Caruselul angoaselor și al dezolării ne poartă prin Zilele unui timp infernal, volum de poezie semnat de Gellu Dorian. Adunate într-un jurnal de stări contradictorii, neliniști sau anxietăți camuflate în observații amarnic-lucide despre mersul vremurilor, notațiile poetice redau o radiografie a slăbiciunilor și limitelor proprii care devin, astfel, exerciții de ,,interiorizare a finitudinii“, cum ar spune Sartre.
Timpul prezent al vieții și al creației este trecut prin filtrul unei conștiințe mult mai lucide și, de asemenea, mult mai contondente. Sentimentul zădărniciei planează ca un spectru sumbru asupra întregului cotidian, marcat de automatisme, de blazare și de uniformizare. Scrisul, în aceste condiții, poate deveni un act de frondă împotriva lipsei de imaginație din jur, exercițiu insolit sau mod de a trăi într-o permanentă beznă socială: ,,Azi n-ai făcut nimic deosebit,/ ai scris așa cum ai făcut tot timpul/ trecut prin tine ca printr-o clepsidră nisipul/ nimeni n-a sesizat până acum că ai trăit/ așa cum alții refuză să trăiască așa,/ li se pare inutil să pierzi timpul,/ deși de cele mai multe ori îl pierd/ ca și cum ar fi clădit ziduri înalte în jurul zidului chinezesc.“ (Poemul de luni).
Totuși, în acest marasm cotidian se întrevede o portiță de salvare prin reîntoarcerea la trecutul care păstrează încă o ambianță securizantă, revigorată de prezența filonului aurifer al candorii în desenul biografic: ,,Azi poate fi zi de lucru,/ zi de sărbătoare,/ zi oarecare,/ e de fapt o zi continuă,/ nu are nici dimineață, nici seară,/ noaptea e un așternut în care doarme lumina,/ se trezesc stelele,/ așa cum ne trezeam cînd eram mai mici în somnul adînc/ al părinților,/ încît ne topeam în fiecare gest,/ în fiecare țipăt/ din care eram scoși la lumină/ și aruncați în orice lucrare ce trebuia terminată/ pentru a simți sărbătoarea/ atunci cînd venea ca o femeie frumoasă/ pe care toți o iubeam/ și doream să nu mai plece.“ (Azi). De asemenea, ultimele versuri amintesc, prin atmosfera și ritualul intim al sărbătorii, de cele ale lui Blaga, din poezia Somn.
Rutina cotidiană capătă o dimensiune carcerală. Poetul simte că parcă o forță gravitațională a propriului său exil interior atrage ca un vertij toate elementele vieții concrete, acest fapt generând sentimentul sau viziunea prăbușirii continue. De asemenea, proiecțiile care îi populează fantezia sunt atinse de un suflu jocular, îndrăzneț, dar crepuscular: ,,dar mîinile cad pe lîngă trup,/ trupul coboară prin picioare în pămînt,/ pămîntul alunecă de sub picioare,/ iar capul se învîrte ca o elice fără elicopter,/ așa ca o libelulă pe luciul unei ape/ prin care coboară cerul/ și aruncă atlantida afară/ iar amazonul seacă/ în gura unor vietăți care au stat ascunse în tine“.
În alte părți, confesiunea cunoaște un crescendo nevrotic al stărilor, al senzațiilor sau al amintirilor. Poetul se simte captiv într-un spațiu domestic în care granițele senzoriale sunt tot mai incerte, iar propria imaginație, chiar și propria corporalitate devin un teren minat: ,,dis-de-dimineață faci ocolul gândului care te alungă în lume/ și scoți de sub plapumă un om căruia somnul/ i-a dat doar târcoale,/ cafea nu,/ țigări nu,/ zi care-ți prisosește de cele mai multe ori/ cînd este gata de plecare ca o femeie la cumpărături,/ cînd mii și mii de obiecte dau năvală peste tine/ în timp ce ai fi vrut să scoți o carte din bibliotecă/ și să ieși cu ea la plimbare prin altă lume/… însă casa rămîne deschisă și ce e de ieșit din ea iese,/ ce e de intrat n-ar avea la ce/ pentru că nimeni nu e înăuntru.“ (Duminica de lucru).
O astfel de duminică își pierde reperele sacre, fiind o altă zi a acțiunii și a blazării, care, în plus față de celelalte, accentuează și sentimentul tentacular al înstrăinării.