Cum a fost anul literar 2022 pentru dumneavoastră? Ce ați făcut dumneavoastră, ca scriitor?

 

Flavia ADAM

Anul în care literatura a redevenit, pentru mine, o prioritate

Cel mai probabil, voi asocia mereu anul 2022 cu anul redobândirii unor privilegii pe care, în cel mai firesc mod, anterior acestui an, le consideram libertăți aparținând normalității. Momentul ieșirii din pandemie a însemnat, pentru mine, un efort al restabilirii ordinii și echilibrului, având în vedere nevoia stringentă de a mă vindeca de senzația de prizonierat, care nu a fost doar una cauzată de restricțiile autorităților și de condiționarea deplasărilor, ci, cu precădere, una de natură emoțională, reflectată inclusiv în atitudinea pe care am manifestat-o față de activitatea literară. Cu toate că unii scriitori au profitat din plin, pe plan literar, de perioadele de izolare, acestea oferindu-le un timp și un spațiu al intimității de dimensiuni considerabil extinse, în cazul meu, lucrurile au stat diferit.

Anul 2022 a însemnat anul în care literatura a redevenit, pentru mine, o prioritate. Anul în care mi-am privit cu atenție, precum și cu exigență sporită, încercările, erorile, efortul și realizările, străduindu-mă să mă concentrez asupra aspectelor pozitive, asupra contextelor de învățare oferite de fiecare experiență în parte, însă și asupra bucuriei și emoției pe care mi le oferă, într-o manieră unică și extraordinară, cititul și scrisul. Anul în care m-a entuziasmat ceea ce, în preajma amenințării morții, începuse să-mi pară doar praf în vânt, deși niciodată n-a fost. Anul în care, după cinci ani de pauză, am publicat Anotimpuri impare, la Editura Neuma, un volum în privința apariției căruia, cântărind plusurile și minusurile, am avut o oarecare ezitare, dar despre care au fost exprimate (în revistele „Vatra“, „Neuma“, România literară, „Luceafărul de dimineață“, „Litere“, „Caligraf“ și „Tribuna“), opinii critice semnate de distinși reprezentanți ai criticii literare sau scriitori: Marin Iancu, Horia Gârbea, Dan Cristea, Adrian Alui Gheorghe, Cristina Timar, Ana Dobre, Nicoleta Milea, Mihaela Aionesei, Gela Enea și Menuț Maximinian, cărora le mulțumesc.

Se spune că practicarea zilnică a recunoștinței este un obicei care are forța de a oferi o perspectivă luminoasă și optimistă asupra vieții, îmbunătățind motivația. Legat de anul 2022, sunt recunoscătoare pentru continuarea colaborării cu reviste precum: România literară, „Viața Românească“, „Vatra“, „Hyperion“, „Neuma“, „Litere“ și „Vitraliu“, în care am publicat grupaje de poezie și/sau cronică literară. Sunt recunoscătoare pentru invitațiile recente de a publica poezie în revistele „Expres cultural“ și „LaPunkt“. Sunt recunoscătoare că am făcut parte din Echipa Filialei București- Poezie, alături de care am participat la Turnirul de Poezie de la Muntele Athos, pentru prietenii scriitori pe care i-am reîntâlnit acolo, pentru scriitorii pe care, în acele câteva zile, am avut ocazia să îi cunosc și să îi ascult recitând și, în mod special, pentru cei care mi-au și rămas prieteni.

Nu în cele din urmă, sunt recunoscătoare pentru ajutorul divin. Chiar dacă nu a fost un an al abundenței sau al opulenței, un an spectaculos și plin de evenimente la care să fi participat, fără un Dumnezeu care să-mi fi fost alături, aceste rânduri nu ar fi existat.

 

Adrian ALUI GHEORGHE

Realismul nu mai este magic, ci tragic

Bilanțurile literare par să fie tot mai palide în fața reculului istoriei imediate, a recursurilor morale care ne zgâlțâie inclusiv scaunul de la masa de scris. Când zăngănesc armele, muzele tac (Cicero: „Inter arma silent musae“; deși, inițial era „Inter arma silent leges“). Reporter pe „frontul Covid“, spectator derutat/ îngrozit/ dezamăgit la războiul „totuși, fratricid“ din Ucraina, trăitor în inima crizelor care amenință siguranța și rezistența omului în istorie, cu „bomba climatică“ deasupra capului, scriitorul de azi pare tot mai izolat și nesemnificativ în „economia istoriei“. Realismul nu mai este magic, ci tragic.

Acestor încercări exterioare li se adaugă multe mișcări de centrifugare a literaturii contemporane, a culturii și educației în același timp, care au drept scop o subțiere a „conștiinței culturale“, a conștiinței istorice, identitare etc. Joaca cu reziduurile unor ideologii, gen marxismul devenit neo-marxism, fascismul devenit neo-fascism sau ecologismul dus din planul orizontal, al științelor naturii, într-un plan al „neo-istoriei“, fac din istoria imediată un teren al confuziilor, al teribilismului păgubos, al manipulărilor, al unei „rulete“ care nu mai face distincție între competitori, pe toți îi marchează drept victime. Războaiele de azi, văzute sau nu, fac parte dintr-o subțiere a „conștiinței umaniste“, un concept tot mai virtualizat, a dispariției reflexului de auto-apărare dobândit în mii de ani de viețuire/ supraviețuire pe pământ. Cum văd această joacă inconștientă, prostească chiar, cu aceste reziduuri de ideologii? După Războiul Al Doilea Mondial a rămas o mulțime de muniție în urma frontului, neexplodată, peste tot, pe câmpuri, prin curți, prin tranșee. Mulți copii, deși fuseseră avertizați, luau grenadele neexplodate, cartușele, obuzele chiar și fie din teribilism, fie din inconștiență, încercau să le folosească în loc de jucării. Rămâneau fără degete, mâini, capete. Dar asta li se întâmpla și celor care stăteau pe margine și chibițau curioși, indiferenți. Recent, a făcut senzație cazul unui om în toată firea care a încercat să taie cu un bomfaier un obuz neexplodat, din Al Doilea Război Mondial, găsit în pământ. Nu e greu de imaginat ce au pățit el și ai lui …! Iar cine desparte net producțiile Galaxiei Gutenberg de productele Galaxiei Zuckenberg, considerând că omul s-a născut alaltăieri, odată cu primul impuls al internetului, nu face decât să se sinucidă cultural, intelectual, moral, istoricește chiar, cu o voioșie suspectă. Iar dacă e scriitor, parte din „conștiința unui neam, a unei literaturi, a unei istorii“, nu face decât să antreneze și o lume derutată care mai crede (uneori cu speranță, alteori cu disperare!) în onestitatea și calitatea morală a elitei creatoare a societății din care face parte. De fapt, pe această bună-credință considerată credulitate, se bazează manipulatorii și acțiunile lor prehensibile.

*

Dar să mă refer (și) la „șantierul“ strict literar al anului 2022. Am tipărit două cărți, e vorba de un volum de eseuri și dialoguri pe teme ale eticii (și esteticii?) scrisului meu, Dicțiuni etice, ficțiuni estetice la Editura Junimea din Iași („pe vremea“ când director mai era excelentul editor Lucian Vasiliu!); și o antologie care onorează pe oricare autor „din serie“, fiindcă poartă girul Academiei Române, O sută și una de poezii, cu un studiu introductiv consistent semnat de doamna Sonia Elvireanu. M-am bucurat că am putut scrie despre cărțile mai multor confrați, în România literară, în „Argeș“, în „Expres cultural“, în „Conta“, în „Bucovina literară“, din admirație pentru literatura noastră încă vie. Și consider că atâta timp cât mai am capacitatea de a admira literatura confraților, atâta timp cât scriu ca și cum aș vorbi cu un cititor prezent și interesat de ceea ce fac, încă mă simt acasă (bine) în literatura română.

 

Adrian BODNARU

An literar cu optimism

Am o relație tulbure cu zilele. Sau nefiltrată – pe nemțește spus. Unele și azi au cerut ordin de protecție împotriva mea. Dar ziua, ca și minciuna, are picioare scurte – fie ea și de iunie. Adevărul triumfă mereu. În fiecare an rămân văduv de 365-366 de ori, dar nu mă las: îmi plac zorile. Totuși, aștept ora 18 ca să-mi legalizez relațiile. Cel mai greu e, firește, cu ziua la 30 de ani, adică noaptea-zi, la 6 dimineața – nici ieri, nici azi – timpul, ca-ntr-un Bacovia șchiop. Și după ureche. Probabil de la ciudata mea legătură cu locul nașterii mi se trage și relația complicată cu ultima noapte de dragoste, întâia noapte de poezie. Cu azi-noapte, adică. Fiindcă m-am născut pe o pagină în picioare, „portret“, nu „landscape“. Și nici acum, după mai bine de 50 de ani, n-am oprit măcar pentru o țigară în peisajul natal. Nu știu de ce. Nici nu mă întreb. Sau poate că dacă aș „îndrepta“ lucurile, locul meu de naștere ar avea destinul New York City-ului I al lui Mondrian. S-ar dezintegra, de hârtie fiind. Hârtia care, n-o fi fost el locul de naștere al scrisului, însă maternitatea în care vine pe lume civilizat, de atâta vreme, tot e. Și rămâne? Eu cred că da. Anul acesta pagina albă s-a scumpit cu 70%. O veste proastă, cât se poate de proastă pentru partea de an literar a anului? Sau dimpotrivă: o veste bună, cât se poate de bună? Fiindcă vom scoate numai cărți importante în ultimele două luni din 2022 și de acum încolo. Numai cărțile care merită cu adevărat să fie tipărite. Cele cu 70% mai bune decât volumele scoase în primăvară – când mi-a apărut și mie o carte. Sau deja în martie se scumpise hârtia? Un pic?! Îmi place să cred că da, însă nu îndrăznesc. Nici să spun că de-atunci până azi mai am un volum pe Desktop. Poate două, ca să fiu enigmatic ca miezul zilei și direct ca al nopții. Dar nu sunt un fanatic al destinului meu literar. Nici al celui civil, de altfel. Că dau semne cantitative și-n prima soartă, și-n a doua e o chestiune de analize. Inclusiv medicale. Și uite cum privesc anul literar ce se încheie cu optimism! Cu poeziile mai scumpe, ca orice e bun.

Hanna BOTA

22 – un număr norocos

Privind în urmă, pentru a evalua acest 2022, îmi dau seama cât de subiective îmi sunt percepțiile și, implicit, cum îmi joacă feste amintirea, cum reușesc să „uit“ ce nu îmi place, să arunc deoparte, ca să mă protejez, să nu mă invadeze ceea ce îmi este potrivnic. Mă refer, în acest moment, la ieșirea din restricțiile impuse de pandemie, restricții care au obstrucționat destul de mult activitățile literare. Deoarece, pentru mine, aceste proiecte la care participam sau pe care le organizam, erau ca un barometru care măsoară o anume latură a vieții literare, susținând implicit creația. Întâlnirile cu scriitorii, fie la lansări de carte, fie în cadrul unor proiecte de mai mare anvergură, înseamnă un nou imbold de a scrie, de a citi, de a susține. Sunt, pe de o parte, o persoană asertivă, sangvină, trebuie să-mi hrănesc și susțin latura aceasta, ca să pot funcționa echilibrat în spațiul creației, pentru ca apoi partea retrasă, ascunsă, să se poată descătușa în scris. Revenind la amintirile selective, realizez că abia în martie am ieșit la primele activități publice, organizate în Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România. Apoi am participat la marile proiecte coordonate de Uniune, cum ar fi: Festivalul „Tudor Arghezi“ de la Târgu Jiu, Festivalul Internațional de Literatură „Poezia – Port la Dunăre“ de la Galați, Gala Poeziei Contemporane Române de la Alba Iulia (foarte important eveniment al anului, pentru mine, și sunt foarte onorată că am fost pe listă din nou), Recitalul Poetic de Ziua Limbii Române (proiect local, la Cluj -Napoca), Festivalul Național de Poezie „ART Poetica@Ovidius“, la Constanța etc. Cu tolba plină de evenimente, uiți că la începutul anului nici nu aveai voie să te întâlnești în grup mare. Parcă nici n-ar fi existat anul acesta pandemic – se ițește, încet-încet, gândul… Dar pe lângă toate acestea, scriind constant în reviste, norocoasă fiind că și anul acesta s-a scris despre cărțile mele, m-am păstrat pe o anume linie de plutire, care trece anul 2022 în rândul anilor buni. Activitățile acestea cu vizibilitate publică, deși mă bucură și mă provoacă să scriu, să caut să fiu la înălțime, să mă depășesc, să mă reinventez, sunt doar o fațetă a profilului meu literar. Partea nevăzută e cea care stă cuminte acasă, retrasă în colțul preferat, citind și scriind. Anul 2022 este, în acest colț retras, mai legat de romanul Trei femei, cu mine, patru, în curs de apariție la Cartea Românească. M-am ocupat în mod special de această carte, în anul care se pregătește să se încheie. Romanul a fost scris de-a lungul a trei ani și depășește 500 de pagini („noroc“ cu pandemia, această vreme a restricțiilor mi-a oferit creativitate și un bun refugiu pentru literatură, deși îmbolnăvită de două ori cu covid, am avut o pandemie bună). Fragmente din el au apărut în peste zece reviste literare: doar anul acesta, de două ori în România literară, apoi în „Apostrof“, „Libris“, „Orașul“, „Mișcarea literară“, „Neuma“, „Steaua“ ș.a. Am avut, așadar, un an bun din punct de vedere literar. Un an în care am scris mult, am trecut de jumătatea unui un alt roman, am două volume de poezie pregătite de tipar, dar nu mă grăbesc să le public, sunt o persoană care cumpănește mult până să-i iasă o carte pe piață, iar după ce iese, mă ocup de „creșterea“ ei, de receptare, căci în jungla editorială, dacă nu-ți ocrotești „puiul“, rămâne nehrănit, în umbră, invizibil. Lecția cu grija pentru receptarea cărții am învățat-o cu ani în urmă și cred că mi-a fost de folos… Și n-aș vrea să uit de cărțile colegilor noștri care au ieșit anul acesta; am avut de citit literatură bună, nu voi înșira titluri, ca să nu nedreptățesc pe cineva din lipsă de spațiu și pentru că gusturile diferă, dar există listele cu premii. Cronicile și articolele din România literară și din celelalte publicații depun, de asemenea, mărturie.

 

Leo BUTNARU

Rubrici, traduceri, cărți

La Editura „Limes“ mi-a apărut volumul Surâs complice ideii, texte compacte, esențializate, pe care unii colegi de la reviste le trec la capitolul proză, alții – la eseuri (yes-euri), mai ceilalți – la poeme în proză, ele fiind de o formațiune deloc ușor de definit, nelăsându-se clasificate, poziționate sub aspect teoretic. Evit și eu să le găsesc o așezare, o lămurire de gen, dar, lejer-ludic, le zic: ceva între proză, yes-eu, poem sau absolut viceversa, în această blândă butadă (cu inflexiuni de… baladă) mai important părându-mi-se a fi: …absolut viceversa. La „Junimea“ din Iași mi-a fost editată antologia de eseuri Pasiența purtătorului de oglinzi (coordonată și prefațată de cernăuțeanul bucureștenizăt Ștefan Hostiuc). Un tandem editorial româno-israelian, Cervantes-Saga, mi-a publicat volumul Corespondență (23.IX.1983 – 15.IV.2015), care îi are de protagoniști-adresanți pe regretații prieteni și colegi Vasile Levițchi (1921–1997), Ion Zubașcu (1948 – 2011) și letonul Leons Briedis(1949 – 2020), care au fost oameni și scriitori coerenți, inteligenți, atenți. Și după plecarea lor în Câmpiile Elizee, dulceața prieteniei rămâne a fi sarea destinelor noastre. În fine, cu umilința umilințelor simplului pământean, îndrăznesc să pun aici un strop de retorică: Dacă nu I s-ar fi potrivit și Lui, credeți că Dumnezeu găsea necesară izvodirea cuvântului Prieten? La Roma, Moscova (…până la război!) și Belgrad mi-au apărut cărți de poeme traduse în, respectiv, italiană, rusă și sârbă – „Ta sabato e domenica“ (Sâmbătă spre duminică), „Будда и полицейский“ (Buddha și polițistul), „Od subote do nedelje“ (Sâmbătă spre duminică).

La rândul meu și, cred, fidel sieși, din traducerile prin ani am publicat volumul de poeme al lui Yvan Goll Cercurile magice („Alfa“, Iași), autor pe care cei ce țin cu tot dinadinsul să-l definească, să-l poziționeze expres, atât în istoria literaturii, în general, cât și în particularitățile ambientelor literare din care a descins și s-a format, ar fi înclinați să creadă că în filoanele liricii sale ar aparține totuși expresionismului german, în fermentația căruia a propagat ideația suprarealismului francez.

Pentru prima oară a fost editat în traducere românească un volum al lui Mihail Semenko, Raidul meu în eternitate (poeme manifeste, articole programatice; „Tracus Arte“), fondatorul avangardismului literar ucrainean, scriitor foarte valoros, căzut jertfă represaliilor bolșevice în anul 1937.

Am continuat să scriu pentru rubricile, pe care mi le-au oferit generoase reviste – „Argeș“, „Hyperion“, „Bucovina literară“, „Expres cultural“, „Revista literară“, „Spații culturale“. Să nu se creadă că e complicat să scrii, azi, pentru mai multe publicații, deoarece unele dintre ele, precum se știe, apar o dată la două luni sau chiar trimestrial. Țin să-i mulțumesc și României literare pentru găzduirea unor pagini de ale mele.

Cu modestia de rigoare, menționez că antologia de poezie universală (publicată, fascicole, pe parcursul a mai bine de un deceniu în revista „Argeș“) Clavecine și vecinătăți (Panfilius, Iași) a fost apreciată cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova.

 

Ion BUZAȘI

Rutina bună

Pentru mine anul literar 2022 a fost unul obișnuit, cu mai puține realizări editoriale ca în anii de început și de vârf ai activității mele didactice. Dar, aflându-mă la anii pensiei sunt bucuros că mai pot ține la facultate un Curs de poezie religioasă românească, că scriu aproape zilnic și colaborez la revistele literare cărora le sunt recunoscător că-mi găzduiesc producția publicistică de recenzii și mențiuni de istorie literară.

Pe lângă acestea am fost invitat să susțin conferințe pe teme culturale și literare la Catedrala Blajului sau la Casa de cultură despre Ziua Școlii Ardelene (11 octombrie 1754, data deschiderii Școlilor Blajului de către Episcopul Petru Pavel Aron), despre Episcopul Inochentie Micu-Klein, întemeietorul Blajului și inițiatorul luptei pentru drepturile naționale ale românilor din Transilvania. Am colaborat la editarea unor cărți sau antologii literare: – Corespondența lui George Coșbuc a cărei apariție va constitui un eveniment editorial, pentru că se publică pentru prima dată o ediție cvasiintegrală a Epistolarului coșbucian; – Scriitori teologi blăjeni, Editura Buna Vestire, Blaj, 2022; – Sufletul locului – o antologie-anchetă, publicată de Editura „Școala Ardeleană“Cluj-Napoca , 2022, antologie inițiată de publicația „Răsunetul cultural“; o ediție Al. Vlahuță, în colecția O sută și una de poezii a Editurii Academiei Române. Se află în curs de apariție și alte cărți la care colaborez, două volume omagiale: Gavril Scridon și Nicolae Dabija. Tot cu ocazia unor aniversări sau comemorări literare mi s-a cerut din partea unor edituri să pregătesc monografii sau ediții ale unor scriitori de care m-am ocupat de-a lungul anilor. Așadar am definitivat un volum Ion Pop-Reteganul (1853-1905) pe care l-am intitulat File de monografie, pentru că nu este o monografie încheiată, dar în câteva capitole aduce contribuții noi la cunoașterea vieții și operei creatorului poveștii populare ardelenești, de la a cărui naștere se vor împlini 170 de ani în 2023. Și, tot în 2023 se împlinesc 160 de ani de la moartea lui Andrei Mureșanu (1816-1863), „începătorul liricii profetice ardelene“ (G. Călinescu). Am propus reeditarea ediției princeps – în forma în care a apărut în 1862 la Tipografia lui Iohann Gött de la Brașov, așa cum a realizat Muzeul Județean Bistrița în condiții grafice excepționale –Dante, Divina Comedie în traducerea lui George Coșbuc, și romanul lui Liviu Rebreanu, Ion, tot cu ocazia unor aniversări. De asemenea Editura Școala Ardeleană mi-a cerut să mă gândesc la o ediție completă a Scrierilor lui Andrei Mureșanu, pentru anul 2023.

Fără să fie la fel de rodnic ca alți ani, și anul 2022 mi-a adus satisfacția unor apariții editoriale și bucuria pregătirii unor cărți pentru anul viitor.

Răspunsul este conținut în enumerarea, poate prea bogată de la prima întrebare. Așa că mă voi rezuma acum la o concluzie: ca scriitor la vârsta pensiei, modalitățile de activitate se reduc, așa cum am arătat la cuvântul scris sau rostit. Nu e puțin totuși, pentru că spune un poet: „Deși chemarea vreau să spun/ Își face datoria sfântă/ Și c-un cuvânt/ Și dacă el binecuvântă.“(Liviu Damian)

 

Liviu CAPȘA

„Cititul și scrisul“

Preluând o expresie frecvent folosită de tatăl meu, agronom pe câmpurile patriei din zori până-n seară, pot spune, la rândul meu, că anul 2022 a fost, pentru mine, „mănos literar“ ; atât ca lecturi esențiale, cât și ca autor publicat. Era să adaug, imprudent, că această doză de satisfacție este cu atât mai mare cu cât acest fapt s-a petrecut într-un context profesional foarte încărcat, dar, repliindu-mă la timp, completez, fără a mă include neapărat în „chestiune“, cu o întrebare: nu reprezintă oare scrisul, pentru cei care-l practică, adevărata lor profesie ?

Așadar, în anul care se alătură, cu toate ale lui, bune și rele, „timpului ce ni s-a dat“, am publicat, la Editura Neuma, volumul de versuri Zona de indulgență, care adună poeziile prezentate la recentele două ediții ale Turnirului de poezie, desfășurate în Bulgaria și Grecia, ca reprezentant al Filialei București-Poezie ; un binevenit proiect al Uniunii Scriitorilor care privilegiază hărnicia creatoare și competiția prietenească.

Tot la capitolul apariții editoriale aș menționa și contribuția personală la volumul colectiv Orașul. Amintire și uitare, o antologie lirică a poeților din Filiala București-Poezie, o „impresionantă varietate de nostalgii și metafore legate de peisajul urban“, cum o apreciază Horia Gârbea, inițiatorul priectului.

Nu în ultimul rând, e de amintit colaborarea constantă, cu versuri și însemnări literare, la importantele reviste ale Uniunii Scriitorilor, dintre care enumăr România literară, „Viața Românească“ și „Luceafărul de dimineață“, ceea ce înseamnă, fără îndoială, o validare a acelor texte care, cândva, vor lua și forma unor cărți.

La fel de importante au fost, pentru mine, și participarea la câteva importante manifestări literare, între care „Clubul profesionist de lectură“, o idee a mea care, prin sprijinul esențial al Uniunii Scriitorilor, n-a eșuat în reverie, o primă ediție desfășurându-se în luna mai, la Oltenița, cu o prezență scriitoricească de „zile mari“ (Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Răzvan Voncu, Horia Gârbea, Cristian Pătrășconiu) – a doua ediție urmând să aibă loc pe 17 noiembrie a.c. (invitați fiind Nicolae Prelipceanu, Varujan Vosganian, Dan Cristea și Cristian Pătrășconiu) –, recitalul de poezie de la Muzeul Național al Literaturii Române, precum și prezența la Atelierul Național de Poezie „Serile de la Brădiceni“, organizat de inspiratul și neobositul Ion Popescu-Brădiceni, la care am avut bucuria să obțin premiul pentru poezie pentru anul 2022.

Voi încheia, așa cum am precizat încă din titlul acestor însemnări, preluat din partea întâi a cărții domnlui Nicolae Manolescu, Viață și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă, cu ceea ce a fost, fără îndoială, la fel de important: lecturile mele literare din anul 2022, cele care sunt hrana tuturor celor care își oferă această minunată zăbavă asupra cuvântului zămislitor de sens, mister și culoare, în fond, de realitate cotidiană trăită și visată, dar și dincolo de ea.

 

Ion COCORA

Ce e val ca valul trece

Iată o întrebare, îmi zic, care nu numai că îndeamnă la reflecție, dar mă și aduce cu picioarele pe pământ, avertizându-mă că literatura e un subiect de interes, ci stârnește întrebări și răspunsuri, devenind un mod de a ne depăși animozitățile și a umbla nițel la conștiința personală. Ceea ce nu e de ici-colo într-o lume căreia nu întrebările și răspunsurile îi dau dureri de cap. În sensul că poate trăi și fără de ele și mai ales și fără literatură. Dar nu trebuie să ne neliniștim. Prioritățile și apetiturile noastre din existența cotidiană nu-și schimbă esența încă de pe când începem să ne târâm de-a bușilea și să căutăm suzeta scăpată din gură. Păstrez în memorie, de pildă, o întâmplare dintr-o tinerețe tăbăcită de traiul și fricile de fiecare zi, plină însă de iluzii și speranțe. Aceasta s-a petreut la primul meu conact cu paradisul de dincolo de Cortina de Fier. Mă aflam la Roma cu prilejul unei manifestări teatrale. Aici, într-o seară, am fost invitat la cină de o familie de intelectuali italieni și prezentat cu super laude fiului lor de zece-doisprezece ani. Copilul asculta atent tot ce-i spunea tatăl despre mine și mă umflam în pene văzând cu câtă admirație mă privește. Abia după multe clipe de tăcere s-a decis să vorbească și m-a întrebat: „Câți dolari câștigați?“ De astă dată a fost rândul meu să tac și să mă simt teribil de încurcat. Este evident că nu mi-aș fi adus aminte de întrebarea ce-mi fusese adresată cu mai mult de jumătate de veac în urmă, dezarmantă prin firescul și candoarea ei, dacă starea încercată atunci nu ar fi într-un fel asemănătoare cu cea de acum. La „Cum a fost anul literar 2022 pentru dumneavoastră?“ am reacționat cu un îndelung moment de tăcere, considerând realmente că nu sunt în măsură să răspund. Or, pur și simplu că nu știu ce să răspund. Adevărul e că mie corăbiile îmi sunt în ajun de naufragiu și tot mai departe de fabuloasa aventură pe mările în floare ale vieții. E un adevăr sinonim cu a privi cinstit, cum și hipersensibil, înapoi fără deșartă trufie și înainte cu scepticism.

Sigur, dacă am înțeles bine, cred că ancheta, revenind la obiect, vizează pe adrisant în două ipostaze. Una în aceea de ins familiarizat cu domeniul literar, fiind bun cunoscător al lui, cu multe lecturi la activ, care își permite astfel să-l cerceteze și analizeze raportându-l apoi la o dimensiune temporală. Lucru dificil până și pentru un critic de profesie și cu ambiție de cuprindere a fenomenului în discuție la nivel național. Impresia mea e că, având în vedere avalanșa aparițiilor de cărți, evaluările și judecățile de valoare se fac acum în funcție de grupurile cu care defilezi. Am citit recent două cărți de poeme, aproape în paralel, Funa máro de Nicolae Prelipceanu și Cartea plantelor și animalelor de Simona Popescu, ambele remarcabile, atât prin ceea ce spun, cât și ca scriitură, demne să figureze între reperele unui an literar, dar pe care nu le vom întâlni nicăieri menționate alături. Deoarece astăzi s-a încetățenit obiceiul ca fiecare cătun să dispună de propriul pui de geniu. Iar atunci când ierarhiile de seră se văd amenințate să-și piardă galoanele, revendicându-și-le de drept valorile reale, furia puișorilor nu mai cunoaște margini, ci produce odisee ca aceea cu care se confruntă Gabriel Chifu.

A doua ipostază și anume aceea de autor de poeme mă implică direct, dar nu-mi creează dificultăți în a mă autopoziționa poeticește în anul literar 2022. Consider că volumul pe care l-am publicat în cursul acestui an, Vizibilitate redusă, definește prin însuși titlul său ceea ce sunt. Adică un autor cu vizibilitate redusă. Mă amăgesc de aceea că nu e defel rău devreme ce-mi păstrez în continuare îndoielile, spaimele, râsu-plânsu, insomniile, luciditatea și puterea de a da bobârnace afurisitei chiar și revelația de a descoperi că poezia mea tratează împrejuări despre care niciodată nu mi-a trecut prin cap că ar putea constitui sursă de inspirație. Un distins critic de top, performant în materie, apreciat sincer de subsemnatul, scrie că volumul tipărit de mine e unul „ocazional“, fiind provocat de tradiționalul turnir poetic, născocit, ca atâtea altele, de Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor, în ideea generoasă de a-i menține pe poeți permanent în benefica tensiune a unei stări de competiție. Bravo, Ion Cocora! Nu poți decât să fii mândru că ești un autor care dedică o carte de poeme unui eveniment ce consumă ode gata scrise și nu aspiră să-l preaslăvească.

 

Ion CRISTOFOR

An special

Dacă aș crede cu adevărat în numerologie, aș spune că prezența numărului doi a făcut ca anul 2022 să fie, pentru mine, unul cu adevărat special. E anul în care am intrat în zodia celor șapte decenii de viață cu satisfacția de a fi văzut două traduceri din poezia mea, ambele apărute la sfîrșitul anului 2021, în Turcia („Cam valiz“, în traducerea reputatei poete Ayten Mutlu) și în Anglia („Somewhere a blind child“, în traducerea poetei Andreea Iulia Scridon), care s-au bucurat de frumoase ecouri critice. Dar anul care e pe sfîrșite, 2022, mi-a adus satisfacția ca masiva antologie aniversară (de 650 de pagini), „Laureat al norilor“, să-mi apară în prestigioasa colecție „Echinox“ a editurii Școala Ardeleană. După cum se știe, colecția apare sub îngrijirea foștilor redactori ai revistei „Echinox“: Horia Bădescu, Ion Pop și Eugen Uricaru. Consider că e un privilegiu că volumul apărut la aniversarea celor 70 de ani ai mei apare într-o colecție în care se găsesc cărți ale unor autori de prestigiu precum Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu Flămînd, Mariana Bojan, Virgil Mihaiu și alții. Apariția antologiei într-un context aniversar mi-a redat mîndria de a aparține la marea, selecta familie a echinoxiștilor, amintindu-mi perioada petrecută, în tinerețe, în redacția revistei, publicație ce a impus, în plină dictatură comunistă, „ideea de exemplaritate intelectuală și morală“. după cum susține Petru Poantă în remarcabilul eseu dedicat Echinoxului.

Grație generozității primăriei clujene și mai ales poetului Vasile George Dîncu, directorul Editurii Școala Ardeleană, volumul Laureat al norilor (2022) s-a bucurat de o lansare de excepție, fiind prezentat de trei echinoxiști: Ion Pop, Virgil Mihaiu și Ovidiu Pecican. Prezentarea celor trei iluștri confrați mi-a oferit plăcuta senzație că nu sunt singur, că în literatură actuală mai există încă prietenie și generozitate. După izolarea în care am trăit în perioada sinistră a pandemiei, acest sentiment tonifiant pe care l-am primit cadou la aniversarea celor șapte decenii de viață mă obligă să mărturisesc că anul literar 2022 e unul ce va rămîne în biografia mea literară ca unul fast, sărbătoresc.

 

Nichita DANILOV

Bilanț

Pe scurt, a fost un an fast. Mi-au apărut trei cărți: Simfonia mută, povestiri, Ed. Polirom, antologia de versuri Peisaj cu îngeri la fereastră, Ed. Junimea din Iași (pentru care am luat premiul Scriitorul anului/ Scriitorul lunii aprilie 2022, acordat de Uniunea Scriitorilor din România) și volumul de versuri Și Dumnezeu a fost țărână, la Ed. Cartier din Chișinău. Tot pentru bilanț, ar trebui să enumăr și cele două premii primite recent pentru creația mea literară, respectiv Premiul Național de Poezie „Grigore Vieru“ și Premiul pentru Poezie „Nichita Stănescu“ de la Sighetu Marmației, premii pe care le-am primit în toamna asta și care m-au bucurat nespus de mult.

Dar dincolo de bilanț și dincolo de lauri, semnalele care vin din zona virtuală, care se intersectează însă din ce în ce mai mult atât cu zona literară, cât și cu zona socială, nu sunt tocmai bune. Cel puțin pentru mine, ele constituie un motiv de meditație, dar și de îngrijorare.

Dar iată despre ce e vorba.

Recent, multimiliardarul Elon Musk, cofondatorul Companiei Tesla și unul din stăpânii spațiului virtual, , și-a exprimat opinia că într-un viitor nu prea îndepărtat oamenii vor deveni simple animale de companie ale roboților. Conform teoriei lui Musk, acesta e viitorul care ne așteaptă.

Cu alte cuvinte, roboții vor poseda un grad de inteligență atât de avansat încât omul nu va avea suficiente resurse cognitive ca să comunice cu ei.

Pornind de la aserțiunile lui Musk, inteligența artificială ar trebui să dobândească puteri sporite în viitor, astfel încât omul va deveni atât de dependent de mașinile hiperinteligente create de el, încât întreaga lui existență va depinde de ele. El va deveni o simplă componentă în mâna roboților creați de el. Va deveni un animal de companie.

Dar ce grad de inteligență vor poseda roboții lui Musk? De câte ori inteligența lor va fi mai mare decât cea a ființei umane? De zece, de douăzeci, de o sută, de o mie de ori sau chiar mai mult?

Între noi și roboți, la nivelul percepțiilor și a judecăților, va fi o diferență probabil la fel de mare ca între un câine, o pisică și un om. Sau poate ca între o insectă și un om.

Având astfel de capacități, cum se vor raporta roboții la civilizația și istoria umanității? La cultura noastră și bunurile spirituale cu care ne mândrim, dar pe care am început să le ignorăm de la o bună bucată de timp? La limbajul, la tradițiile, la istoria și la trăirile noastre? La civilizația umană care în prezent a atins culmi nebănuite? Vom putea comunica într-un fel cu ei altfel decât formal?

Cum li se vor părea operele lui Homer, Dante, Petrarca, Shakespeare?

Cum vor percepe, de pildă, muzica lui Bach, muzica lui Mozart și simfoniile lui Beethoven? Poate că aceasta muzică nu va suna în urechile lor multidimensionale, ca și poezia de altfel, prea diferit decât sună astăzi un tril de pasăre sau un țârâit de greier.

Discutând pe marginea acestui subiect, cineva mi-a atras atenția că deja am intrat în această eră și că unii dintre roboți au ajuns deja președinți, miniștri, deputați și senatori, prefecți, directori, ziariști, polițiști și chiar hoți de doctorate și de diplome universitare, iar alții au devenit poeți, pictori, muzicieni, actori, arhitecți, sculptori, balerini, regizori, scenografi, muzeografi, magicieni și chiar critici literari.

În fine, mă opresc aici, ca să nu rostogolesc subiectul într-o zonă și mai lunecoasă, nu înainte însă de a pune o ultimă întrebare: vom deveni, noi, literații niște mici greieri la curțile roboților?

 

Gellu DORIAN

Două literaturi, aceeaşi limbă

Cum aş putea evalua un an literar, de aici, de departe, de la marginea ţării, unde cărţile ajung greu, revistele, la fel, ori deloc? Cum, totuşi, fiind în contact cu mulţi scriitori, cu şefi de reviste, primesc cărţile şi revistele care apar, nu într-o frecvenţă ce ar putea oferi o recoltă la zi, dar, în bună parte, în limita unei realităţi, care-ţi poate oferi o situaţie concretă a acestui fenomen. Însă cum anul acesta a fost un an fragmentat, din motive de sănătate, pentru mine, anul literar mi se arată la fel, pe fragmente, ori prin situaţii incomplete informativ.

Un an literar nu înseamnă, pînă la urmă, unul strict editorial, fie prin apariţia cărţilor, fie prin cea a revistelor, care sunt, de regulă, cele care contează, oglinda unei realităţi în această privinţă. Dar şi viaţa în plină mişcare şi transparenţă a proiectelor culturale legate de scris pare a fi căutat evenimentele literare. După doi ani de pandemie, de viaţă literară online, de la festivalurile de poezie la galele de decernare a premiilor, anul acesta au explodat festivalurile de tradiţie, prin repunerea pe rol a unor proiecte litere, cele mai multe ale Uniunii Scriitorilor din România, în colaborare cu filialele sau alte instituţii de cultură din teritoriu. Eu, trăind la Botoşani, unde timp de peste treizeci de ani am organizat astfel de evenimente culturale, am editat cărţi şi revista „Hyperion“, anul acesta am fost pus în faţa unui nedorit moment, acela de a vedea dus în derizoriu sau chiar desfiinţat Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, ori să constat că alte proiecte, luate în grijă de alţii, au fost pur şi simplu duse într-un provincialism trist ori fals elitism universitar, lipit ca nuca de perete de o instituţie care are altă menire. În privinţa premiului se pare că lucrurile vor intra în normal. În ce mă priveşte, am publicat două cărţi: Cititorul de poezie-3, la Editura Junimea, şi La locul meu, poezie, la Editura Rocart. Reluarea peste tot a proiectelor culturale de tradiţie, cum ar fi „Poezia la Iaşi“ sau „Scriitorul anului“, ori „Gala Poeziei“, „Turnirul de Poezie“, „Zilele revistei Convorbiri literare“, „Zilele Poesis“, FestLit, online încă, şi altele de acest nivel au înviorat viaţa literară de peste tot din ţară.

Cît priveşte apariţia cărţilor, cele ale scriitorilor români, n-a fost un an prea bogat, cu evenimente care să iasă din tiparul consacrat, cu puţine excepţii, încît enumerarea unor titluri aici ar nedreptăţi, poate, apariţia altora, la fel de valoroase. Revistele literare au consemnat prin cronici şi recenzii apariţiile editoriale meritorii. Însă, din acest punct de vedere, ca de altfel şi din cel al vieţii literare în general, şi anul acesta se menţine „schisma“ între grupările literare din ţară, ceea ce dă un aspect de existenţă a două „literaruri“, care par a nu se uni sau a nu fi ale uneia singure, cum ar fi firesc. Asta anunţă un viitor în care cele două „literaturi“ române nu se vor putea topi într-una singură. Istoriile care apar de o parte şi de alta se autoelimină, se exclud, încît, privite separat, dau impresia unei literaturi sărace, care se devoră reciproc, ceea ce nu este deloc atractiv, de interes pentru alte spaţii culturale de aiurea. Chiar şi promovarea literaturii române contemporane în lume este una ruptă în bucăţi, cu evenimente, cum ar fi FILIT, care exclud din capul locului cooperarea.

 

Ovidiu DUNĂREANU

Bucurii

Dacă stau bine să mă gândesc, acum când anul 2022 se apropie de sfârșit, privind înapoi fără mânie, pot să afirm că a fost un an într-o notă destinsă, marcat de câteva fapte literare, ce mi-au creat o stare de bucurie sufletească deosebită. Apariția la Editura Ex Ponto din Constanța a cărții mele de publicistică Polifoniile sinelui, m-a obligat, încă din primele luni de la începutul său, să mă ocup ca ea să ajungă în mâna unor comentatori de valoare, dar și în mâna cititorilor. Criticii și-au făcut datoria, descoperindu-i semnificațiile și întâmpinând-o cu încântare, în paginile unor reviste consacrate. Cum a procedat și rigurosul Ioan Holban în România literară, ca să mă opresc numai la un singur nume și exemplu: „Ovidiu Dunăreanu scrie miezul unui puzzle autobiografic (…) în Dobrogea de la marginea Fluviului, necunoscută, misterioasă, fermecătoare în arhaicitatea, legendele și istoria sa. De la această geografie filtrată prin conștiința artistică a unui prozator admirabil poate începe, cu adevărat, cronica mitului dobrogean“. Cititorii, la întâlnirile avute cu ei în Constanța și Tulcea, cât și în alte localități din spațiul pontic, au participat în număr convenabil și mi-au cerut autografe. Întâlnirea de la Ostrov, localitatea mea de baștină de pe malul Dunării, de care îmi sunt legate mai toate cărțile, ce a avut loc la Liceul Carol I, al cărui elev am fost și eu cândva, mi-a rămas profund întipărită în suflet. Elevii claselor mari, majoritatea profesorilor în frunte cu directoarea școlii și primarul au venit dornici să-l audă pe elevul de altădată, ajuns acum la o vârstă prețuită, cum îi îndeamnă să nu se lase de cărți și de cititul acestora, indiferent ce ar urma să facă în viață, ele fiind cele mai de preț daruri care ni s-au dat pe această lume. Între împlinirile lui 2022, se află și momentul aniversării celor douăzeci de ani de apariție neîntreruptă a revistei „Ex Ponto“. Text/imagine/metatext, al cărei cofondator și redactor-șef sunt. Publicația noastră este singura din Dobrogea care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, fiind membră în Asociația Revistelor, Imprimeriilor și Editurilor Literare, ce i-a acordat Premiul Revista Anului pe 2017. Prin conținut, exigență critică și aspectul grafic, „Ex Ponto“ s-a configurat, în cele două decenii, într-un far îmbietor pentru colaboratori din toată țara, cât și de pe alte meridiane ale lumii. A fost premiată, comentată și așezată cu corectitudine între periodicele literare prețuite, de la noi. Totodată, în cadrul aceluiaș eveniment am acordat și premiile revistei pe ultimii trei ani, moment de mare mulțumire, de încurajare a tinerilor și de recunoaștere a celor consacrați, pentru a ne fi în continuare alături.

Pe parcursul acestui an, am mai participat la două concursuri literare, cu deschidere națională și internațională, singurele de acest gen din Dobrogea, ca președinte de juriu. Este vorba, în primul rând, de Concursul de Proză Valentin Șerbu, ediția I, iar celălalt Concursul de Poezie Panait Cerna, ediția XLVIII. Organizate, cu dăruire și competență, de Centrul Cultural Jean Bart Tulcea, ele sunt destinate îndeosebi tinerilor creatori. Anul acesta prozele și poeziile premiate au fost publicate într-o frumoasă și consistentă antologie, purtând un titlu sugestiv Alma Littera.

În ceea ce mă privește, după doi ani înceți, 2020, 2021, am continuat, mai devotat ca niciodată, cu rigoarea stilistică de care nu mă pot dezbăra, lucratul la romanul Via albastră, care continuă lumea și istorisirile realiste, miraculoase, magice din celelalte cărți de proză ale mele. Mi-l doresc un roman despre adevăr, iubire, devotament, credință, sacrificiu și libertate. Dar, să nu anticipăm. În proză știi de la ce pleci, nu și cum termini, pentru că îmaginația și personajele, cu imprevizibilitatea lor, te pot scoate la un alt liman.

 

Horia GÂRBEA

Un an nebun

Anul (meu literar) 2022 a fost și încă este un vîrtej neoprit de fapte, locuri, cărți, poeme, polemici, succese, dezamăgiri, enervări. Nu mi-a lipsit nimic în afară de odihnă! A fost anul ieșirii din pandemie. Toată lumea a scris, a vrut să lanseze cărți, m-a chemat sau a tras de mine de-a dreptul să mă duc în diferite locuri la festivaluri, colocvii, lansări, chermeze. Într-un fel mi-a prins bine pentru că n-am avut timp să mă las copleșit de dispariția neașteptată, în iunie, a mamei mele cu care făcusem atîtea planuri pentru acea vară. Anul mi-a început bine cu acordarea, în ianuarie, a titlului de Scriitor al lunii pe decembrie 2021, deci în contul anului literar 2022, încheiat prin Gala de la Iași, din 3 noiembrie 2022. Cartea mea Amintiri cu poduri, a fost nominalizată la Premiile USR acordate, spre bucuria mea, la Tîrgu Jiu, oraș de care mă leagă multe bucurii. N-am cîștigat, dar nu mi-a părut rău. Ulterior, cu alte poeme, am primit Cununa de Lauri de la Muntele Athos, concurs de elită, cîștigat a patra oară consecutiv de echipa Filialei București-Poezie, din care am făcut parte. M-am bucurat să împart primul loc cu Daniel Bănulescu, pe cînd ne sărbătoream împreună cei 40 de ani de prietenie literară și tot atîția de la debutul meu, în Amfiteatru (august 1982). Am citit multe cărți, am scris despre aproximativ 130 dintre ele. Am publicat, mai ales recenzii, săptămînal în România literară, lunar în „Luceafărul de dimineață“, „Steaua“, „Litere“ și desigur în „Neuma“. La Editura Neuma am publicat un volum propriu, o piesă de teatru, și am coordonat Antologia Filialei București-Poezie, care a ieșit excelent și a avut o lansare frumoasă. Am mai participat la lansări ale unor volume ale acestei merituoase edituri la Cluj, București, Iași, Alab Iulia, Ploiești, Oltenița, Cîmpina, Sinaia, Buzău. M-am bucurat să particip la evenimente importante organizate de Uniunea Scriitorilor în densul ei program de manifestări: Gala poeziei și Colocviul de Proză de la Alba Iulia, Literatura tinerilor de la Neptun, Colocviul Limbii române de la Brașov, Festivalul Arghezi la Tîrgu-Jiu, unde am fost președintele juriului, ca laureat pe 2021, Decernarea Premiului Național Lucian Blaga, Festivalul de Poezie Ovidius de la Constanța. Am participat la festivaluri de poezie la Iași și București, de teatru la Cluj. Peste tot m-am întîlnit cu bucurie cu numeroși confrați și cu publicul. La activitatea literară trec și coordonarea filialei USR din care fac parte, atribuțiile de membru în Consiliul și Comitetul Director al Uniunii. În toate am fost ajutat colegial de membrii filialei ca și de conducerea organizației noastre care a trecut și anul acesta, cu deosebit succes, peste multe dificultăți. Această activitate de-a dreptul febrilă mi-a lăsat mai puțin timp de scris și de tradus, deși am început multe proiecte, între care un roman. Dar tot ea, agitația, m-a făcut să uit că am împlinit, în 2022, 60 de ani, că mi-au apărut volume traduse în maghiară și turcă. Ba chiar să sper că anul literar 2023, cînd voi edita un nou volum de poezie și unul de eseuri, poate și o traducere din John Webster, va fi la fel de tumultuos. Mulțumesc celor care m-au ajutat să am un an atît de bogat.

 

Gheorghe GRIGURCU

Senzația unor mari primejdii

Scria Blaga: „Îi este pustiului sete/ de sfinți și de rouă./ O mie nouă sute cincizeci și nouă!/ An fără rouă“. Oare ce ne-ar putea împiedica să actualizăm sumbra imagine, acum, la finele anului 2022? Intersecția pandemiei cu criza energetică și cu cea, prin extensie, economică, oribila agresiune a neosovieticilor împotriva Ucrainei, nescutită de implicații geopolitice în lanț, nu-l pot lăsa indiferent pe un om al scrisului, dotat cu o fie și elementară conștiință obștească. Producția acestuia dobândește în atari circumstanțe o valență reflexă a tendinței de normalizare. De revenire la pacificarea relativă, la armonia provizorie, la binele aproximativ al anilor anteriori. Și nu doar o nostalgie ar explica un asemenea factor inclus în truda pe pagina sa, înfiorată de mutațiile ambianței, ci și senzația apropierii unor alte mari primejdii. Preaposibila implozie a anomaliilor în avans. Un cutremur istoric de grad imprevizibil, care ne face să ne adăpostim în spațiul textual, ca și cum ne-am feri de ceea ce se poate mișca incontrolabil, prăbuși, incendia. Scrisul, un adăpost pentru ce am izbutit a fi până azi ca ființe în raport cu noi înșine și, în virtutea acestei condiții, în raport cu cititorii.

 

Dan GULEA

Perspectivă, laborator, proiecte

Există un dublu înțeles al întrebării: felul în care este văzut, respectiv felul în care este, va fi fost trăit anul literar 2022.

Pentru că suntem în noiembrie și urmează să fie lansat, spre începutul lui decembrie, cel mai recent roman al unuia dintre cei mai reprezentativi scriitori, Theodoros de Mircea Cărtărescu, este dificil de apreciat un an literar fără a fi citit un asemenea text. Dar este un an fără Mircea Anghelescu și analizele sale despre începuturile modernității autohtone, despre faldurile exilului, ale traducerilor și ale importurilor, fără Eugen Simion și programele sale de Institut, este un an cu centenarul Marin Preda, scriitor ce își așteaptă încă o ediție critică – sau măcar una integrală (nu o să spun că timpul are răbdare), un an cam Caragiale, 170/ 110.

Un an în care se iese din pandemie, iar viața culturală își revine, se redesfășoară colocvii, întruniri, lecturi publice, târguri de carte (nici Gaudeamusul nu a avut încă loc); un an în care se trăiește pe mai departe sub amenințarea războiului, în vecinătatea tulburătoare a războiului.

Celălalt sens al întrebării Dvs. îmi dă ocazia să vorbesc despre o serie de fapte literare, să schițez un oarecare bilanț, din partea cea mai importantă a unui autor, partea laboratorului, a proiectelor: în 2022 am lucrat la un studiu la ediția de corespondență Miron Radu Paraschivescu, realizată de Petruța Stan – în cifre: aproape 90 de corespondenți, de-a lungul a 30 de ani, începând cu 1941; la continuarea ediției Caragiale de la Cartea Românească, sub egida Uniunii Scriitorilor, ediție aflată acum la volumul III: nuvelele și contingențele cinematografice. Concretizări: prin Atitudini. revistă de cultură (ce apare lunar, editată de Primăria Ploiești, și pe care o alcătuiesc din anul precedent), unde au fost publicate inițial o parte din aceste scrisori adresate lui MRP, apoi și în revistele naționale: România literară, Apostrof, Viața românească. Caragiale II, Momente, apărut la începutul anului, cu o panoramă a colaborărilor cu C. Jiquidi și Nicolae Mantu, nenea Iancu alcătuind textul, iar ilustratorii – imaginea Moftul român.

Dar, dincolo de preeminența documentului, care poate încânta inima oricărui colecționar (citește: a oricărui cititor de canon literar), experiența de la Atitudini a însemnat, personal, verificarea unor limite ale compromisului, ce apar întotdeauna în alcătuirea unei reviste: nu spun un secret, singura revistă de cultură din Prahova. La ce bun mai multe?

Și să adaug volumul de documente Titu Maiorescu, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, amânat din 2020 (Editura Muzeul Literaturii Române), prezentat de dl. Nicolae Manolescu într-un editorial despre școală – temă importantisimă a acestui an, politic și literar. De altminteri, domnia sa ne-a făcut onoarea de a răspunde unor întrebări despre școală în Atitudini, reiterând întâietatea cunoștințelor în fața (jargonului) competențelor, o întâietate adesea obnubilată.

Nu în ultimul rând, tot aici, de menționat auxiliarul de limba și literatura română pentru clasa a IX-a, Cititul ne face mai buni (Editura Corint), la care am fost invitat să particip, alături de dna prof. Dumitrița Stoica și dl. prof. Dragoș Silviu Păduraru, în coordonarea dlui prof. univ. Ion Bogdan Lefter. Auxiliar, pentru că apariția unor noi manuale nu are încă avizul ministerului, într-un context complicat pentru școală, pe marginea unei noi legi, care…, în fine… Să nu vorbești astfel de un asalt asupra școlii noastre, cea de toate zilele?

 

Andrea H. HEDEȘ

Un an cu moț

Greu de crezut că un an de nebulos, cum nu se anunța, dar cum s-a dovedit a fi 2022, a permis ample, elegante realizări literare.

Pentru cititor a fost un an în care am citit câteva cărți remarcabile, atât în proză cât și în poezie, cărți ale colegilor noștri. O bucurie, un răsfăț, o speranță, într-o lume invadată de pretinși scriitori, de scrieri cu pretenții de literatură.

Pentru editor s-a dovedit un an în care toate s-au mișcat după bine cunoscutul The show must go on! Cred că scriitorii, artiștii, creatorii în general, au fost oarecum privilegiați, având munca lor – creația, drept Stea Polară, punct de reper, într-o societate ce a părut că se află în disoluție, în care fiecare a devenit tot mai singur, cu sau fără voia sa. De aceea, nu un fel de furie ci un fel de speranță a alimentat activitatea literară, ceea ce a dus și la un an editorial bun, încununat cu multe reușite, un inel de creștere.

Pentru scriitor, a fost un an al surprizelor din cele mai neașteptate, dar plăcute. O carte de eseuri a fost remarcată și distinsă cu importantul Premiu de Scriitorul Lunii Iunie 2022. Cireașa de pe tort a fost remarca domnului Profesor Nicolae Manolescu: „luna iunie, cu zilele cele mai lungi și nopțile cele mai scurte i se potrivește Andreei“- pentru cineva care lucrează mult, zilele sunt într-adevăr foarte lungi, nopțile foarte scurte, dar nici măcar persoana aflată în cauză cauză nu putea exprima atât de poetic, pentru sine măcar, o realitate atât de prozaică și plină de solitudine.

Finalizarea unui nou roman este un alt lucru de pus la loc de cinste pe lista realizărilor și rămâne anul viitor pentru a împărtăși această bucurie cu cititorii, cu criticii literari și cu colegii de breaslă.

Punctul de început al unei plachete de versuri este ceva neașteptat. După destui ani de concentrare pe activități de administrare și coordonare, după proză – roman, povestiri, eseuri, nu părea să se mai zărească prea curând cărarea de cărămizi galbene a poeziei. Totuși, inspirată de o provocare lansată de Irina Petraș, am scris un poem transilvan care a reaprins tăciunii mocniți și a coagulat un nucleu a cărui incandescență iradiază tot mai neașteptat și mai încurajator.

Pe scurt, a fost un an cu moț, chiar mai cu moț decât alții.

 

Nicolae JINGA

Călimara lui Martin Luther

În ce mă priveşte, dincolo de inerentele goluri şi plinuri, cea mai păcătoasă carenţă mi-o descoper în proasta gestionare a timpului. „Nici eu nu am inspiraţie întotdeauna, părinte, îmi spunea cu mulţi ani în urmă Mircea Ciobanu, dar stau aici (şi bătea cu vârfurile degetelor în masa de scris) până vine !“ Anul acesta, 2022, începuse bine. Scriam despre anteriorul sejur în Grecia. Îmi notasem frânturi de poeme. Speram să configurez cartea de versuri începută în pandemie, în 2020, când, pe neaşteptate, am făcut în seara de 24 martie un nenorocit AVC. Internare. Temeri. Depresie. Pe 27 şi 28 mai 2022, am participat la Craiova la Festivalul „Alexandru Macedonski“, unde mi-am susţinut comunicarea. Toată luna iunie mi-am petrecut-o în Grecia, la Paralia Katerini, unde mai mult am citit. Am scris puţin. Am lucrat la Călimara lui Martin Luther. La întoarcerea acasă din Grecia, pe 1 iulie dimineaţa, am plecat direct la Baia Mare, la „Zilele Revistei Nord Literar“ – sărbătorind cei 20 de ani de la înfiinţare. Un loc aparte i-a fost destinat în cadrul manifestărilor scriitorului, profesorului şi academicianului Ion Pop (n. 1 iulie 1941). În comuna maramureşeană Mireşu Mare, locul de naştere al poetului, cei prezenţi au citit din propriile creaţii şi au luat parte la agapa oferită de generoasele gazde. I-am revăzut acolo cu bucurie pe poeţii Adrian Popescu şi Ioan Pintea. De noi, cei din sud-vestul ţării, s-au ocupat cu remarcabilă delicateţe criticul literar Delia Muntean şi, nu mai puţin, poeţii Vasile Morar şi Nicolae Scheianu. Le păstrez o vie recunoştinţă. Sâmbătă, 20 august 2022, am participat la comemorarea a 50 de ani de la trecerea la cele veşnice a teologului, profesorului şi scriitorului Nichifor Crainic, la Bulbucata. Iniţiativa comemorării evenimentului a fost luată de Asociaţia Culturală Iuventus Traiani şi Editura Kult din Drobeta Turnu Severin – conduse de distinsa doamnă profesoară universitară, scriitoare şi traducătoare Carmen Bulzan, în colaborare cu Primăria Comunei Bulbucata (locul de naştere al lui Nichifor Crainic) şi coordonatorul proiectului Întâlnirea poeţilor-teologi din România, preotul-poet Vasile Suciu (Derunc). Explicabil-inexplicabilă absenţa de la eveniment a vreunui reprezentant al Episcopiei Giurgiului. A participat, în schimb, Preşedintele Consiliului Judeţean Giurgiu. Aş avea ce povesti. S-a vorbit despre Nichifor Crainic. Au avut loc lansări de carte şi un consistent moment poetic. S-au decernat diplome şi a fost înmânat Premiul Carmen Peregrina. Marele beneficiu al subsemnatului, în afara obţinerii amintitului premiu, l-a constituit procurarea şi lecturarea pe nerăsuflate (cu o întârziere de 50 de ani!) a celor două fascinante Cursuri de mistică (Teologie mistică şi Mistică germană) ale profesorului universitar Nichifor Crainic. Suntem, iată, spre sfârşitul anului 2022 şi încă mai am de îndreptat câteva aspecte la Călimara lui Martin Luther – a cărei temă centrală e aceea a Răului personificat. Ştiu că nu aduc nimic nou în peisajul atât de stufos al problematicii Răului, dar încerc. E un domeniu extrem de sensibil. Veacul o demonstrează. Anul acesta, 2022, n-a fost unul rodnic pentru mine. Sunt foarte nemulţumit de cum scriu şi cât scriu. În perspectiva sărbătorilor de iarnă care se apropie cu paşi grăbiţi, urez întregului colectiv de redacţie al României literare, după datină, multă sănătate, serenitate, inspiraţie şi Graţie !

 

KOCSIS Francisko

Anul traducerilor

Consider că şi traducerea este operă de autor. În limba de adopţie, orice traducere devine o nouă creaţie originală. Sună puţin pretenţios, dar nu calcă adevărul în picioare. Aş putea afirma, fără să exagerez prea mult, că e sensibil mai greu să traduci un text decât să scrii unul în limba ta. Tocmai de aceea pot da curs anchetei. Anul acesta a fost al traducerilor, în primul rând. În anul acesta, poezia şi proza mea au dat un rod mai modest, din care am publicat grupaje în câteva reviste.

Am avut, în schimb, privilegiul de a susţine pagini permanente de poezie maghiară în revistele „Apostrof“ şi „Steaua“, am primit spaţiu generos în „Tomisul cultural“, reviste în care au apărut selecţii consistente din creaţia poeţilor József Attila, Radnóti Miklós, Kassák Lajos, Markó Béla, Ady Endre, Orbán Ottó, Kányádi Sándor, Áprily Lajos, Dsida Jenő, Lászlóffy Aladár, Király László, Szőcs Géza, Szabó Lőrinc, Jász Attila, Fekete Vince, Szabó T. Anna, fragmente din proza lui Káli István şi din romanul recent tradus al lui Szántó T. Gábor. Efortul de traducător s-a materializat şi în câteva cărţi foarte importante, valoroase, care au apărut acum, deşi unele fuseseră traduse mai de mult: Orbecăitorul, de Káli István; Csongor şi Tünde, de Vörösmarty Mihály; O propoziţie despre libertate, de Markó Béla; Eliberare, de Márai Sándor; Munca la negru, de Lövétei Lázár László; Apocrife, de Halmosi Sándor; Oraşul cizmarilor, de Fekete Vince, ultima ispravă, terminată în urmă cu numai câteva săptămâni şi care va ieşi curând, fiind Gara de Est, cap de linie, de Szántó T. Gábor, romanul perioadei tulburi, ticăloase, nedrepte a epurărilor pe model stalinist de la sfârşitul anilor patruzeci, acţiunea organizându-se în jurul răsunătorului proces politic al lui Rajk, desfăşurat după scenariul patentat la Moscova, lider acuzat de trădare şi spionaj în favoarea americanilor, fabricarea dosarului său lovind în lideri modeşti, care au avut de suferit tortură, tratamente inumane, condamnări grele, protagonistul cărţii aparţinând unei minorităţi care încă avea rănile deschise după lagărele morţii. E un roman răscolitor, care ar trebui citit mai ales de cei foarte tineri.

Chiar dacă nu am publicat nicio carte personală, deşi am pregătit un volum de publicistică din perioada convenţiei, consider că am avut un an extrem de darnic, oferindu-le multor cititori clipe de bucurie.

 

Adrian LESENCIUC

Anul germinației

2022, privit din plină toamnă, nu pare a fi fost un an al recoltei. A fost un an al germinației. Ca și cum, de sub covorul de foi scuturate în anii pandemiei, textele nu îndrăznesc să iasă – or fi existând temeri ale textelor atâta vreme cât există o anumită independență a operei după ce se desparte de autorul ei? – și preferă să își întărească rădăcinile. După primul volum din Critica de direcție, cel privitor la analiza vectorială a câmpului literar autohton, volumul doi se coace greu. Am proiectat, pe cercuri identitare concentrice: literatură locală, națională și universală, într-o analiză scalară focalizată pe ultimii douăzeci de ani, un traseu anevoios de cercetare cu instrumentar critic specific și împrumutat din ariile cunoașterii conexe literaturii. Cele peste cinci sute de pagini ale volumului doi, Inelul, focalizat pe literatura Brașovului – un Brașov risipit ca identitate clamată, dar consistent și reprezentativ la nivel național – încă nu au trecut de propriile-mi exigențe. Sunt în perioada relecturii, reașezării și renunțării. Sper ca odată revenit la analiza scalară, demersul meu din Critica de direcție să fie înțeles altfel decât o simplă proiecție critică asupra câmpului literar, cu împrumuturi doar la nivel terminologic din matematici. Eu continuu să cred că un câmp literar poate fi analizat pe cele trei axe importante, și anume estetică, ideologică și etică, și mai cred că putem vorbi de literatură doar în cazul în care predomină dimensiunea estetică în proiecția produsului pe coordonatele sistemului. Corpul literaturii merită analiza de rigoare, intră în vederea istoriilor literare, în timp ce critica literară operează doar asupra proiecției vectorului rezultant pe axa estetică. Apoi, romanul la care lucrez, Limba lui Iisus, necesită o documentare extrem de amănunțită, motiv pentru care încă nu l-am finalizat. Traducerile cărților mele în franceză sunt, de asemenea, într-o așteptare germinativă, iar celelalte proiecte literare nu dau semne de uzură, ci sunt în pauza contemplativă. Dintr-o altă perspectivă privind, 2022 nu a fost an al recoltei nici în ceea ce privește efectele cumulate ale lucrărilor publicate în 2021. Cărțile mele au trecut aproape tăcute – probabil că nu au fost decât simple exerciții de gimnastică scriiturală – și au rămas pe rafturile din spate în fluxul de lucrări postpandemice de pe piață. Până și singura lucrare apărută în 2022, prin care am urmărit recuperarea unei mari personalități istorice și culturale, Iraclie Porumbescu, nu a fost observată. Poate că titlul, Iraclie Porumbescu și revoluțiile. Opera uitată, a indus nota de uitare, de menținere a unei distanțe critice suficiente față de o personalitate cu o operă care nu are cum să mai fie de actualitate, și dacă nu a stârnit până acum interesul, cartea va fi menținută în viață doar în biblioteci, pentru eventualii cercetători interesați de istoria literară a secolului al XIX-lea. Aștept cu încredere în 2023 publicarea romanului Cimitirul eroilor la o editură pariziană importantă, în ciuda opoziției instituțiilor autohtone de a sprijini acest demers al ieșirii lucrărilor mele dincolo de granițele limbii, cum aștept, cu aceeași încredere, antologia de versuri Poemele cardinale publicată, de asemenea, în Franța. Aștept, de asemenea, să apară volumul doi al Criticii de direcție și romanul Limba lui Hristos și sper că succesul de piață al romanului Balada, adevărata mea bucurie literară din anul 2022, să fie continuat și de cel al altor lucrări. Am menționat aici doar textele aproape finalizate, nu toate deschiderile de șantier literar, în care textele au rămas în continuare în germinație.

 

Angelo MITCHIEVICI

„Timpul nu îmi mai ajunge“

Frumos și trist deopotrivă. Frumos pentru că 2022 este anul apariției cărții mele despre ratare, Farmecul vieților distruse. Căteva reflecții despre ratare, la prestigioasa Editură Humanitas, carte îndelung gestată și lucrată cu un ajutor consistent din partea editorului de carte, minunata Mona Antohi. M-am bucurat să văd o receptare bună a ei, și nu mă refer la articolele apărute în reviste sau online, ci la reacția unor cititori care nu au un comerț direct cu literatura, care citesc din plăcere. Trist pentru că am ajuns să citesc tot mai puțin, pentru că scriu la fel de puțin și mai ales pentru că nu reușesc să termin o carte din care mai am puțin. Pentru acest „puțin“ timpul nu îmi mai ajunge. Am acceptat acest „pariu“, nu e cel mai fericit termen, de a conduce Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman“ din Constanța, fapt care mi-a adus numeroase satisfacții, inclusiv aceea de a descoperi în bibliotecarii ei oameni deosebiți, extrem de creativi și de devotați meseriei lor. Dar totodată am fost absorbit în acest vortex administrativ și nu pot să nu mă gândesc la intelectuali care s-au imolat în diferite proiecte instituționale punând deoparte opera, începând cu Titu Maiorescu, dar care au conferit pregnanță unor instituții culturale fundamentale. Am vrut să mă așez de partea celor care fac și nu a celor care critică, – în treacăt fie spus, România cunoaște o inflație de specialiști în orice domeniu, dar de pe marginea lui, la adăpostul sigur al unei suverane neimplicări acolo unde genialitatea și viziunea atotcuprinzătoare pot înflori în același buchet. Nu pot să nu observ totodată faptul că învățământul românesc, cel universitar deopotrivă, s-a transformat într-un edificiu ultrabirocratizat, greoi, absurd, strivind sub mormanele de hârtii inutile energia creatoare și puterea gândului care schimbă lumea. Am fost transformați cu toții în niște conțopiști având ca principală preocupare să trecem de la o vizită ARACIS – pentru cei care nu știu, Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior –, la alta, ca într-un fel de olimpiadă administrativă, paradoxul fiind că pe măsură ce performanța este mai atent monitorizată, nivelul studenților scade tot mai mult. În sistemul actual de omologare academică, cărțile contează tot mai puțin și cu atât mai puțin receptarea comunității interpretative, cât articolele științifice, astfel că, așa cum găina ciugulește metodic boabele, și universitarul își numără articolele, conferințele, intervențiile culturale, lucrările de licență conduse etc. într-un stupid bilanț cantitativ în hambarul științei românești, totul claie peste grămadă, un superb ghiveci. Literatura devine tot mai mult un epifenomen în parcursul formativ al elevilor așa cum apare el în manualele de liceu, devenite manuale de „comunicare“, deși, iarăși un paradox, comunicarea așa cum apare în mediile publice este tot mai precară, mai sărăcită stilistic, mai împiedicată și lemnoasă. Am reușit să citesc câteva cărți bune, descopăr cu bucurie că literatura română își păstrează relevanța estetică, dar ea împărtășește condiția insularității, interesul pentru ea scade cu viteza cu care educația se prăbușește într-o gesticulație sterilă a birocratizării excesive și a unei legislații inepte, în triumfalisme găunoase și butaforii retorice. Din anul literar 2022 îmi rămân amintirea unor cărți, a unui festival poezie art.poetica@ovidius organizat la Constanța, primul de acest fel în urbea mea, a unor discuții cu scriitori pe care-i prețuiesc, a unor copii care țin la piept cărți cu o bucurie care a fost cândva și a copilăriei mele.

 

Ioan T. MORAR

Realizări

Am avut mai mult realizări ecologice decît literare. Adică am salvat niște copaci, n-am publicat nicio carte, dar m-am simțit, totuși, scriitor, primind laurii nominalizării la Premiul de Poezie al USR, pentru volumul Cînd plouă mă numesc altfel. În rest, în 2022 am citit, am scris, am rescris. Și mi-am încercat și puterile de traducător din franceză.

Dar liniștea pădurilor va fi tulburată anul viitor cînd îmi propun să public partea a doua a Anilor în Provence, apoi o traducere din Marcel Proust (scrisorile lui către Antoine Bibesco) prevăzută să apară la Baroque Books and Arts, și, dacă mă ajută Cel de Sus și talentul meu cel de jos, mă voi insinua și cu un volum de versuri în peisajul literar. Ca să rezum, anul acesta a fost anul în care am scris și îl aștept pe 2023 drept anul în care voi publica.

 

Toma PAVEL

Un an privilegiat

2022 a fost și continuă să fie pentru mine un an privilegiat, dat fiind că am avut bucuria și onoarea să fiu publicat în România literară și prilejul să citesc această revistă fundată acum mai bine de cincizeci de ani și a carei formă actuală este uimitor de vie și de luminoasă. Editorialele impecabil argumentate, rubricile mereu convingătoare, interviurile la țintă, cronicile literare, teatrale, muzicale, poeziile contemporane sau postume, deschiderea spre prezent și trecut, spre Europa și spre întreaga planetă, decența opiniilor politice, toate oferă cititorilor un minunat spectacol cultural. Cele mai sincere urări de bine!

Aș aminti de asemenea că în 2022 sunt sărbătorite (cel puțin) trei centenare literare moderniste: decesul lui Marcel Proust, autorul Căutării timpului pierdut, publicarea romanului Ulysses de James Joyce, precum și cea a poemului The Waste Land de T. S. Eliot. Trei explozii inovatoare, trei imnuri ale artei pentru artă, trei reflecții amare asupra societății atunci contemporane, fiecare punând la încercare răbdarea, memoria și capacitatea cititorilor de a sezisa aluziile abia schițate. Într-un fel, 2022 este centenarul literaturii greu de citit, al operelor inițial rezervate unui număr restrâns de adevărați inițiați și care, poate tocmai de aceea, se bucură de respectul criticilor literari și al profesorilor de literatură. Printre cărțile care își propun să-l apropie pe Proust de cititorii lui, apreciez în mod deosebit The World According to Proust de Joshua Landy, tocmai apărută la Oxford University Press. Autorul ei, care predă la Stanford, reușește în numai 100 de pagini, lizibile și glumețe, să explice că foarte lungul roman de Proust oferă nenumărate gânduri esențiale și profund adevărate despre lume, despre dragoste și despre literatură. Menționând câteva dintre aceste idei fundamentale, Landy ne îndeamnă cu elan și voie bună: „Citiți și veți vedea!“ Sper să-l asculte cât mai multă lume.

 

Ovidiu PECICAN

Speranță, dincolo de îngrijorare

Anul acesta? Încă nu s-a încheiat, iar ceea ce vine, partea lui neîntâmplată încă, promite mult. Marile surprize care stârnesc jubilații și exclamații au fost ritmul alert în care apar traducerile lui Andrei Cornea din Dialogurile lui Platon (trei volume uriașe până acum, ediția ajungând astfel la jumătatea ei) și, cu totul pe neașteptate, două volume inedite ale lui Constantin Noica (eseuri din Cronica și din România literară care, după mine au cam aceleași caracteristici și ar fi putut face obiectul reunirii într-un singur volum). Socotesc, de asemenea, un mare eveniment și apariția corespondenței lui N. Steinhardt în două volume opulente, doldora de gânduri și de intuiții revelatoare.

Toamna aceasta a adus evenimente literare semnificative și în redacția revistei Steaua. Au apărut cărți importante ale scriitorilor legați cumva definitiv de destinul publicației: Jazz contextele mele de Virgil Mihaiu, o cronică a jazzului românesc și european, reconstituită și în parte trăită de autor de-a lungul deceniilor de implicare pasionată; dar și dialogul dintre poeții Vlad Moldovan și Adrian Popescu, Începutul fericit și speranța, interogație asupra rosturilor și complexităților poeziei, ca și asupra contextului mai ales auroral din biografia poetului Umbriei (carte publicată de editoarea Andrea Hedeș). Punându-le alături de inaugurarea activității Cenaclului „Steaua“ și de prima ediție a Sărbătorilor „Steaua“, semnficațiile unui moment fast din viața revistei clujene se rotunjesc și prind contururi feerice.

Va fi fiind, poate, și un an abundent în cărți originale valoroase, dar socotesc că e încă timpuriu pentru un bilanț în materie de poezie, de proză, eseu critic și dramaturgie. Nu au lipsit nici polemicile literare, de la cele legate de contestarea valorii estetice în numele altor valori până la acelea iscate de partizanate de grup ori de orgolii lezate. De adăugat și prezența viguroasă, pe piața publicațiilor literare, a unor reviste izvorâte din inițiative private care, deși nu sunt o noutate, au continuat să apară, în pofida scumpirilor cauzate de războiul ruso-ucrainean și a vicisitudinilor de tot felul.

Dintr-un alt punct de vedere, foarte personalizat, de astă dată, m-am bucurat enorm de buna întâmpinare și de interesul stârnit de volumul meu Românii și Europa Mediană (Polirom, 2021), fapt concretizat în destule cronici și câteva interviuri, unele filmate, altele apărute în revistă. Culminația, în acest caz, a fost marcată de Premiul Special al Uniunii Scriitorilor, distincție venită din partea breslei.

Apoi, din seria evenimentelor pe punctul de a se produce, notez aici apariția anunțată a volumului meu de la Humanitas, Românii. Stigmat etnic, patrii imaginare. O căutare istorică, rodul unor incursiuni întinse pe mai multe decenii, începând cu anul I al studiilor mele academice… Iată cum timpul le potrivește pe toate, făcând din acest 2022 o intersecție de viață, dar și o cumpănă a apelor dintr-un periplu creator.

În final, aș spune că anul de față marchează pentru mine o dată înscriind noi dovezi că în cultura noastră dificultățile întețesc, nu o dată, râvna scriitorilor, a publiciștilor și a editorilor – lucru dătător de speranță, dincolo de atâtea alte motive de îngrijorare…

 

Marta PETREU

Am muncit și-am muncit… poate un pic peste puterile mele

Ca în… Unchiul Vanea, adică am muncit și-am muncit… poate un pic peste puterile mele. Am făcut revista „Apostrof“, concentrîndu-mă pe cerchiști și Cercul Literar, pentru că de cîțiva ani cerchiștii au ajuns și ajung, rînd pe rînd, la centenarul nașterii. La fel, am participat, ca marginal, dar consumînd ceva timp, la apariția volumului I. Negoițescu, Radu Stanca, Un roman epistolar, integrala corespondenței lor. Am lucrat, cu Anca Hațiegan, și la apariția volumului Ion Vartic în joc de oglinzi. Am publicat în Apostrof măcar doi scriitori oarecum la început de carieră, două doamne, pe Oana Boșca-Mălin și pe Emilia Faur… poate eu și revista o să le purtăm noroc. Am avut cîteva lecturi publice, în țară și în străinătate, una într-o sală de vis, sala de spectacole de la Palau de la Música Catalana din Barcelona. Am fost acuzată și insultată public în continuare pentru concluziile pe care le-am obținut în urma unor cercetări istorico-ideologice despre Eminescu și, din nou, despre Sebastian, iar la una dintre aceste acuzații abuzive am răspuns chiar în România literară; am trecut așadar din nou prin „incidente“ sau cum să le numesc care mi-au întărit convingerea că e tare urît și toxic năravul diletanților, jurnaliști sau ba, de a se amesteca în

evaluarea și judecarea cercetărilor științifice. Grație traducătorilor Moshe B. Itzhaki şi Paul Fărcaş, mi-a apărut un volum de poeme în Israel, cu ilustrații de Noa Levin Harif… nu am mai avut niciodată un volum cu ilustrații și nu am mai fost publicată în Israel. Pentru că Gellu Dorian a fost foarte încăpățînat, am fost premiată cu Premiul Eminescu. Iar pentru că în Cluj trotuarele și zonele pietonale sînt pavate cu dale prost montate, m-am împiedicat și mi-am spart un genunchi – nici acum nu mi-a trecut mînia contra Primăriei și contra firmei care a făcut muncă de mîntuială cînd a pavat Clujul, încît trotuarele au devenit furnizoare de pacienți pentru ortopediile din Cluj. Din cauza lor, a Primăriei care a acceptat o lucrare prost făcută și a firmei-cu-dalele, nu numai că am suferit și nu numai că am cheltuit o grămadă de bani cu spitalizarea și cu tratamentul de recuperare, ci, pe deasupra, am pierdut trei luni de viață: trei luni în care nu am putut sta la computer, să lucrez la cartea mea despre filosofia lui Blaga. M-au întîrziat cu trei luni, și asta cînd eram într-o formă bună la scris. Nici acum nu mi-a trecut resentimentul, căci partea goală a paharului, adică faptul că nu am putut lucra deloc la cartea mea, mă apasă cumplit.

 

Monica PILLAT

Memorie, scris, veghe

Aşa cum mărturiseam odată, pentru mine cărţile pe care le scriu sau cele pe care le îngrijesc sunt nişte lumânări ale neuitării pe care le aprind în amintirea celor dragi. Aşa se face că în 2022, mi s-a publicat la Editura Humanitas volumul Bunicul meu fără mormânt. Gheorghe Ene Filipescu, volum în care am încercat să reconstitui destinul meteoric al unui om fascinant, fiu de plugari, ucenic cizmar, autodidact, ridicat prin propriile lui merite la rangul de meşteşugar-artist şi membru social-democrat în Parlamentul României, în anii 30. Distincţia acordată cărţii la Concursul Naţional de creaţie literară „Vasile Voiculescu“ de la Buzău, în această toamnă, a fost premiul cu care bunicul meu matern a fost răsplătit postum pentru talentul, cinstea şi idealurile sale. Am mai ţinut să readuc în memoria cititorilor de azi ciclul de poeme Balcic, aparţinând bunicului patern, Ion Pillat, ciclu ilustrat cu viniete de pictoriţa Maria Pillat-Brateş, apărut în 1940. Am adăugat fotografii şi amintiri ale familiei legate de acel pitoresc ţinut marin care a inspirat atâţia artişti români, iar Editura Baroque Books & Arts a oferit publicului nostru o superbă realizare grafică a volumului de altădată. Tot anul acesta am avut fericirea să văd publicată, din strădania lui George Şipoş, la Editura Egretta, din St. Louis, versiunea engleză a romanului lui Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi, tălmăcit sub titlul In the Shadow of the Apocalypse, de către excelentul traducător James Christian Brown. Printre darurile literare ale anului 2022, aş aminti, în mod special, începutul colaborării mele cu Editura Spandugino căreia i-am încredinţat volumul de poeme Aproape în departe, apărut în iulie. Doamna Lavinia Spandonide, directoarea Editurii, s-a arătat interesată de un proiect viitor, Somnul de taină (carte pe care am finalizat-o anul acesta). În încheiere aş mai face o mărturisire: am descoperit că cei pe care îi veghez prin scrisul meu, mă veghează mai departe.

 

Ion POP

Sub presiunea numărătorii inverse…

Din păcate, nu mă pot mândri cu lecturi prea numeroase şi la zi ale cărţilor tipărite în acest an. M-a impresionat şi acum mai mai ales energia creatoare a unor poete ca Ana Blandiana şi Nora Iuga, dar şi a altor „veterani“ precum Constantin Abăluţă şi Gheorghe Grigurcu ori Ovidiu Genaru, cu scrieri proaspete şi valoroase ori cu prezenţe cu totul remarcabile în presa literară. Dintre cărţile de poezie care mi-au atras atenţia au fost cele semnate de Ioana Ieronim (Zoom, Editura Tracus Arte), Mihai Măniuţiu (Celelalte lucruri inutile, la aceeaşi editură), Trilogia ligură de Mircea Petean (Ed. Limes), Nicolae Coande – Nu sunt eu bestia (Ed. Max Blecher), Simona Popescu, Cartea plantelor şi animalelor (Editura Nemira). Trei antologii din propria poezie, ce trebuie, cred, neapărat semnalate, sunt Laureat al norilor de Ion Cristofor, Blânde jazzografii de Şcoală Transilvană de Virgil Mihaiu (ambele în „colecţia Echinox“ a editurii Şcoala Ardeleană), şi Taur în vitrina de piatră de Liviu Antonesei (Ed. Andenium, Iaşi). Din spaţiul celei mai tinere poezii, iese în evidenţă Editura OMG, care se străduieşte să pună în valoare scrisul unor poeţi dedaţi experimentului, în ferventă căutare de sine, nu toţi ajunşi, însă, la deplină coagulare a unui univers individualizat. În teritoriul liric, de data asta străin, e de aplaudat din nou opera de traducător inspirat a lui Dinu Flămând, care publică opera poetică integrală a foarte dificilului mare poet peruan César Vallejo (vezi A murit eternitatea mea, Editura Pandora M), cu o substanţială introducere şi bogate note critice.

Dintre cărţile de proză, am reuşit să citesc doar câteva, însă remarcabile, una a lui Mihai Măniuţiu (din nou), cu romanul A şaptea viaţă a lui Alexandru Royce (Editura Humanitas) şi Monica Săvulescu Voudouri, Înainte de punctul zero (Ed. Tracus Arte). Foart bine scrise îmi par şi cele zece povestiri din volumul Suflete pereche de Ovidiu Moceanu. Aud vorbe bune despre noul roman al lui Petru Cimpoeşu, Scrisori către Taisia şi Abraxas de Bogdan Alexandru Stănescu, (Polirom) care invită la lecturi foarte apropiate.

Dintre volumele de eseistică şi critică literară, am parcurs cu mare interes şi cu o reală plăcere Recurs la natură, cartea ultimă, din păcate, a lui Eugen Simion, dedicată evocării peisajului în literatura română, care continuă, într-un fel, după câteva decenii, admirabila Dimineaţă a poeţilor din 1980. Adaug la acest capitol şi finele note şi reflecţii ale atoatecunoscătorului în materie de scris bacovian Constantin Călin, care şi-a continuat, sub titlul Iarăşi Bacovia (Editura Babel), însemnările din suita de „dosare“ consacrate în timp poetului. Nu vreau să uit, la altă rubrică, nici masiva şi revelatoarea corespondenţă avangardistă dintre Geo Bogza şi Saşa Pană, editată exemplar, sub semnul „exasperării creatoare“ a autorului Poemului invectivă, de Vladimir şi Cosmin Pană la deja amintita editură Pandora M.

Recunosc, totuşi, cum spuneam, că am urmărit mai puţin atent şi nu cu consecvenţa de altădată cărţile publicate în 2022. Am fost oarecum mai egoist, ocupându-mă, sub presiunea numărătorii inverse, de propriile lucrări, publicând într-o a treia ediţie adăugită, cartea despre universul liric al lui Lucian Blaga (Editura Şcoala Ardeleană); o a doua, mult îmbogăţită şi ea, de eseuri – Din avangardă spre ariergardă – trebuie să intre la tipar foarte curând, la Editura Vinea. Am fost angajat, şi mai sunt încă, pe şantierul amplei antologii Poezia românească după 1945, din care sunt pregătite de imprimare primele două volume din cele patru aflate în lucru la Editura Ştiinţa din Chişinău. S-ar adăuga şi un al doilea volum de cronici literare, Cărţi la alegere, promis de Tracus Arte… Un fel de scuză, aşadar, de luat sau nu în considerare, sau de amendat ca mică publicitate camuflată…

Dar am, poate, scuza că aş putea înţelege din întrebarea Dv. şi ceea ce a însemnat acest an pentru mine ca scriitor. Dacă e aşa, aş adăuga la cele spuse că a fost un timp, nu prea lung, însă esenţial totuşi, în care am putut să reflectez la un număr de concluzii cumva obligatorii la vârsta mea. Adică la ceea am putut şi aş mai fi în stare să fac pe drumul nu prea lung ce mi s-a mai dat. Am făcut şi în 2022 ce am făcut mai întotdeauna – am scris ca un antidot la multele deziluzii şi nelinişti ale vremii trăite de noi toţi acum. Scriu însă fiindcă scrisul îmi dă un fel de rost, şi mărturisesc că o fac cu plăcere, scriu din solidaritate cu cei ce mai cred în cultura umanistă şi în omenia omului fundamental, chiar dacă nu sunt prea sigur că voi (vom) avea prea mulţi cititori. Lumea se robotizează accelerat, cartea de literatură contează tot mai puţin, iar lamentaţiile bieţilor poeţi nu se mai prea aud în atâta vuiet al vremurilor. Totul se relativizează grav şi e împins iresponsabil în desuetudine, memoria istorică şi culturală, naţională şi nu numai, e neglijată ori falsificată, valoarea estetică tinde să fie marginalizată…Lucruri ştiute… Într-o asemenea atmosferă, n-am putut fi, desigur, nici în acest an, decât mai degrabă melancolic şi stoic, ca mai în tot timpul vieţii mele, din poziţia tot mai incomodă de „privitor ca la teatru“, căutând, printre atâtea momente de milă şi groază, câte un catharsis măcar vremelnic mântuitor. Mi-am cultivat, aşadar, lucrând zilnic, un echilibru sufletesc, spiritual, printre urletele sau numai ţipetele, sângerările dar şi pehlivăniile balcanice din jur sau – echivalent paradoxal al lor – tăcerile supuse ale unor indiferenţi la tot ce se întâmplă, mulţumiţi cu pâinea şi circul ce le se oferă mereu. Am rămas în continuare foarte dezamăgit nu doar de mediocritatea, imoralitatea şi cinismul politicienilor actuali, ci şi de măruntele rivalităţi, lupte intestine şi vane ambiţii din mica lume a scriitorilor, în care nu se câştigă de fapt nimic şi se pierde aproape totul. În tot ceea ce am mai scris în acest an, –câteva poezii, nişte dări de seamă despre vitrina literară, mici eseuri, am încercat să îmi păstrez calmul programatic, seninătatea punctelor de vedere, sub lumina mereu primejduită a lucidităţii critice. Acum ştiu că nu mai pot realiza un vechi şi ambiţios proiect de Istorie a poeziei româneşti după Eminescu – va trebui să mă mulţumesc cu partea ei avangardistă vizitată mai demult, şi cu cea „neomodernistă“, publicată în 2018, plus lecturile fragmentare din generaţii mai vechi şi mai noi.

Spuneam că mă aflu într-un moment de concluzii, de aşa-zise „definitivări“ a ceea ce am scris cât de cât lizibil. Sunt, însă, foarte conştient cât de problematic este şi pretenţiosul „definitiv“. Vorba, memorabilă, a lui Fundoianu: „E provizoriu câmpul şi timpu-i provizoriu“… Cam aşa cred şi eu că stau lucrurile, şi noi cu ele.

 

Savu POPA

Continuitate și provocare

Anul 2022, din punct de vedere literar, a fost un an al continuităților, al explorărilor, dar și al unor noi provocări în ceea ce privește scrisul meu. Pe lângă faptul că meseria de dascăl m-a obligat și mă obligă, în permanență, la o lectură continuă, activitatea creativă m-a ajutat, nu de puține ori, să mă regăsesc sau să mă retrag în mine din zgomotul și furia vremurilor de-acum. Cea mai frumoasă realizare a fost faptul că am reușit să public o carte care să conțină două studii hermeneutice dedicate poeziei lui Aurel Pantea si Ion Mureșan. Aceste studii au stat la baza tezei mele de doctorat. Iar, în prima parte a anului, nu am facut altceva decât să îmi pregătesc volumul care mi-a apărut la Editura Eikon, în iunie.

Apoi, o altă etapă importantă a fost scrierea și terminarea unui roman la care am început să lucrez din 2021, acesta constituind și proiectul pe baza căruia am obținut bursa de creație din partea Uniunii. Documentarea, scrierea, rescrierea, chiar și cearta cu textul, au alcătuit o experiență în sine, bogată și dinamică.

În vara acestui an, Muzeul Astra din Sibiu a organizat un eveniment cu un format aparte. Poezii sau fragmente din poeziile mele, alături de cele ale altor poeți, au fost expuse sub forma unei instalații artistice, care îmbină imaginea cu textul și care este prezentă, în continuare, pe aleile din muzeu. În toamna aceasta, am participat la un eveniment de excepție, desfășurat tot la Sibiu, în cadrul filialei Uniunii și al revistei „Euphorion“. Este vorba despre Zilele de Poezie ,,Iustin Panța“, unde poezia, dezbaterea și întâlnirile cu unii dintre cei mai importanți poeți și critici au fost cât se poate de vii și interactive. În rest, m-am ocupat și cu scrierea de cronică literară. M-am reîntors la poezie, ca un fiu rătăcitor, ori de câte ori muza a fost generoasă. De asemenea, m-au onorat de fiecare dată aparițiile în reviste importante de literatură. Am reușit să vorbesc la câteva lansări de carte, să întâlnesc vreo câțiva scriitori remarcabili, pe care i-am auzit în conferințe, să particip la un târg de carte.

A fost și este, în continuare, mult de lucru. Apar numeroase provocări și multă adrenalină creativă. În rest, să fim sănătoși, să (ne) putem citi și crea cât mai bine. Cu măsură și responsabilitate. „Drumul se face mergând“, vorba unui vers dintr-o poezie de Antonio Machado.

 

Adrian POPESCU

Vânători de inefabil

„Anul 2022 a început bine, Nicolae Oprea în Hyperoin 1-2-3 a comentat favorabil Planeta dificilă, iar Mircea Braga a analizat, într-un context onorant ediția a doua a romanului Cortegiul magilor. Am avut, spre finele anului, gata, la Editura Neuma, volumul de convorbiri cu Vlad Moldovan, Începutul fericit și speranța, în fond o rememorare nu doar a unui destin literar, mai mult, a unor decenii dinainte de 1989… Foarte promptă, România literară, prima, a semnalat apariția volumului, iar Răzvan Voncu l-a analizat concentrat în paginile ei. Un articol alert i-a fost dedicat cărții sub semnătura lui Cristian Pătrășconiu în revista 22, apoi Ion Pop a scris pe larg din interiorul narațiunii mele biografice, pe care o cunoaște amănunțit, la ieșeana publicație a lui Lucian Vasiliu, „Scriptor“ . Sigur că nu mă așteptam la atâtea ecouri în presă, imediat după ce au apărut convorbirile noastre, înregistrate, transcrise apoi, ordonate, cât se impunea neaparat, dar fără a le răpi, sper, autenticitatea. Regret că au rămas unele supărătoare greșeli de tipar, neglijențele oralității în paginile tipărite.

O analiză diacronică a poeziei mele o face Irina Petraș în România literară, pagina sa a marcat în mai împlinirea vârstei de 75 de ani pentru subsemnatul. Revista „Steaua“ mi-a făcut onoarea unui Focus cu texte ale mele, unde partea prețioasă nu au fost binînțeles poeziile și amintirile, ci scrisorile primite de la prieteni de o viață, Mircea Zaciu, Ion Pop, Dinu Flămând, Marius Robescu, Gabriela Melinescu. Rândurile acelea de atunci, scrise cu cerneală, sau pix, cărora li s-au adăugat cele din „Viața Românească“, apărute grație lui Nicolae Prelipceanu, adică epistolele lui Dorin Tudoran, excelente, anticipând multe lucruri scadente azi, sau cele ale lui Mircea Iorgulescu, ori Miron Kiropol au fost pentru mine adevărata sărbătorire a unui moment aniversar rotund, proiectat în trecut. În ce lume a unei solidarității intelectuale am trăit! Ce sentimente literare reale ne uneau, ce gesturi de fraternizare, sub timpuri nu ușor de înfruntat! Azi, parcă nu mai știu dacă nu cumva trăisem atunci în paradisul tinereții și al prieteniei, crezându-ne în purgator, iar acum, printre cei lipsiți de talent, tipărindu-și versurile anoste pe banii lor, suportăm de fapt purgatorul.

Cei care vin nu au de unde să știe ce ne unea pe noi, cei de mai demult, ce ne unește mereu, pe cei care am mai rămas fideli unui jurământ neformulat, dar subînțeles, nu hipocratic, dar nu străin de esența lui. Talentul nu se schimbă pe nimicul lumii efemere, deci nu cât se scrie și cum se scrie despre tine contează, ci cu câtă energie creativă ai fost dăruit, cum o faci să pulseze. Nu eram căutători de glorie sau de popularitate, ci vânători de imagini care să ne conducă spre teritoriile Poeziei perene. Iar gestul lui Victor Ivanovici, care mi-a dăruit un sonet de Borges, Spinoza, mi-a confirmat nobila vocație a poeziei dintotdeauna, care face casă bună cu prietenia…

 

Ileana ROMAN

Poezia în ruptură

În acest an am reuşit să mai scap de lehamitea cotidianului refugiindu-mă cu poezie cu tot în nişte rupturi, şi deodată trezindu-mă chiar în centrul unei rupturi. De aici, ca dintr-un şezlong fistichiu, constatam că se vede mai bine şi înainte şi înapoi. Mai ales înapoi, care e şi înaintele. Încât am început să mă întreb despre cum au reuşit imperiale romani să construiască cea de-a VIII-a minune a lumii – acel pod de peste Dunăre de la Drobeta la Egeta, în numai doi ani. Pe când drobetanii de-acum încă mai „meşteresc“ la Catedrala oraşului începută de vreo 28 de ani (!). Şi văzând eu că strămoşii orgolioşii nu vor deocamdată să mai străbată către urmaşi, atunci m-am hotărât să cobor din şezlong şi să mă preumblu prin oraşul meu de pe când era prima urbe latină din Dacia. Astfel m-am văzut strecurându-mă într-o altă ruptură şi cum calc printre „ruinuri“ (care au „un ce plăcut“, vorba tot a unui poet). Timpul parcă se uita cruciş înapoi plictisit de eternitate iar eu căutam prin rămăşiţele castrului drobetan să ating urmele soldaţilor romani în sandalele lor romane, eu parcă visând să fiu doar o vestală.

Apoi am visat lucid, începând să scriu Cartea oraşului Drobeta-Turnu Severin, între timp aflând şi alte minuni epocale petrecute în oraşul meu. Iar pentru mine, publicând această carte, ulterior s-a întâmplat ceva, parcă tot o minune. Cartea, finanţată de Primărie, a fost făcută cadou cititorilor (aprox. 300 de exemplare). Ulterior m-am trezit cu o serie de apeluri telefonice de la diverşi oameni pe care nu-i cunoşteam, unii interpelându-mă direct pe stradă (din cei care mă văzuseră la o emisiune TV locală). Desigur, mai toţi îmi cereau Cartea oraşului, astfel am pregătit ediţia a II-a, cu mult mai frumoasă şi mai arătoasă (se află sub tipar). Dar surpriza surprizelor a fost alta. Unii, din cei care citiseră cartea, ce credeţi că-mi cereau? O carte de poezii, aceştia aflând între timp că sunt poetă…

Şi iată-mă deodată-mă un bumerang grozav de frumos. Astfel mi-am făcut repede o selecţie poetică şi am tipărit Regina cu bufoni, 500 de exemplare, din care mai cruţ până ce o să ies pe deplin din ruptură. Totuşi ţin să mărturisesc că eu chiar şi în ruptură m-am întâlnit cu poezia, cea din miezul celor cotidian prozaice. Poezie şi divertisment cât încape. Iată, transcriu aici din Cartea oraşului un „proces verbal“ semnat de un primar în anul de graţie 1927:

Primăria oraşului T. Severin

Proces verbal N. 49

Astăzi 5 mai 1927 la Lugoj.

Noi, colonel Emil Foltzer, primarul oraşului T. Severin, însoţit de d-nul medic veterinar Ioan Andrei, directorul depozitului de armăsari T. Severin şi consilier comunal, ne-am transportat în târgul de ţară de la Lugoj, unde am cumpărat pentru nevoile Serviciului Salubrităţii oraşului un număr de 12 cai cu următoarele semnalmente:

FOC, cal murg, născut 1922, talia 1.55, semne particulare: stea, strănut, pintenog 4 picioare.

FUM, cal murg, născut 1924, talia 1,54, semne particulare: stea, pintenog, stâng posterior.

FIX, cal murg, născut 1923, talia 1.56, semne particulare: pintenog, ciped, posterior, înfierat IV/3 şi 2/23.

FLORICEL, cal murg, născut 1920, talia 1.56.

FUIOR, cal negru, născut 1923, talia 1.54, semne particulare: pintenog, ciped, posterior.

FAIMA, iapă roaibă, născută 1921, talia 1.54, semne particulare: peri albi, coroană stâng post.

FRUNZA, iapă murgă, născută 1921, talia 1.55, semne particulare: stea.

FLUER, cal murg închis, născut 1919, 1.54, semne particulare: –

FAR, cal murg închis, născut 1920, talia 1.55.

FLAUT, cal roib, născut 1921, talia 1.54, semne particulare: breaz, pintenog, 4 picioare.

FARFARA, iapă murgă, născută 1924, talia 1,53, semne particulare: stea, pintenog, dr. post.

FIRMAN, cal murg închis, născut 1923, talia 1,54.

Caii sunt în perfectă stare de sănătate şi îndeplinesc toate condiţiunile cerute unui bun cal de tracţiune. Costul cu care s-au cumpărat cei doisprezece cai notaţi sus a fost de lei (142800) una sută patruzeci şi două mii opt sute, tocmai.

Pentru fixarea faptului am încheiat prezentul proces-verbal.

Primar, ss., Colonel Foltzer, Secretar, ss., P. Tălăngescu

(Fond Primăria oraşului Turnu Severin, dosar nr. 9/1927)

Vasile SPIRIDON

Extemporal săptămânal

Anul 2022 a fost, în mod aparent, unul obișnuit pentru mine, deoarece nu am avut nicio tulburare de ritm legată de aparițiile publicistice. Și totuși, s-a produs o schimbare importantă în privința ariei de interes a preocupărilor mele, odată cu onoarea ce mi s-a făcut de a asigura săptămânal o pagină de istorie literară în revista România literară. Aniversările și comemorările care merită să fie consemnate sunt mult mai multe decât una pe săptămână și, dacă nu ar exista un remember calendaristic, ar fi mai rară aducerea în discuție sau reconsiderarea unor scriitori căzuți în uitare. De aceea este cu totul lăudabilă inițiativa revistei noastre de a marca mai des, săptămânal, un memento literar sau cultural. Trebuie spus că dificultatea unor astfel de abordării apare atunci când cei „pomeniți“ sunt clasici sau scriitori de primă mărime. Iar aceasta, pentru că sentimentul de adaos la tot ce s-a scris până astăzi despre ei devine unul de jenă, dacă nu se aduce în discuție vreun aspect lăsat în umbră ce ar putea să suscite interesul cititorilor revistei.

Există pe lumea asta literară anumiți moștenitori care nu au nicio legătură cu literatura, dar care vor să trăiască parazitar de pe urma drepturilor de autor căzute pomană, din cer, în mâna lor. În astfel de situații, când opera unor scriitori se poate reedita mai greu, le revine istoricilor literari sarcina „milostivă“ de a-i pomeni prin textele lor. Exprimându-mă în acest registru metafizic, pot spune că a devenit practic un ritual nereligios ca revista România literară să aprindă în ajunul fiecărei zile de sâmbătă câte o lumânare la capul de operă al câte unuia dintre scriitorii plecați într-o lume (literară) mai bună. Se evită astfel riscul cu care se confruntă cei dispăruți de a li se stinge lumânarea din cauza vânturilor neprielnice ale istoriei literare. Ceea ce nu înseamnă că ar fi valabilă învățătura creștină potrivit căreia despre morți trebuie să vorbim sau să scriem numai de bine.

Forma cea mai adecvată de cinstire a memoriei unui scriitor este (re)citirea operei lui, iar în primul deceniu postdecembrist am participat la destule manifestări literare în cadrul cărora mai importantă a părut a fi „cinstirea“ celor prezenți. La astfel de petreceri se ciocneau paharele cu băutură – ceea ce la praznice constituie un păcat. Drept care, mă consider foarte mulțumit că în ultimul an am putut aduce un modest omagiu săptămânal scriitorilor dispăruți, dar nu picurând câte o lacrimă peste galbenele lor file, ci adoptând câteodată o atitudine scriptică adecvată mai curând unui „priveghi“, în timpul căruia se spun lucruri vesele. Sunt conștient că prin aducerile aminte nu am săgetat azurul și nici nu am pătruns afundul marilor esențe creatoare ale unui scriitor, dar mă bucur totuși de o răsplată cerească. Având grijă de sufletul operei celor dispăruți, învăț și eu mai temeinic istoria literaturii de la un cap la altul, iar verificarea săptămânală a cunoștințelor asimilitate constă în faptul că dau un fel de extemporal (ex-temporal, dar nu în afara unor limite temporale).

Pentru mine, 2022 a fost un an foarte bun. Ce poate fi mai agreabil decât starea în care te afli, grăbindu-te să termini un text nu neapărat pentru că trebuie predat fără întârziere redacției revistei, ci pentru că abia aștepți să te apuci de acela pentru săptămâna viitoare? Această plăcută disciplinare înseamnă asumarea unui fel de program „școală după școală“ în urma căruia încep să stăpânesc tot mai bine istoria literaturii. În dreptul neîmplinirilor din 2022 aș exprima unda de regret că, fiind concentrat ani de-a rândul pe variate forme de comentariu critic, nu am început să mă ocup sistematic și mai din vreme de astfel de abordări de istorie literară. Poate că m-aș fi decis să duc până la capăt gândul îndrăzneț avut cândva de a concepte o istorie… vie a literaturii noastre, măcar pentru un anumit gen sau pentru o anumită perioadă. Mă consolez cu gândul că există proiecte pe care le porţi cu tine toată viaţa şi, pe măsură ce trece vremea, trebuie să măsori timpul ce îţi mai rămâne, abandonându-le. Deocamdată, comemorez și – cine știe? – poate că vreodată va pomeni cineva despre ceea ce încerc să fac eu acum pentru sufletul scriitorilor plecați dintre noi de curând sau de veacuri.

 

Dan STANCA

Condiţia insulei

Să fiu sincer, nu-mi dau seama cum a fost. Nu ar fi de vină sărăcia, să zicem, de apariţii edtoriale, cred că nici nu se poate vorbi de sărăcie, ci de absenţa mea, de incapacitatea de-a mă concentra cum făceam altă dată. La urma urmei, fiecare carte care apare, ar trrebui socotită un eveniment. Aceasta deoarece fiecare carte este o insulă. Împreună, toate, formează un arhipelag, iar în asemenea condiţii putem vorbi de un an editorial prestigios. Dar insula are mândria ei care este totuna cu solitudinea, o insulă are chemarea singurătăţii şi aceasta e mai puternică decât toate. Bunăoară, să-l întrebi pe un autor ce a mai apărut înseamnă să-l supui la un efort care e echivalent torturii. El, o fi bine, n-o fi?, se gândeşte numai la persoana lui şi numai la cartea lui. Pe de o parte, chestia asta mi se pare de un egotism criminal, pe de alta, dacă am în vedere, cum spuneam mai sus, condiţia insulei, e ceva absolut normal. Houellebecq are o carte care se cheamă parcă „Posibilitatea unei insule“. Nu am citit-o, dar cred că atinge măcar o fărâmă din ce îndrug eu aici. Deci, cam aşa stau lucrurile.

Pentru mine anul acesta a fost slab, adică am scris puţin fiindcă este pentru prima dată în viaţă când luciditatea a învins entuziasmul. Este pentru prima dată tot în viaţă când am înţeles că o carte este o marfă. Vandabilă sau nevandabilă. Tot pentru prima dată mi-am dat seama că a fi insulă este o combinaţie crâncenă între disperare şi speranţă. Dar speranţa vine numai de sus. Disperarea, din toate părţile. Deci, 2022 este atât anul când echilibrul postbelic s-a fisurat, dar în aceeaşi măsură este, în ceea ce mă priveşte, şi coborârea cu picioarele pe pământ, un pământ tare, aspru, care în vecii vecilor nu se va dezopaciza. Anul acesta s-au împlinit 30 de ani de la debut, un debut, desigur, întârziat faţă de al celorlalţi de o vârstă cu mine, iar aniversarea respectivă a însemnat exact ce am spus mai sus. Nu mai ai costum de protecţie şi te vezi gol puşcă în faţa tuturor care râd de nuditatea ta. Da, neîndoielnic, condiţia insulei nu este doar aceea a singurătăţii, ci şi a nudităţii. Nu te mai poate acoperi nimic, decât… giulgiul…

 

Liviu Ioan STOICIU

Un an ieșit din țâțâni pentru mine

A fost extraordinar 2022 – pentru mine, unul, să nu mă deochi. A fost chiar un an neobișnuit de binevoitor (de regulă, stau în banca mea, evit lumea literară, timid, emotiv, conștient de limitele mele; când sunt scos în față de prieteni, trebuie să dau dovadă de mare curaj, și nu-mi e chiar la îndemână să fiu mai mult decât sunt; mă tem să nu mă fac de râs, lumea literară la vârf fiind nemilos de exigentă moral). Întâi, faptul că în 2022 am revenit în lumea cărților originale (după ce am anunțat la finalul anului 2017, an în care am publicat patru volume, că am hotărât să pun cruce evenimentelor personale editoriale și „să mă retrag în mine“; de ce să nu-mi amintesc, am publicat atunci un volum de versuri, intitulat Efecte 2.0 la Tracus Arte, un roman, Transfer la Polirom, volumul 3 din Opera Poetică la Cartea Românească și volumul Ajuns din urmă, „jurnal al poemelor“, la Junimea). Revenit după cinci ani de pauză sufletească (e adevărat, printr-un noroc, în ultimele zile ale anului 2019 mi-a apărut o antologie intitulată Stricarea frumuseții, la Rocart, în colecția Poeți Laureați ai Premiului Național „Mihai Eminescu“ – Opera Omnia). Slavă cerului, cerându-mi public iertare că-mi încalc hotărârea de a nu mai publica o carte, în martie și aprilie 2022 am definitivat două volume, unul de versuri, Luare aminte și altul de jurnal, De uz strict personal (Din anul Revoluției…), ambele apărând în aceleași zile de sfârșit de lună mai 2022, în mod miraculos. Natural, aceste două noi cărți ale mele (pe care eu le consider, în secret, de final) mi-au ocupat / îmi vor ocupa mintea de-a lungul întregului an, fiind greu de administrat sentimental (nu mă descurc în particular cu mine, nemulțumit fiind).

Altfel, le rămân recunoscător celor ce nu m-au uitat, invitându-mă la manifestări literare patronate de Uniunea Scriitorilor (care garantează profesionalismul lor): de la Festivalul „Tudor Arghezi“ la „Poezia la Iași“, sau de la Festivalul de poezie de la Galați la Festivalul de poezie de la Constanța. Onorat, mulțumesc nespus îndeosebi redacției-fanion România literară pentru… tot, nesperat, pentru bunăvoința arătată față de mine. Rămân dator, apoi, criticilor care, într-un fel sau altul, m-au nominalizat la Premiul Național „Lucian Blaga“ sau m-au propus pe Lista lui Manolescu la Gala Poeziei Române Contemporane. Mulțumesc editurilor care m-au publicat (și) în acest an. Mulțumesc, totodată, criticilor care au scris cu atâta generozitate despre cărțile mele… Nu degeaba spun că a fost un 2022 ieșit din țâțâni pentru mine, „scos la tablă“ în lumea literară (eu, cel retractil).

 

Florin TOMA

Am descoperit în mine o neînvinsă vară!

Nu știu la alții cum a fost, dar anul meu literar 2022 a avut 365 de zile. În toate aceste zile, am avut, negreșit, atitudini și preocupări, atât pentru o viață normală și de excepție, alături de un comportament civilizat acasă și în societate, cât și pentru literatură (scrisă sau orală!).

Așadar, după caz, am resimțit pulsiuni compoziționale fără număr (firește, literare, familia mea fiind unanim de acord că scriu cele mai frumoase compuneri de pe palier… palierul literar al casei, bineînțeles, astfel că am putut trage fermoarul de la body bag-ul în care se află încă un volum de nuvele, încheiat regulamentar la toți nasturii și cu care voiesc să înnebunesc cititorii, anul următor, asta numai dacă vreo editură se va milostivi să-l publice!).

Am beneficiat, apoi, în fiecare zi din cele 365, prin opțiuni asumate matur și responsabile, de lecturi interesante (din păcate, nu-mi mai amintesc niciun titlu, dar vă asigur încă o dată că au fost bulversante, inclusiv thriller-ele scrise de Michael Connely, care m-au ținut legat cu sufletul la gură!).

În decursul călătoriilor imaginare, m-am întâlnit cu personaje diverse – bărbați, femei, copii, bătrâni… albi sau negri, atât (enumerarea se face fără nicio discriminare!) – smulse din realitate, spre a fi mișcate în paginile cărților; unele de toată stima (dar nu doresc să dau exemple, pentru că n-aș vrea să particip la umflarea pipotei „părinților“ lor) și emanând o lumină orbitoare, altele, mai semi-umbroase și cu potențiometrul dat la minim, adică doar licuricioase (iarăși nu dau exemple, fiindcă s-ar putea ca autorii să nu-mi mai dea bună ziua!).

M-au însoțit, de asemenea, momente de uluire (am colindat nenumărate tărâmuri, fiindcă, la fiecare lectură, eu n-am stat ca mortu-n păpușoi, ci mi-am pus capul la contribuție și am urmărit fie îndedeparte, fie îndeaproape, conform mănunchiului meu de posibilități fantaste – alea câte sunt și cum sunt, bolnave, în curs de însănătoșire sau, uneori, mai rar, sănătoase – geografia fizică, economică și spirituală a locurilor parcurse prin și în timpul lecturii!).

M-am legănat romantic pre versurile rostite ale nu mai știu câtor poeți (nu mulți, din păcate, fiindcă am ajuns foarte mofturos și scalandiv pe planul liric al existenței literare, după ce am suferit o sumedenie de decepții din partea unor stihuitori, la care am ținut – zălog de legământ – fie un ghemotoc de afecte calde, fie câteva scoarțe de adorație, dar, bref!, am constatat că am fost înșelat samavolnic).

Și, în fine, excluzând sever momentele de rătăcire existențială, cu dureri de cap, am avut o poftă nebună de a scrie (despre) imagini, adică de a mușca din partea savuros-fantastică a creierului meu vizual (cât a mai rămas!), precum dintr-o piersică pârguită. Fiindcă, vorba lui Camus, în mijlocul acestei ierni care mi-e viața, am descoperit în mine o neînvinsă vară!…

Au milieu de l`hiver, j`ai découvert en moi un invincible été.

 

Cosmin Andrei TUDOR

Douămiidouăzecișidoi

Anul literar 2022 a fost surprinzător de bun cu mine, poate datorită muncii pe câmp care, pe fundalul motosapei și cu picioarele goale, înfipte în țărână, mi-a lăsat gândul să zburde. Prin primăvară apăruse antologia Orașul. Amintire și uitare, fiind și prima mea experiență de acest gen. Am avut ocazia de a participa la Turnirul de poezie de la muntele Athos, unde am câștigat Premiul special al juriului. O experiență plăcută despre care am mai scris. În octombrie am participat la Tabăra de creație literară „Ion Stratan“ din Ploiești. Participarea noastră (am fost mai mulți poeți) va lăsa și o urmă palpabilă sub forma unei antologii, în care am scris Cealaltă jumătate a decameronului și Ea ca imagine în oglindă pentru Pentameronul și El din Aer cu diamante apărut în 1982. Luna aceasta am primit Premiul Scriitorul lunii septembrie la Iași. Evenimentul, venit pe neașteptate, are o mare importanță pentru mine și va reprezenta, cu siguranță, un punct de cotitură în parcursul meu literar. Țin să mulțumesc, și pe această cale, juriului și organizatorilor Galei.

Din fericire, am reușit să pun la punct un volum de teatru scris în 2020 și un volum de poezie, care sper că vor vedea lumina tiparului în 2023. O piesă din volumul de teatru (trilogie) a apărut anul trecut în revistă (este vorba despre piesa Deceneu). Am început să lucrez la un volum de poezie (cu titlul Cădere-n spirală) cu o structură rigid matematică și la o altă trilogie dramatică. Sunt bucuros că am terminat de scris prima piesă din acest ciclu. Este

vorba despre o dramă teologică cu titlul foarte sugestiv Îndoiala.

Dar acestea sunt părțile pozitive, de laudă. Pe la începutul anului, am început să scriu la această trilogie despre care vorbesc și mai sus. Am abandonat piesa după prima scenă, dar sper să o reiau și să schimb destinul acestui eșec. Iar al doilea eșec ar fi avansarea înceată, spre deloc, în scrierea romanului Christine, început acum aproape trei ani. Sper că am exagerat folosind termenul de eșec.

 

Laurențiu-Ciprian TUDOR

Revirimentul

Anul literar 2022 a fost (și încă este) un an al revenirii, al revirimentului. După izolarea impusă de pandemie, care la Brașov nu a fost chiar etanșă (am putut să scărpinăm creierii munților și am făcut chiar câteva evenimente în Ungurime, unde aveau un indice de îmbolnăvire scăzut), lucrurile au revenit, pe cât posibil, la normal. Spun „pe cât posibil“ pentru că am observat două tendințe care s-au concurat în acest an: pe de o parte o sete de a ieși, de a îmbrățișa și de a atinge semeni, de a-i întâlni, iar, pe de altă parte, o inerție a stării de izolat, de static, de speriat. Așa că, totuși, oamenii au revenit, cu mai mult sau mai puțin entuziasm, la evenimente. Dacă, de pildă, în aprilie făceam LIBfest încă online, în august „Piața Sfatului“ a gemut de lume în timpul Târgului. Am revăzut oameni faini și o dorință sinceră de frumos și de împărtășire. La fel am simțit și la Alba Iulia, în septembrie, la Târgul de Carte de acolo, dar și în iunie, la București, la Bookfest, unde am fost invitat la diferite lansări sau dezbateri. Anul a început, astfel, timid, dar cu o lumină de nădejde în ochi, o lumină convingătoare, de vreme ce de la începutul toamnei o țin numai în întâlniri, patru-cinci pe lună, fie că sunt invitat să vorbesc, fie că îmi lansez propria carte, cea mai recentă (Loc de oftat), fie că sunt chemat să susțin vreun recital de poezie sau să moderez. Am mai fost la câteva emisiuni de radio, dar, în general, am scris și m-am ocupat cu apariția revistei literare LIBRIS. Am scris câteva cronici, am realizat câteva interviuri, am pus câteva opinii critice pe manșetele cărților unor confrați (sau pe coperta patru), am participat la unele anchete literare cum este, de exemplu, asta. Apoi, da, m-am ocupat și de bucătăria mea de autor: am terminat o altă carte de dialog (o să apară la anul), am lucrat la una nouă, am strâns niște poeme, am plivit niște idei. Sper ca roadele să se vadă anul care vine. Mulțumim Domnului pentru cât a fost, pentru cât va mai fi!

 

Cornel UNGUREANU

2022 un an care mai rămâne

Anul nu s-a încheiat încă, încep sărbătorile de iarnă, de ce să mai avem supărări? N-o să scriu că am aşteptat aproape tot anul – mai avem, mai avem încă din 2022 – ca prietenul meu Ion Cocora să-mi tipărească Jurnalul (antijurnalul) Despre regi, saltimbanci şi maimuţe care stă la editura lui. De un an? Doi? Trei? Între cele ferice, mi-a apărut, la Junimea, D.R.Popescu şi întrebările care rămân – un eseu interogativ. Despre scrisul de azi şi cel de mâine. În 2022 am predat la Editura Academiei Geografia literară a Românei. Am predat-o şi sper să apară repede, fiindcă altfel… în fiecare lună apar cărţi care îmi solicită rectificări. Multe? Foarte multe? Geografia literară s-ar vrea o replică la Plato’s Ghost The moderniss Transformations of Marhematics de Jeremy Gray, care vrea să arate că toate artele se subţiază – se „abstractizează“ şi devin semne. Matematice. La urcă pe cerul semnelor. Geografia pe care am încheiat-o în 2022 coboară cărţile noastre pe pământ. Cărţile sunt ale noastre.

 

Gheorghe VIDICAN

Creatorul, învins sau învingător?

Creația literară e un tărâm al făgăduinței care pune stăpânire pe creator, este un tărâm al promisiunilor, al eșecurilor, un labirint din care nu este cale de ieșire decât scriind. Scrisul te ține captiv, te introduce într-un teritoriu al imaginarului unde cel implicat nu se poate împotrivi tentațiilor ce le întâlnește la tot pasul, iar dacă realitatea imediată nu-ți dă subiecte care să te facă să te așezi la masa de scris intervine ficțiunea, alt teritoriu unde ești agresat de tehnicile ce țin de personalitatea fiecăruia dintre noi, aici intervin probele de identitate, ele conduc la unicitatea fiecăruia în parte.

Creatorul devine un vast șantier, prin metodele care le are la îndemână disciplinează canalele prin care creația acestuia ajunge la cel vizat, cititorul, este metoda prin care fiecare scriitor își subjugă devoratorul de literatură. Această metodă de cohabitare între creator și cititorul lui e o realitate pe care o întâlnim pe întregul eșichier istoric de la Homer la Nichita Danilov sau Ioan Mureșan, contemporanii noștri.

În procesul creației intervin anumiți factori ce transformă cenușa în vezuviu, iar când se apropie momentul erupției devoratorul de literatură este luat prin surprindere,se întâmplă un tsunami literar. În acest context, cititorul devine părtaș la actul creației. Devine creator.

Este punctul în care se întâmplă adevărata strălucire a creației. Oricare ar fi ramura de activitate a creatorului în momentul în care cele două părți beligerante, creator-cititor, participă benevol la actul creației, acesta e sortit eternității ori nemurirea este boala de care suferim toți.

Momentul crucial al contopirii, creator-cititor, are la fiecare din noi forme diferite de exprimare, respectă niște reguli dinainte stabilite între cele două părți aflate la masa de biliard, este jocul de-a învinsul și învingătorul. Dacă cititorul este învingătorul atunci actul creației a triumfat, precum în lupta dintre bine și rău triumfă întotdeauna binele(oare?) spre bucuria celor care sunt părtași la ne-odihna cititului.

În ceea ce mă privește, eu sufăr de ne-hodina creației, catacombele prin care viețuiesc eu sunt pline de personaje misterioase, cunoscute numai de mine,împreună ne bem cafeaua, împreună mergem la teatru, la cinematograf, la cumpărături, suntem ne despărțiți. Or, această conviețuire are rostul ei. Mă plimbă prin labirintul creației,cu aceste viețuitoare schimb impresii despre războiul din Ucraina, despre rolul literaturii în vremuri de restriște, ba mai mult cu aceste năstrușnice viețuitoare trag câte o beție de se aude la Cotroceni, vine ANA-ful să-mi sancționeze fărdelegile uitând de faptul că o națiune fără cultură nu are viitor iar viitorul culturii române nu se găsește în albia firească a curgerii ei. Pentru politicienii noștri cultura e un chilipir neprofitabil, așa că e pe ultimul loc la împărțirea pib-ului.

Așa stând treburile în vremurile astea pandemice am avut îndrăzneala de edita în perioada 2020-2022 trei volume de versuri: Capriciile tăcerii (Editura „Brumar“, Timișoara, 2020), Suburbiile fricii (Editura„Limes“, Cluj-Napoca, 2021), în colecția „O sută una de poezii“ a Editurii Academiei Române antologia de versuri Ca o pasăre,umbra în anul de grație 2022,primele două scrise și publicate în vremuri pandemice. O fi bine, o fi rău, o fi mult, o fi puțin, judecați domniile voastre.

 

Răzvan VONCU

Un an mai degrabă mediocru

Ca și în anii precedenți, nici în 2022 nu am avut parte de o viață literară demnă de acest nume, cu excepția proiectelor pe care le organizează Uniunea Scriitorilor din România și a dezbaterilor și ideilor care circulă în publicațiile ei și în alte câteva ce apar sub egida ei. Au apărut, desigur, cărți de valoare – despre ele scriu săptămânal în cronica literară a revistei noastre – și altele noi sunt de așteptat să apară cu ocazia apropiatului Târg de carte „Gaudeamus“. Sunt circumspect, totuși, în această privință, deoarece editorii noștri lucrează tot mai mult dintr-o perspectivă comercială, iar nu literară (nu e o acuzație, spre deosebire de stângiștii noștri veseli, mie nu mi-e deloc rușine de capitalism). Însuși faptul că întreaga noastră viață editorială stă, un an întreg, în două târguri de carte – de vară și de iarnă –, „întinse“ artificial prin caravane regionale fără mare succes, spune totul despre pauperitatea și improvizația care domină bruma de viață literară de care ne mai bucurăm.

Proiectele Uniunii Scriitorilor, pe de altă parte, realizate cu finanțări minime și cu mari eforturi de organizare, sunt o compensație aproape miraculoasă, care uneori furnizează chiar o iluzie de normalitate. Gala Poeziei Române Contemporane, Premiile Uniunii, Colocviile Romanului Românesc, două noi festivaluri de poezie (la Galați și la Constanța), Turnirul de Poezie sau Gala Scriitorii Lunii/ Scriitorul Anului, ca să enumăr numai câteva dintre aceste proiecte, sunt manifestări care adună laolaltă – prin lucrarea unor jurii profesioniste, cu criterii estetice – literatura română de valoare, într-o încercare deloc fatalistă și care găsește mereu un ecou public notabil, de a promova în societate și alte valori decât pseudo-valorile aduse în față în spațiul mediatic. Valori mai puțin ostentative, poate, dar cu siguranță mai trainice și benefice omului; cel puțin, celui cu un anume grad de instrucție.

În rest… vorba lui G. Călinescu: neantul pur. Publicațiile așa-zis independente sunt (cu unele excepții, desigur) întreprinderi amatoristice, în care anonimi scriu ditirambic despre cărți anonime, universitari americani mediocri, ratați în literatura română, își exhibă fără pudoare frustrările și resentimentele (dar și lipsa oricărei urme de inteligență critică), iar scriitorii autodeclarați publică hectare de aberații care valorează mult mai puțin decât hârtia pe care sunt tipărite. Festivalurile și premiile „alternative“ sunt întreprinderi de cumetrie, nu literare, organizate în absența oricăror criterii estetice sau măcar culturale. Dacă, Doamne ferește, publicațiile Uniunii Scriitorilor și-ar înceta apariția, literatura română de azi ar concura, brusc, cu cea din Biafra.

Personal, am avut un an fără mari realizări, dar plin de eforturi. Am renunțat la o rubrică furnizoare de mari satisfacții și profit intelectual, în favoarea uneia de considerabil consum moral și dese insatisfacții estetice. Am publicat, de asemenea, un volumaș de proze scurte, care s-a bucurat de o primire frumoasă, pentru care mulțumesc editurii, criticilor care s-au aplecat asupra cărții și publicului cititor. Nefiind tipărit la o „mare editură“ (acestea au alte priorități, care justifică folosirea ghilimelelor), acest public cititor a fost fatalmente restrâns. Sper să compensez, într-o anumită măsură, cu un nou volum de critică literară, Poeți români de azi, II, care cred că va vedea lumina tiparului până la finalul acestui an, la Editura „Școala Ardeleană“.

 

Varujan VOSGANIAN

2022 a fost un an bun pentru mine

Nu știu de ce, unii cred că e de bonton să te vaiți, socotind că emoția se stârnește prin compasiune. Am văzut chiar, în ultima vreme, cărți întregi în care autorii se vaită de la cap la coadă, socotind că văitătura e ovăzul proaspăt din care se hrănesc bidiviii fanteziei și că cititorul bun e cel care-ți plânge pe umăr.

Eu nu m-am văitat niciodată. Nici măcar în poezie, pe care unii o presupun, pornind de la Cartea lui Iov, care pare a fi primul poem liric din istoria umanității, că, fiind o artă a sincerității, trebuie să fie o confesiune suferindă.

Depun, așadar, mărturie că anul 2022 a fost un an bun pentru mine. Întâi de toate, mi-am putut relua întâlnirile cu cititorii care, și ele, sunt tot un fel de creații literare, căci adaugă o pagină în plus, dincolo de coperta a patra. Pe care, de data asta, o scriem împreună, autor și cititor.

Mi-e milă de cărțile pe care nu le citește nimeni. Un om singur nu trebuie neapărat compătimit, poate că ceva e din vina lui, poate că e ursuz sau mizantrop sau are păcate de răscumpărat. La urma urmei, poate deschide fereastra, poate ieși în stradă, poate, așa cum m-a sfătuit un înțelept al tribului columbian Kogi, să danseze pe aleile parcurilor. O carte, în schimb, nu poate face nimic din toate astea, ea nu face decât să aștepte. Precum frumoasa din pădurea adormită, precum fata mică a împăratului în așteptarea pețitorilor. Lecturile publice, întâlnirile cu cititorii sunt un fel de pețit, o magie, caleașca aurită în care șoriceii preschimbați în ponei duc cartea la marele bal al cititorilor. Am avut anul acesta multe asemenea întâlniri. Și anul încă nu s-a încheiat.

Apoi, am publicat, la Editura Polirom, o carte de nuvele, Povestiri despre oameni obișnuiți. Mai exact, povestiri despre întâmplări neobișnuite din viața oamenilor obișnuiți. O carte despre cei din jurul nostru, pe care adesea îi ignorăm, nu-i vedem sau când îi vedem, îi evităm, cu care nu împărțim nimic, deși din pâinea nedospită de la Cina cea de taină a mai rămas destul de împărțit.

Am terminat o carte de poezii care va apărea în volum anul viitor. E alcătuită, de fapt, din trei plachete care ar fi putut apărea și separat. Dar am preferat să le public împreună, așa cum am făcut în 2005, când am adunat Portret de femeie, Dansul cu moartea și Iisus cu o mie de brațe într-un singur volum. De data asta e vorba de trei cicluri, purtând numele Neîndemânarea de a fi viu, Poemele molimei și Elogiile.

Am mai scris aproape jumătate dintr-un volum în care am ales o formulă poetică ce cred că mi se potrivește. Și am terminat un roman, despre care nu știu să spun dacă e ficțiune sau nu, căci ficțiunea, cum bine știm, e acea însușire a omului prin care el tinde să ajungă din urmă realitatea.

 

Florina ZAHARIA

Foi de hârtie, funcții și timp luminos: anul literar 2022

Uneori nu pot să scriu.

Aceasta este lupta mea.

Aceasta este rătăcirea mea.

Apăsată și de-a dreptul confiscată de funcții și îndatoriri administrative, reușesc în fiecare zi să mă îndepărtez de mine. Să ies din mine și din starea de citit și de scris. Reușesc să pun zile și ore literare în bagajul altora, nu într-al meu.

Poate că cel mai important câștig din toate astea rămâne propria luciditate, propria concentrare de a înlătura nu numai haosul interior, ci și pe cel din jurul meu. Astfel conturez în fiecare zi câte o filă de trecut și de prezent care poate să nu aparțină nimănui dar e pentru toată lumea. Așa am petrecut anul 2022, am pus peste ceea ce simt și trăiesc dorințele și necesitățile altora, un fel de dăruire nemiloasă pas cu pas, în care tristețile și regretele să fie vioaie și neașteptate. Am risipit așteptările tuturor dăruind și construind: activități, file de poveste, festivaluri, târguri, lansări, întâlniri. Mă atârn de un creion (infinit) și o foaie de hârtie, cum striga un poet cândva. Iată 2022.

Tot ceea ce construiesc (creez) pentru alții poartă un centru al sinelui pe care aș vrea să nu îl pierd niciodată. Să-l duc cu mine an de an, să-l plimb prin cărți, prin reviste, prin diverse texte, prin diferite stări, iar la final să-l văd că a crescut frumos, că a generat realități și adevăruri. Și un timp intact, proaspăt și luminos.

 

Mihai ZAMFIR

Regula

Însăși întrebarea de la care pleacă ancheta e una ciudată și, aș zice, elitistă. După codurile corectitudinii politice și, mai ales, după codurile postculturii care funcționează acum, a întreba un scriitor ce a făcut, la ce lucrează, ce are de gând să facă este deja dovadă de reacționarism. De ce? Pentru că viitoarea cultură, postcultură de fapt, ar trebui să fie „nonindividualistă“, să includă probleme care privesc mai ales conținutul și mesajul literaturii, să fie, dacă se poate, comună, făcută de mai mulți, să nu fie în orice caz orientată asupra unei singure individualități și, mai ales, să nu privilegieze elementul estetic. O întrebare de genul „ce ați făcut?“ e un fel de înfrângere a unor reguli, care devin din ce în ce mai răspândite, din ce în ce mai tiranice. De fapt, că ne cufundăm cu toții, aparent cel puțin, într-o așa-numită postcultură, este evident. S-a discutat foarte mult în România literară și nu numai despre tendințele absolut aberante ale majorității – nu spun alte tuturor – tinerilor literați care nu fac altceva decât să se citească între ei și care consideră că întreaga cultură începe odată cu ei. Cu alte cuvinte: vechea tradiție a canonului literar e luată în derâdere, iar acesta – canonul – e socotit pernicios. Nu există mai mare dușman decât canonul literar. În fond, această postcultură nu înseamnă decât condamnarea faptului că marile opere de până acum au fost operele celor care au stăpânit – și social, și material, și politic – realitatea din jur; masele nu au avut acces la cultură – de aceea, acestea trebuie aduse la nivelul așa-ziselor elite. Pentru a relua o frază foarte răspândită și în timpul Revoluției Franceze, și în primii ani ai dictaturii comuniste din Rusia, „toți oamenii sunt talentați“. Unii au avut posibilitatea să se manifeste, alții nu. Asupra acestor pericole atrăsese atenția cu mulți ani în urmă marele George Steiner. În cartea În castelul lui Barbă-Albastră, carte scrisă acum 50 de ani, Steiner arăta că în Statele Unite, această mentalitate s-a răspândit foarte mult și că, în conformitate cu o dinamică deja verificată, ideile aveau să treacă în curând Oceanul, pentru a infecta și universitățile din Vechiul Continent, nu numai pe cele americane. Interesant e că dictatura subculturii se schițase deja atunci, în Statele Unite, s-a accentuat acolo mult și, într-adevăr, cum prevedea G. Steiner, a trecut Oceanul. Toate considerațiile de mai sus alcătuiesc un fel de răspuns, dar mai pe ocolite, la întrebarea anchetei culturale de față.

E o întrebare „elitistă“ și, prin urmare, ar trebui evitată. (Ha! Ha!) Nu am s-o evit integral, ci am să spun că, întrucât acum un an și ceva mi-a apărut un roman la care am lucrat mult și care a fost onorat cu Premiul promovat „scriitorul anului“, la Iași, și cum, aproximativ în același timp, am publicat și o ultimă variantă, într-un singur volum de 1.000 de pagini, în ediție actualizată a Scurtei istorii a literaturii române, normal ar fi fost ca anul acesta ultim să fi fost unul de odihnă. Nu a fost așa. Cel mai bun moment de a începe să scrii o nouă carte este atunci când ți-a apărut o carte și a fost difuzată, a devenit bun public. Atunci e momentul să începi alta. Nu spun mai multe despre ea, ci doar atât – am respectat regula mai înainte enunțată.