Pentru singurătate apăsați tasta unu
Nu realitatea
este cea care va arde
în urma noastră:
copilăria, adolescența, maturitatea
au fost focuri separate
(a mai rămas doar dîra incandescentă
cu care ne-am împrietenit
cu care am plîns la aceeași masă)
vom desena pe perete
un melc în flăcări
despre care nu am știut ce să spunem
un pahar de vin
lîngă un alt pahar de vin
Nu leul care sare prin inelul de foc
ne va fi zodie:
l-au plătit să facă asta
Vom prinde pești cu magnetul
legat de o sfoară
pe malul unui ocean inexistent
într-o lume alcătuită
din focuri separate
(toate incendiile
au un trecut incert)
Arderea de tot lasă în urmă
O cenușă organizată:
Copilăria, adolescența, maturitatea
O tresărire care urcă la ceruri
Un cuvînt în flăcări
Un magnet legat de o sfoară
Doctorii ne vor ține în viață
Pînă cînd nu vom mai avea ce povesti
Sistola, diastola
Dacă aș fi doar inimă
viața mea ar fi punctul luminos
care aleargă
pe ecranul cenușiu
într-un zig-zag desenat
dinainte
linia neobosită care nu scrie nimic
din ce nu s-a scris:
sistola, diastola
sistola, diastola
Dacă aș fi doar inimă
aș crede că întunericul
unde am crescut
e acum această perdea roșie
în care am fost învelită
ca să nu mă sperie sirena ambulanței
dacă aș fi doar inimă
aș crede că stetoscopul
mă ascultă
numai pe mine:
sistola, diastola
În clinica de cardiologie
anestezia e o perdea roșie
Iar inima mea e comparată
cu toate inimile
(aș putea fi ca ele)
Dacă aș fi doar inimă
m-ar putea reporni
cu un electroșoc
Absența oricărei corăbii
Tot ceea ce credem
despre vrabie
poate alcătui o vrabie greșită
așa cum
tot ceea ce știm despre noi
ne face să acoperim
toate oglinzile
să aprindem focuri
pe dealurile memoriei
să credem că am fost copii
doar din întîmplare
să plîngem pentru că
așa am fost programați
Bătrînețea e absența
oricărei corăbii de întoarcere
„nu ne-am descris destul
ca să rămînem singuri
n-am stat destul în templu
ca să vină zeul la noi“
Întunericul naște peșteri:
Să aprindem focuri
Să acoperim toate oglinzile
Tot ceea ce știm despre vrabie
Nu poate zbura
Un trup desenat
Tot ce am crezut
a fost mai bun decît mine
pentru că tot ce am crezut
a putut să plutească
să zboare
să cînte
să trăiască doar cu un trup desenat
într-o biserică
(am crezut că singurătatea e o virtute)
Conținem fier, aur, argint și seleniu
Spun doctorii
Conținem atomi
mai tineri decît noi
celule pe care nu le-a numărat nimeni
Dar verigile inexplicabile
care ne leagă de cer
cum au ajuns aici?
Ne-am născut ca niște consecințe
vom muri ca o sumă de greșeli
(cu tot aurul, cu tot argintul din noi)
Conținem întuneric
(mai bătrîn decît noi)
ca să ne putem alimenta umbrele
Singurătatea nu e o virtute
Cinema Eden
Noaptea am fost leii
Iar ziua antilopele
pe care le vor mînca leii
am fost pămîntul
și am fost
întoarcerea în pămînt
am fost arborii de carton
dintr-un film prost
și eroina
plîngînd cu lacrimi aduse de acasă
figuranții mîncînd un sandviș
în armuri
soarele fals care produce umbre false
pe platoul de filmare
iluzia are contract de exclusivitate
am fost ce ni s-a cerut să fim
noaptea am fost leii
iar ziua antilopele mîncînd
sanvișuri în pauza de filmare
Să coboare grația
Am plîns pe datorie
oasele noastre se așează în genunchi
în toate templele
așteptăm să coboare grația
ca un oftat care a copilărit în ceruri
să coboare grația
ca un semn că nu avem aur
mai prețios decît sîngele
că o dată nu va mai fi niciodată
Pînă la urmă
un fum a urcat anevoios
ca dintr-o jertfă obosită:
„dacă exiști
fă să ningă
peste ceea ce am uitat“
să coboare grația
cu un fel de răspuns:
primește-ne la tombola rugăciunilor
îngăduie
să intrăm în peșteri
să ne lăsăm numele la amanet
„nu vor mai fi alții ca noi“
Să ningă peste ce am uitat
să coboare grația:
Inima mea crede
că nemurirea
e o inimă mai mare