„În lume-s multe mari minuni, dar niciuna ca omul nu-i“, zicea un domn antic, cetățeanul atenian Sofocle. Sigur că el se referea la ființa umană, mai degrabă decît la trup. La conceptul de om, la ceea ce-l face minune între marile minuni. E o viziune plăcută, înaltă. Pe măsură ce înaintăm în vîrstă și bolile vin și trec, ne dăm seama că omul, trupul omului, și el e o sumă de minuni. Puterea de a ne reface, de a ne reveni după operații, după suferințe trupești mi se par extraordinare. Și dacă, sub imboldul orelor petrecute la doctori sau a zilelor de spitalizare, începi să te interesezi cum funcționăm pe dinăuntru, cum ne alcătuiesc mădularele, mari și mici, în întunericul din noi, ce rol au ele în faptul că ne trezim, vorbim, vedem, ascultăm, ne odihnim, mergem mai departe. Da, corpul omului e o minune.
Recent, am citit ceva despre o parte pe care adesea o socotim neînsemnată a corpului nostru. Ombilicul, supranumit buric. Sper să nu fiu acuzat de nombrilism dacă mă aplec asupra lui. Ceea ce m-a surprins în această întîmplătoare lectură este următoarea informație: „Conform științei, după moartea unei persoane, ombilicul rămâne cald timp de până la trei ore.“
Asta spune știința. Se crede (deja mă îndepărtez de știință și mă apropii de o afirmație ayurvedică) despre buric că ar avea în spatele lui un punct numit Pechoti, care ar conține 72.000 de vene. Asta ar fi o explicație pentru căldura remanentă a trupului nostru. Poate că pe acolo iese sufletul, cine știe.
Așa neînsemnat cum pare el, buricul e o mică minune în marea minune care e omul. El este prima parte din noi. După momentul concepției, primul care se ivește din noua ființă e buricul, care se conectează la placenta mamei prin cordonul ombilical. Prin el sîntem hrăniți nouă luni pînă cînd prindem forma aptă să iasă în lume. Viitorul nou-născut primește prin acest cordon tot ceea ce îi este necesar pentru a se dezvolta: oxigen, nutrienți, protecție. Cordonul ombilical devine astfel, la nivel simbolic, primul drum pe care fiecare om îl străbate către lume.
După naștere, odată cu tăierea cordonului, buricul rămîne ca o amintire vizibilă a acestei legături primordiale. Ca o dovadă că venim de undeva.
Din perspectivă medicală, zona ombilicală are un rol esențial în dezvoltarea embrionară. În primele zile ale vieții, grija pentru vindecarea buricului este vitală, e o zonă care poate fi o poartă de intrare a infecțiilor. Totodată, nenumărate studii au evidențiat că bacteriile care trăiesc în regiunea ombilicală alcătuiesc un adevărat ecosistem, unic de la o persoană la alta, contribuind la diversitatea microbiomului uman. Identitatea începe de la buric. Cînd se vindecă buricul, devenim noi înșine.
Fiecare ombilic este unic, asemenea amprentelor digitale. Forma, adîncimea sau modul în care se evidențiază pe trup pot fi diferite la fiecare persoană. În societatea contemporană, buricul a început să fie „reinterptetat“, de la semn al vulnerabilității, la simbol al modei și al libertății de expresie. O dezlănțuire: piercingurile, tatuajele sau expunerea buricului în vestimentație sunt (deși neelegante, după mine) expresii ale individualității, ale apartenenței la anumite subculturi (totuși).
În chirurgia laparoscopică, buricul devine poarta de acces către interiorul abdomenului, fiind preferat datorită poziției centrale și a modului în care poate ascunde cicatricile. Prin buric au intrat hrana și sîngele mamei, prin buric intră și instrumentele medicale care ne vor face să ne naștem din nou (nu în sens religios).
Dincolo de aspectul său anatomic, buricul, așa mic cum e el, a fost o mare sursă de inspirație pentru filosofi, artiști și lideri religioși. În Grecia antică, la Delphi, Omphalos, piatra buricului, a fost considerată centrul lumii. Am avut șansa să vizitez acel loc (într-o de neuitat călătorie pe mare cu mulți scriitori români și europeni) și să bat lumea pe buric.
În multe culturi există dansurile sau ritualurile care scot în evidență buricul, precum dansul oriental. Am privit dansul din buric, multă vreme, ca pe ceva vulgar. Dar trebuie să-mi reconsider poziția. Pare o exacerbare a erotismului, poate, dar în spatele lui e ceva mai vechi: un omagiu adus acestei legături cu trecutul nostru, un semn făcut ideii de creație.
La început a fost buricul. Această frază simplă ascunde, de fapt, esența destinului uman: legătura dintre trecut și prezent, dintre dependență și independență, dintre individualitate și universalitate. Privind buricul, ne putem reaminti că fiecare individ vine pe lume purtînd cu sine o amintire a legăturii absolute, o urmă a începutului și, totodată, o punte a continuării. Buricul nu este doar o cicatrice a desprinderii de mamă, ci și un simbol al posibilităților, al continuității vieții și al misterului ce ne definește existența. Misteriosul, minunatul buric, ce va fi viu încă trei ore după ce inima noastră va înceta să bată.
Astfel, acest mic semn de pe pîntec, aparent banal, devine cheia înțelegerii începutului, a legăturilor invizibile care ne modelează și a drumului pe care fiecare ființă îl parcurge dinainte de a scînci, de a rîde, de a rosti primul cuvînt. La început a fost buricul – și el rămîne, tăcut și prezent, pe alcătuirea noastră anatomică, amintindu-ne că orice poveste începe cu o legătură. Că sîntem parte dintr-un șir fără întrerupere. Da, în lume-s multe mari minuni, dar niciuna ca omul nu-i.
Să fim mîndri, omul e buricul Pămîntului.