În breasla actorilor, destui scriu poezie. Regretatul Mircea Ghițulescu a făcut o antologie destul de masivă cuprinzînd nume de la Matei Millo și Zaharia Bârsan la Adrian Pintea și Radu Stanca. Trebuie să recunoaștem însă că, în majoritatea cazurilor, poezia actorilor nu s-a situat la un nivel profesionist. Nici Mihail Pascaly, nici Radu Beligan, ultimul nici nu figurează în antologia amintită, dar nici Mircea Albulescu sau Ion Lucian, Amza Pellea sau Dorel Vișan nu au făcut decît să cocheteze cu lirica, interesul publicului pentru ei fiind legat de prestația lor scenică, adesea excepțională, intrată chiar în istoria culturii noastre.
Doar trei actori au reușit, în poezia noastră, să atingă o treaptă înaltă care să le justifice prezența în orice listă a poeților, indiferent de profesie. Aceștia sînt, în opinia mea, Radu Stanca, Emil Botta și Ioana Crăciunescu.
De aceea, o antologie, și încă una de 400 de pagini, din poezia Ioanei Crăciunescu, precum este cea alcătuită de Sebastian Vlad Popa și apărută la Editura Charmides este de mare interes pentru cititorii și comentatorii de poezie, nu doar pentru curioșii care se interesează de existența vedetelor. Titlul volumului se combină cu numele autoarei printr-o propoziție: Ioana Crăciunescu împarte cărțile jucătorilor de-o viață. Chit sau dublu.
Sigur că actrița-poetă împarte cărți, mai ales cărți de poezie. Iar dacă este o jucătoare, este cu predilecție o jucătoare de teatru. Jocul norocului nu pare s-o ispitească, iar riscul de a miza potul inițial, pentru a se alege cu chit sau dublu, e destul de străin de rețeta poeziei sale, una mai curînd cerebrală. Deși a jucat cu mare succes rolul Katerinei Ivanovna, în Karamazovii, a neuitatului Dan Micu, Ioana Crăciunescu nu a împărtășit pasiunea lui Dostoievski pentru covorul verde al meselor unde se cîștigă, dar mai adesea se pierde.
Prezenta antologie cuprinde versuri mai vechi, unele din 1977 și, dintre cele mai noi, datate cu 40 de ani mai tîrziu. Știm că poeta a debutat în 1980 cu volumul Duminica absentă, și a avut un moment liric intens, optzecist cronologic și stilistic, în acei ani: Supa de ceapă, 1981, Iarna clinică, 1983, Mașinăria cu aburi, 1984 pentru a reveni la poezie abia mai tîrziu, Creștet și gheare, 1998, dar nu la fel de susținut ca la începuturile carierei literare.
Antologia de acum, căreia nu i-ar fi stricat o notă biografică, bibliografia, filmografia și rolurile din teatru ale autoarei, nu ordonează textele cronologic și, după cîte mi s-a părut, nici tematic. Ele se adună în cinci secțiuni ale cărții după alte criterii, greu de intuit. Important este faptul că o asemenea dispunere favorizează ideea continuității și egalității valorice a textelor Ioanei Crăciunescu, precum și pe cea a consonanței lor. Textele scrise mai demult nu apar deloc atinse de timpul ce ruinează cele mai trainice scrieri. „Eu plîngeam pe balcon,/ lacrimile cădeau ca pietrele pe asfalt. Ce muzică… //Fluturii arseseră toată noaptea/ și acum era cald./ Bîntuiți de culorile lor/ mișcam încet vătraiul în sobă/ ne culcam scîncind/ cu capul între coaste.“ Acest final de poem (Ce muzică) este din 1980. El nu pare datat, ar fi la fel de expresiv și dacă ar fi fost scris ieri. Poezia Ioanei Crăciunescu face apel la sentimente generale, nu se uzează cu ușurință. Versurile din 2017 sînt la fel de puternice și nu cred că se vor toci multă vreme Ba chiar, scrise acum cinci ani, se arată premonitorii: „Pentru că aveam o relație metalică – / țeavă și glonț. Schije erau copiii noștri,/ amputări de ambele părți.// Infern metalic la capăt de drum,/ eșuați în proiectul lui Kalașnikov/ dormind pe osuarele de la Kremlin“.
Fiecare poem este grav, puține concesii face poeta spiritului ludic, parodic, de aluzii livrești jucăușe ale generației sale. După cum puține sînt rolurile de comedie jucate de Ioana Crăciunescu, rămasă în memorie prin tragica Ana din Ion și prin ceea ce, în De ce trag clopotele, Mitică?, numai comedie nu se arăta. Protagonista filmului Femeia din Ursa Mare are legătură, prin poezia ei, nu cu realizarea cinematografică respectivă, ci doar cu numele ei. Poeta privește lumea de sus și din apropierea unei stele fixe, textul său a rămas în bună măsură imuabil ca ton și mijloace de realizare, fidel unor repere carteziene, mai puțin hazardului. Astfel, miza depusă are cele mai mari șanse să se dubleze la căderea zarurilor destinului.