuvântului, poate de la tub și făcut să rimeze cu Superman), bucăți de țeavă de plastic prin care puteai trage cu cornete de hârtie care la rigoare puteau avea în vârf un bold, variantă diminuată local a sarbacanelor. Toată lumea trăgea din toate pozițiile, arma era la purtător așa cum își țineau cowboyii coltul la șold și una, două trecea repede în mâini dibace pentru a aplica o lovitură. De asemenea, alte două arme, una, praștia, letală pentru păsări, în special vrăbii, cealaltă, pișcariciul, periculoasă, în tot cazul dezagreabilă, pentru coapsele adolescentelor pe care puteau lăsa urme roșiatic-vineții, pentru a nu vorbi de țipătul de surpriză. A existat la un moment dat și o încercare printre băieții mai mari a fabricării unor carturi pe bile de rulmenți care aveau singura misiune de a te duce la vale, dar îmi amintesc vag de ele și știu că nu au rezistat mult pe piață după câteva accidente spectaculoase. Mahalaua își inventa jocurile și mașinăriile ei, strada le conferea splendoarea, pentru că trăiește cu adevărat tot ce exibi.
Mă întorc la un joc care era cumva la graniță, între copilărie și adolescență, putând lua forme mai brutale, dacă nu chiar periculoase și anume „lapte gros“. Cred că cel mai mulți din copiii crescuți cu cheia de gât fără tabletă, laptop, facebook și-l amintesc. Se forma un lanț uman în modul următor: trebuiai să stai aplecat și să intri cu capul printre picioarele cuiva (aici diferența dintre sexe era abrogată, dar preponderent jocul era jucat de băieți sau de fete băiețoase) care stătea, la rândul lui, în aceeași poziție și la fel în cazul tău găzduiai un cap între picioare. Șirul avea aspectul deluros al spinărilor care ieșeau în evidență ca niște cocoașe ale unui superdromader. La capătul șirului, cineva ține în palmele împreunate capul primului din șir. Strigătul de „lapte gros“ articulat cât mai fioros cu putință anunța marele eveniment, cineva își lua avânt și sărea ca la capră peste spinările din șir încercând să cadă cât mai dur pentru a rupe lanțul și totodată să nu rateze accidentata pistă de aterizare. În memoria mea, apogeul acestui joc a fost într-o săptămână de practică la cules de piersici la Dăbuleni, când jocul a întrunit participarea nu doar elevilor, ci și una de excepție a repetenților, golani profesioniști care-și ispășeau pedeapsa în mod educativ în vederea trecerii clasei, dar mai ales a maiștrilor destul de beți care trebuiau să ne aibă în grijă. Probabil că un echivalent al cupelor europene la acest sport s-a jucat într-o seară de septembrie, când urletele tribale de „lapte gros“ anunțau că viața se poate trăi la maxim pe spinarea celorlalți (la propriu). Am crescut cu acest jocuri, sau mai bine zis, jocurile acestea m-au crescut alături de ceilalți care au devenit „oameni mari“, pe străzi pline de copii, care după aceea au devenit din ce în ce mai goale, mai triste, mai tăcute, în afară de zgomotul mașinilor care le traversează tot mai des, încurcând aerul în care se află și câteva dintr moleculele respirației unei copilării de odinioară.
Ștefan MITROI
Jocul de-a dusul lui Stalin la groapă
Sunt copil și acum. Doar că mi-au rămas mici jocurile de-a care mă jucam mai demult, când erau și viața mea, și lumea la început. Părinții nu le cumpărau, pe atunci, copiilor jucării. Nici nu era nevoie. Jucăriile pe care ni le doream noi se găseau peste tot. Și nu se învecheau niciodată. Cu toate că se jucaseră și părinții noștri cu ele. Ba chiar și bunicii. Bunăoară, cerul, care era cea mai mare jucărie dintre toate. Era ca și cum zburam, atunci când mă jucam cu el. Doar întindeam nițel mâna și atingeam stelele. Mă săltam un pic în vârful picioarelor și mă pomeneam sus, în Carul Mare, ce trecea chiar pe deasupra casei noastre. Erau nopți în care tataie Gheorghe înhăma caii la el și-o porneam, doar noi doi, până unde se termina cerul, care nu se termina nicăieri, dar ne dădeam seama de asta doar după ce ajungeam acolo unde credeam că se termină. Se ținea, în tot acest timp, după noi Carul Mic, care era, de fapt, tot Carul Mare, dar la vârsta când era copil. O altă jucărie, aproape la fel de mare, era câmpul. O jucărie căreia îi plăcea ei înseși să se joace cu noi. De-a vara. De-a floarea soarelui. De-a fântânile cu cumpănă. De-a ploaia. De-a curcubeul după ploaie, un joc la care era musai să participe și cerul. De-a păsările. Eram, cum s-ar zice, chiar noi jucării. De aceea ne și jucam de-a noi înșine de multe ori. Adică de-a mersul la școală. De-a seceratul grâului. De-a dusul la groapă a câte unui bătrân. Sau chiar a unui coleg de clasă, așa cum se întâmplase cu Stalin, nu era poreclă, ci numele lui din catalog. De celălalt Stalin, nașul său de botez, care i-o luase înainte cu îngropatul, nu știam aproape nimic pe atunci. Jocul de-a noi înșine mai însemna să ne dăm cu sania în vacanța de Crăciun, ce era doar nițel mai lungă decât zilele scurte din care era făcută. Și să ne bucurăm, mirându-ne, de căderea fără oprire a ninsorii. Oamenii de zăpadă erau alte jucării ale noastre. Ne puteam juca de-a orice cu ei. Chiar și de-a oamenii mari. Îi lăsam noaptea afară în ger. N-o să moară de frig? m-am trezit, într-o noapte, întrebându-mă, și am ieșit în curte pe furiș aducându-l pe omul de zăpadă de aici, înăuntru cu mine. I-am cerut să stea lângă sobă, să se încălzească, dar dimineața nu l-am mai găsit. Nici în casă, nici în curte. Plecase fără să-mi spună. De ce, nu știu. L-am iertat, însă, descoperind că plânsese înainte de a pleca. Îi rămăseseră câteva lacrimi în odaie. Le-am strâns cu grijă de pe jos și le-am amestecat cu lacrimile mele. Ne mai jucam iarna de-a colindatul. Odată, aflând că locuiește un om în podul bisericii, și că pe omul acela îl cheamă Dumnezeu, am mers să-i colindăm și lui. Începuse să bată vântul și parcă voia să spună ceva clopotul din clopotnița de alături, așa că nu l-am mai așteptat pe Dumnezeu să coboare. Am luat-o la fugă speriați. Biserica de la noi era și este și acum în afara satului, pe câmp. Stați, ne striga clopotul din urmă, vine imediat! Însă noi nu mai puteam de frică. Fugeam de mâncam pământul. Era și frica un joc! Creșteam, parcă, prea repede. Și ne era foarte frică de asta. Dar n-am scăpat de ce ne era frică. Eu, unul, mă joc și azi. În speranța c-o să scap, totuși. Cât mă joc? Mereu, pot spune. Chiar dacă mi-au rămas jocurile mici. Noroc cu jucăriile, aceleași de atunci. Și cu pofta lor, mai proaspătă ca oricând, de a se juca până în ultima clipă a vieții mele cu mine, Poate că și după aceea un pic!
Ioan T. MORAR
Jocul cu bucăți de cărămidă
Dacă aș fi obligat (mă bucur că nu sînt) să-mi scriu amintirile din copilărie, cred că nu aș reuși să umplu mai mult de 20 de pagini. Am avut o copilărie banală, dar săracă, într-un cartier muncitoresc, Bujac, de la periferia Aradului. Nici copiii din vecini nu erau mult mai înstăriți decît mine și decît fratele meu, poate cu o excepție, Doru, cu un an mai mare, care a avut televizor printre primii de pe stradă. Chiar primul. (La el am văzut funeraliile naționale de care a avut parte Gheorghe Gheorghiu-Dej.) Tatăl lui era șef de SMA (Stațiunea de Mecanizarea a Agriculturii), era tractorist și șef de echipă, iar mama lui era țesătoare la UTA. Două salarii. La mine în casă era doar un salariu, al tatălui meu, salariu de zidar. Prima mea jucărie, luată de bunicul din partea mamei, care locuia la Șeitin (unde m-am născut) a fost un camion de lemn. Alte jucării n-am avut. Mă chiar gîndeam la o glumă a unui american, „Eram așa de săraci cînd am fost mic, încît dacă nu eram băiat, nu știu cu ce m-aș fi jucat“. Ei, totuși, eram copii și ne puteam juca aproape cu orice. De pildă, mergeam pe stradă (care nu era nici măcar pietruită, nu trecea nicio mașină pe acolo), în fața casei lui Doru, ne căutam niște bucăți de cărămidă (în cartier se construia încă) și ne jucam de-a SMA-ul. Bucățile de cărămidă erau tractoare pe care noi le mișcam dintr-o parte în alta. Doru, fiind el șeful (deh, fiu de șef) ne indica pe unde să ne parcăm tractoarele. Stăteam cu orele să ne imaginăm cum arăm, cum treierăm și cum cărăm recoltele. Era un realism socialist la scară mică. „Ziceam că mergem la arat“ era cuvîntul de ordine, iar noi, fiecare cu cărămida-tractor, imitam zgomotele motorului și ne deplasam, cu“ jucăria“ încoace și încolo. Altă dată „ziceam că mergem la treierat“ și atunci ne alegeam cărămizi mai mari, pentru că, nu-i așa, combinele erau mai mari. Cîteva primăveri, veri și toamne, campaniile agricole din România colectivizate erau reproduse, de noi, la colțul dintre străzile Aron Pumnul și Zînelor. Și da, cred că și noi am depășit planul, nu-mi mai aduc aminte cu precizie. După ce am ajuns la școală, m-am jucat mai puțin, mai mult am citit.
Cristian MUNTEANU
Copilăria cu cheia de gât
Nu mai știu unde zicea Ion Vianu că amintirile sunt singurele care rămân atunci când totul se pierde, chiar și în condiția în care memoria poate distorsiona percepția asupra realităților trăite. Cu toate acestea, se pare că amintirile joacă un rol important în formarea identității noastre prin care ne definim valorile, convingerile și cercul de prieteni. Demersul de față are în vedere, cred, și această recuperare a memoriei dintr-un timp al formării noastre care ne-a marcat în mod esențial devenirea. Johan Huizinga avea dreptate când considera jocul o expresie a libertății și a creativității umane care nu e neapărat opus „seriosului“. Pare un mod de a înțelege aspecte serioase ale vieții, cum ar fi arta, istoria, religia sau știința. Și primul care-mi vine in minte e Cătălin Pavel cu Elefantul lui Carol cel Mare, un anti-manual de istorie. Mă gândeam că am trăit în acea epocă „a cheii de gât“ într-un cartier muncitoresc din Brașov, destul de departe de „inocența“ cartierului Ioanei Pârvulescu, dar plin de aceeași efervescență de viață. Stând pe strada Aurel Vlaicu colț cu strada Lotrului, nu foarte departe de casa lui Octavian Soviany, m-am bucurat de o copilărie printre blocuri și case în care dădeam viață celor mai diverse jocuri. De la „de-a v-ați ascunselea“ prin blocurile ce se construiau pe strada Griviței, la turneele de ping-pong din cartierul Tudor Vladimirescu, la turneele de fotbal din curtea Școlii Nr. 24, până la nevinovatele jocuri „de-a mama și de-a tata“ sau „de-a doctorul și pacientul“, toate făceau parte din orizontul nostru de explorare a vieții. Iernile le petreceam la săniuș pe Colina Universității, căci cu patinele n-am fost prieten niciodată. Aș putea spune că am crescut pe stradă într-o mulțime de copii de la casele și blocurile dimprejur. Mi-am selectat în timp prietenii de joacă, dar eram comunitate destul de largă de copii. Țin minte zilele interminabile de fotbal pe străduța Lotrului, azi plină de mașini, jucam până nu mai vedeam mingea, cu o pasiune de nedescris. Mi-e greu să recunosc că stăteam la masa de studiu mai mult decât la joacă. Jocul era preocuparea de căpătâi, iar școala venea din urmă amenințându-mi plăcerea jocului. Mai erau și rundele de jocuri de cărți, de la „Popa prostu’“ la Tabinet, Macao sau Canastă, erau ore și zile lungi de adrenalină și suferință. Puțini dintre prietenii de atunci mi-au rămas prin preajmă, dar timpul petrecut cu ei a rămas viu, chiar dacă și-a pierdut consistența amintirilor.
Tatiana NICULESCU
De-a musafirii
Amintirile se deapănă ca în vis: frânturi amestecate, scene trunchiate, imagini încețoșate, emoții retrospective. Sunt un copil, timid și retras. Mă joc cu bunica mea paternă.Ne jucăm de-a musafirii: eu sunt musafira, ea e gazda. Îmi pun o rochiță cu floricele bleu, șosete asortate, pantofii noi de lac, împrumut din șifonierul mamei o poșetă cu batistă înăuntru. Pe cap, pălărioară de plajă. Încerc s-o înnobilez atașându-i un cordon lat de la o rochie a bunicii. Acțiunea se petrece în camera ei din apartamentul părinților mei, dar ziceam că era, de fapt, într-un conac instalat într-un mare parc cu păuni. Chestia cu păunii îmi vine de la niște pene de păun terminate cu ochii aceia grozavi, verzi-albaștri, pe care bunica le păstrează într-o vază. Ușa camerei trebuie închisă. Dar asta numai după ce bunică-mea și-a pregătit și ea rolul: și-a schimbat papucii de casă cu pantofi cu toc și baretă, și-a pus o rochie de oraș și, la gât, un colier. Și a avut grijă să aducă în cameră, pe tava veche de argint, două farfurioare cu dulceață făcută de ea (de obicei, de caise sau de trandafiri), două lingurițe mici de argint, dar bine lustruite, două pahare cu apă, două șervețele pe care îi dau voie să le împrumute din colecția mea de șervețele rare. Toate astea trebuie puse pe o măsuță pe care o mutăm din sufragerie în cameră, iar ea o acoperă cu o față de masă albă, cu broderie. În fine, totul e gata, ușa se închide și, cu poșeta agățată de braț, bat la ușă. Ea deschide, cu aer surprins. „Bine v-am găsit, doamnă“, încerc eu să imit vorbirea de pe vremea ei. „Bine ați venit! Poftiți, poftiți, ce bine-mi pare să vă văd…“, intră bunică-mea în rol, invitându-mă în camera cu miros dulce. Se pune pe povestit, mă servește cu dulceață, eu o legumesc, mă desfăt ronțăind miez de sâmbure de caisă, mă îndeamnă să beau apă, îmi admiră ținuta elegantă. Când se încheie scena dulceții, scoate dintr-un sertar un pachet cu cărți de joc. Îngălbenite, miros a vechi, dar îmi plac la culme fiindcă personajele sunt dichisite ca pe vremuri și poartă peruci. „Ce părere aveți dacă facem o partidă?“, zice bunică-mea. „Să facem!“, îi dau eu replica. „Aș vrea să vă propun un joc de la Paris“, continuă ea pe un ton conspirativ-ceremonios. Despre Paris, știu doar că e capitala Franței și că acolo a „fugit“, cu ani în urmă, sora mamei. Dar despre asta nu vorbim. Ne scălămbăim pe franțuzește, ca să zicem că e joc de la Paris. Din cele 52 de cărți se aleg popii, damele, valeții, plus așii, decarii și doii. Se amestecă bine, se împart egal și se țin în mână cu fața în jos. Rând pe rând, întoarcem câte o carte: dacă apare o damă, trebuie spus repede: „Bonjour, Madame!“; dacă e un valet: „Bonjour, Monsieur!“; dacă e popă: „Sărumâna, Părinte!“. Cum se arată un as, te ții repede de nas, la decari te freci pe cap ușor, iar dacă vezi un doi, duci mâna la burtă. Cine ezită sau greșește, se potcovește cu toate cărțile puse pe masă până atunci. Câștigă cine reușește să scape de toate cărțile. BonjourMadameBonjourMonsieurSărumâna Părinte e un joc de un haz nebun. Râdem de ne prăpădim. Bunică-mea mă iubește.
Olimpiu NUȘFELEAN
Nu-i hârtie în care să încapă atâtea povești!
Dacă nu ar exista copilăria, cred, nu ar exista nici scriitori, cititori, oameni care spun povești, ce ne însoțesc prin viață ca un toiag înflorit. Am trăit și eu, cum se zice, copilăria copilului universal, nu neapărat ca a lui Nică a lui Ștefan a Petrei, dar ceva pe aproape, cu originalitate proprie, cînd copilăria, prin jocurile ei, s-ar putea să ne învețe a (ne) căuta originalitatea… Da, am fost – și eu – la scăldat, dar nu pe furiș, mai ales în tovărășia a doi prieteni-vecini, cu care mai mergeam și la furat, dar nu neapărat de cireșe, ci mai ales de struguri sau de pepeni galbeni de la C. A. P. Ai mei construiau o casă, iar pe la prînz zidarii făceau o pauză și împreună dădeam o fugă la Șieu… Nu știam încă să înot – voi învăța mai tîrziu, la mare, mă scăldam în apă mai mică, evitînd bulboanele. Înainte de a ajunge la apă, alergam pe o cărare fascinantă, șerpuind printr-un lan înalt de grîu, în alți ani prin porumb… Era un fel de labirint ce ne pregătea întîlnirea cu răcoarea și jocurile apei. Era minunat scăldatul spre sfîrșitul verii, cînd se punea cînepa la topit în rîu, apa era plină de peștișori și, spre seară, în rîul umbrit de sălciile pletoase de pe mal, putea să se arate, părelnic, mama apei, o „arătare“ amestecată cu imaginile personajelor din primele lecturi. Ne jucam mult de-a războiul, mai ales toamna, printre șirele de paie sau grămezile de tul(/j)eni din grădină, două grupări beligerante, alcătuite din 2, 3 sau 4 copii fiecare, „nemții“ și… românii, era la un deceniu și ceva după război, mai erau urmări și urme, găseam încă gloanțe adevărate pe o rîpă de lîngă căminul cultural, fostul conac al grofului. Cum tata, deși… agricultor, avea o mulțime de unelte de tîmplărie, eu îmi făceam, singur, puști și pistoale – cu țeavă de soc și percutor cu elastic –, arcuri (trăgeam la țintă sau după păsări, pe care nu le prea nimeream), praștii, săbii de lemn… „Pușcam“ cu chibrituri: făceam o gaură cu un cui într-o grindă de la șură – să zicem –, umpleam orificiul cu fosfor de la chibrituri, puneam cuiul înapoi și îl loveam cu un ciocan. Bubuitura era surprinzătoare. Sau luam o cheie-tub de la mobilierul din casă, o legam cu o sfoară de un cui care se potrivea la tubul cheii, o umpleam cu fosfor tasat ușor, introduceam cuiul în tubul cheii și, echilibrînd sfoara, loveam cuiul de ceva tare, de preferință un bolovan. Efect de atras atenția… Jocuri pentru fiecare anotimp. Nu mergeai cu caii la păscut fără să înveți să călărești, fără șa, nu duceai vitele la pășune fără să iei cu tine o carte (ca o alternanță la joacă?), unele jocuri se apropiau de obiceiurile unor sărbători, altele, de muncile cîmpului. N-am făcut castele de nisip (în copilărie nu am fost la mare), dar de multe ori m-am jucat cu mieii, vițeii, mînjii, pisoii, cățeii – n-am spațiu pentru o descriere amănunțită –, la săniuș pe panta ulicioarei (acum asfaltată) sau pe dealul care ajungea în șosea, fără circulația auto de azi, ce mai veselie!, patinaj pe gheața bălților, cu hîrzoabe („patine“ de lemn confecționate de mine), de-a bîza, „pe dusul ouălor“ la Paști, cu o monedă înfiptă în oul ținut de competitor între degetul mare și arătător (meritau ratările, cînd moneda lovea nu coaja oului, ci degetul adversarului…), „jucatul“ turcii/ caprei de Crăciun, mersul cu tricicleta în satul vecin, la bunici, să mîncăm dude… Nu-i hîrtie în care să încapă atîtea povești! Trecem în online…
Ovidiu PECICAN
Iluminism, arhetipal, capitalism infantil…
Cele mai fabuloase jocuri din perioada mea preșcolară sunt cele în care mă implica Lucian, vecinul și prietenul meu de vizavi. Lucian locuia de partea cealaltă a străzii noastre, adică în centru, în timp ce căsuța unde stăteam noi ținea de începutul periferiei. Era copilul unic al părinților lui cam trecuți, care îl iubeau tare de tot și încercau să îi dea o educație măreață. După ce termina însă ora de germană și când nu avea ore de vioară, Lucian venea să ne jucăm în curtea noastră, sau traversam eu la el în patrulaterul înconjurat, cu excepția spațiului porții, de apartamente înșiruite în careu. Dacă nu, ne făceam de lucru pe stradă, prin fața caselor, chit că asta nu era o soluție pe care părinții lui să o fi agreat, treceau pe acolo multe camioane, și, odată, într-o zi fără egal, au trecut și mașinile cu remorcă ale unui circ din care ieșeau pe jumătate la iveală căluții lucioși care urmau să facă gloria unui carusel… Lucian avea și imaginație, și informații cu toptanul… Cred că părinții lui îi citeau seara povești după povești. Nu este de mirare, așadar, că el reprezintă, în viața mea timpurie, adevăratul Iluminism, erudit și vizionar. Înainte de a ști prea bine de ce, el și-a spus Sid, iar mie mi-a cedat numele de Tom, chit că nu îl citiserăm nici unul încă pe Mark Twain. (Lui i-l povestise, în mod clar, cineva…) Tot la ideea lui am improvizat dintr-o ladă fără capac, dar cu marginile oblic deschise pe verticală, spre o gură mai largă decât baza, o nacelă imaginară cu care am imitat cele cinci săptămâni în balon ale lui Jules Verne. Deși nu am executat niciun fel de scufundări submarine, el a devenit atunci Căpitanul Nemo… Pe când era în clasa a doua, Lucian s-a mutat tocmai în cealaltă parte a orașului, departe, departe… Am rămas cu ceilalți copii de pe stradă, cu Marcela și mai ales cu Matei… Zona intrase în amenajări edilitare, după colț au început să sape strada, răscolind-o cu totul și vârând în gropile rezultate mari conducte prin care acum ne strecuram după-amiezile cu sentimentul că străbatem tunele misterioase ori că am pătruns, precum Căpitanul Val-Vârtej, în tainițele piramidelor egiptene. Peste alți ani acolo s-au introdus linii de tramvai și ele funcționează și acum prin acele locuri, închizând geografiile urbane ale copilăriei mele definitiv în amintire. Când au început să asfalteze și strada pe care locuiam, au apărut tuburi enorme de bitum odată la mai multe case. Cele de lângă poarta noastră s-au revărsat parțial, sub acțiunea soarelui unei veri. Am inventat atunci cu Matei, fără să ne gândim la semnificațiile metafizice de care habar nu aveam, un joc dantesc: să trecem prin „smoală“ fără să ne scufundăm în ea. Am izbutit de mai multe ori, deși eram mai greu decât el, dar până la urmă tot mi-am pierdut un pantof în năcleiala neagră și, deși l-am tot curățat cu bețe, ba chiar și cu un pic de benzină, nu a mai fost niciodată ca înainte. În rest, jucam cu bani mărunți, cel mai adesea, „pincă“ sau „americană“, moneda mai mare care pica peste altele mai mici luând totul… Era varianta dinainte de epoca postindustrială a unui posibil Monopoly; rudimentar și lipsit de ambiguitate, cum avea să fie și capitalismul feroce al anilor 1990; Epoca Iliescu în România…
Irina PETRAȘ
Strada Copilăriei
Die Promenade/ Promenada, cum o numiseră sașii în vremuri apuse, adică miraculoasa stradă Aleea Teilor, era chiar Strada Copilăriei. Grădina casei noastre era făcută anume să te simţi în largul tău. Jocurile nu se mai terminau până spre noapte. În serile năpădite de mireasma a trei soiuri de tei, alături de petunii şi regina nopţii, se auzeau chemări, în trei limbi deodată, adunând copiii la cină Ne jucam de-a şcoala. Foarte curioasă din fire, citeam mult și de toate, iar tot ce aflam trebuia să predau imediat cuiva. Bună conducătoare de texte, eram mereu profesoara copiilor din vecini (mai mici toți cu 2-3 ani decât mine) şi le povesteam ce tocmai aflasem din cărţi și ce născoceam. Ne jucam și de-a războiul (știam poezii cu „în Coreea e război / copilașii duc nevoi“); aveam o organizaţie secretă, Mondiala, cu cod secret, cu misiuni de urmărire, ştiam şi morse. Apoi de-a „mingea popoarelor“, dar și de-a calul (nu ştiu de ce numea aşa: calul cu zece figuri, calul cu douăsprezece!), cu mingea bătută de perete după scheme complicate. Şi de-a casa. În alte locuri, i se spune, am aflat mai târziu, de-a mama şi de-a tata: ei decid mai ales şi mai sigur apartenenţa. La noi, jocul era de-a casa – poate dintr-un mai puternic instinct al legării de o împrejmuire solidă. Pentru ardelean, pentru românul locuitor între saşi, casa era, neapărat, cetate. Solid înălţată, cu ziduri şi porţi grele, cu o curte mic-univers-delimitat-net-şi-decis. Cum strada noastră era nouă, aveam materiale de construcţie berechet. Din scânduri şi cărămizi rămase la facerea Casei mari, ne puteam încropi căsuţe în cele mai neaşteptate locuri. Cel mai grozav era când se pornea o ploaie din senin şi noi aveam unde să ne adăpostim – această experimentare a virtuţilor adăpostitoare ale casei tale era minunată. Refuzam să intrăm în Casă, rămâneam în coliba noastră şi ne bucuram de confortul, precar, pe care ni-l ofeream singuri. În gârlej la pivniţă am deschis, într-o vară, un teatru de păpuşi: ascunsă după o pătură prinsă în cuie, jucam poveştile fraţilor Grimm cu păpuşile costumate de mine cu hăinuţe din zdrenţe. Copiii din vecini, dar şi de pe alte străzi (desenasem și afișe, sigur) urmăreau spectacolul aşezaţi pe scânduri sprijinite pe cărămizi (din coliba vremelnic demolată). Improvizaţiile succesive (colibele mereu reconstruite în alte unghere, dar şi dez-văluirile teatrale) erau proba, degustată cu încântare, că mă aflam pe un teren sigur – casa şi curtea noastră – şi îmi puteam îngădui ispitiri ale vulnerabilităţii. Pe vreme rea, jucam în casă domino, şah, moară, remi. Și desenam. Așezați în jurul mesei din bucătărie, fiecare cu caietul și creioanele lui, spuneam pe rând povești pe care le și ilustram pe loc. Schimbam idei, modificam personaje și întâmplări în colaborare cu ceilalți (sora mea, Ana, și copii din vecini). Era un fel de cenaclu. După truda creatoare, eram ospătați de mama cu prăjitura numită „Pâinea Agniții“. De la Agnita. Și așa mai departe. Nu ne plictiseam niciodată.
(continuare în numărul următor)