Minuni
Înspre amiază, pe pervaz,
Torceau niște pisici albastre
Și-n jur arţarii mieunau,
Mișcându-și frunzele molatec.
Trecea un vânt așa felin
Prin părul meu, pe strada lungă,
Unde-n vitrine, ochi rotunzi
Se deschideau, pândindu-mi pașii.
Vrând să-i dezmierd cumva prin geam,
Mi-am ridicat deasupra mâna
Și sub mustăţile subţiri
A răsărit, galeșă, luna.
În gară
Ce-ndelungat îi pare-acest minut,
Când se apropie, cu un pas domol,
Să prindă trenul de la ora cinci…
O ia, preocupat, pe un peron,
Printre bagaje, câini și călători,
Până aude lungul fluierat.
Vrea să se urce, însă îl reţin,
Deodată, alte griji. Dacă, acum,
Din ultimul vagon, vrea cineva
Să se dea jos, anume pentru el?
Când uruitul roţilor s-a dus,
În jurul lui, din nou, se face gol,
Dar nu pentru mult timp, căci gara iar
Se-animă, când se-anunţă un alt tren
Și-atunci, prezenţa lui, pentr-un minut,
Capătă sens în ochii celorlalţi.
Doar pentru cei ce n-au unde porni
Și nu mai au pe nimeni de-așteptat,
Sosirea și plecarea unui tren
Umplu de vis rămânerea pe loc.
Şi gol şi plin pe jumătate
Un personaj cu două chipuri
Așteaptă la o masă, trândav,
Într-o bodegă prăfuită.
Una din feţe e-ndreptată
Spre ușa care stă deschisă,
Dorind să vadă cine intră.
Privirea celeilalte feţe
Fixează fundul încăperii,
Unde nimic nu se întâmplă.
De-afară vin alţi inși, continuu,
Se-așează muţi la câte-o masă,
Dar de plecat nu pleacă nimeni.
Au fiecare două chipuri
Ce fac să pară interiorul
Și plin și gol pe jumătate.
Singurătatea de apoi
Nu mai citește, nu compune,
De ce-ar vorbi cu cineva?
Mobilul a sunat o vreme,
Până chemările s-au stins.
Din casă iese pe-ntuneric,
Când nu e nimeni împrejur
Și rătăcește printre blocuri,
Cu pas incert de somnambul.
Dorit se lasă doar de umbre,
De-nceţoșări și de răscruci,
Îl înspăimântă limpezimea
Care l-ar prinde în contur,
Smulgându-i mintea din absenţă.
Cum a ajuns până aici,
El care-a scuturat o lume
Din apatia suficienței
Și s-a zbătut să fie sol
Al bunătății negrăite?
Cine a vrut atunci să ia
Lumină din acea lumină
Care l-a ars până la scrum,
Cade acum smintit în golul
Singurătății de apoi.
Cu Don Quijote
„Vino cu mine să-ţi arăt
Castelul și împrejurimea”,
Spuse bătrânul cavaler,
Făcându-mi semn să-i calc pe urme.
După un ocoliș mai lung,
Prin niște uliţi desfundate,
M-am pomenit cu el intrând
Într-o tavernă prăpădită,
Plină de fum și cu beţivi.
I-a salutat cu eleganţă
Și-apoi m-a invitat să stau
Cu el la masa de sub scară.
I-am zis atunci cu ochii-n gol:
„Abia aștept să-ţi văd palatul…”
„Uită-te bine să-nţelegi
C-am și ajuns. Aici e locul,
Suntem în sala de ospeţe,
Cu toţi curtenii mei în jur”.
Crezând că-și bate joc de mine,
M-am ridicat și-am vrut să plec,
Dar el rosti: „Împărăţia
Se-ascunde-n strai de cerșetor
Și dacă nu-i pătrunzi misterul,
Rămâi captivă în sordid”.
Miraj
Visa de ani întregi o carte
Cu un final apoteotic
La care nu dorea s-ajungă…
Era atât de captivant
Tot ce trăia imaginând,
De dimineaţa până seara!
Pasaje-abia întrezărite
Se estompau. Altele noi
Se deschideau ca niște fluturi
Și nu-i scăpa nimic din nada
Prezentului uluitor.
Dar când s-a așezat să scrie,
Foaia-ncepută a luat foc.
Un copil
Pe când umbla confuz prin parc,
Nepricepând ce i se-ntâmplă,
L-a luat de mână un copil
Și l-a condus până la banca
Unde stătea o doamnă-n gri.
– Bunico, hai să-l luăm acasă
Pe bietul om!
– Dar ce-a păţit?
– Nici nu mai știe cum îl cheamă
Și nici de unde a venit.
– Cum vrei să îi purtăm de grijă?
– Pentru că e mototolit,
Îl netezim și-i dăm un nume
Pe care nu l-ar mai uita.
– Dar dacă și-ar aduce-aminte
Cine e el cu-adevărat
Și s-ar trezi cu noi, străinii?
– Avem tot timpul pân-atunci,
Se lumină în gând copilul.