Așa i-a plăcut lui Eugen Simion să se imagineze pe sine în literatura română, într-o carte de convorbiri rămasă, ca și alte cărți de după 1989 ale criticului, neobservată: „în ariergarda avangardei“.Această auto-definiție – cât de exactă, rămâne de văzut –, reluând o formulă care-i aparține lui Roland Barthes, trădează cele două mari iubiri spirituale ale criticului: cea pentru „noua critică” franceză din deceniile 1960-1980, respectiv, cea pentru E. Lovinescu.
Pe cea dintâi a cunoscut-o, mai întâi, prin traducerile de pionierat apărute la noi, la jumătatea anilor 1960, apoi la fața locului, între 1970-1973, când a fost profesor de literatură română la Sorbona, într-o perioadă pe care azi o numim „micul dezgheț dejisto-ceaușist”. Ca toți criticii generației sale, nici Eugen Simion nu s-ar fi putut manifesta plenar, în anii debutului, în absența acestei minime liberalizări a regimului comunist. Liberalizare care a ținut suficient de mult, nu numai pentru ca „noua critică” franceză (și, în general critica europeană și americană contemporană) să ne devină accesibilă prin traduceri, ci și pentru a ne putea întoarce la tradiția propriei noastre critici estetice. Aceasta – reprezentată de figurile lui Titu Maiorescu și E. Lovinescu, în primul rând – fusese, se știe, interzisă în timpul deceniului realist-socialist, fiind transformată în obiect al deriziunii „criticilor” și ideologilor oficiali. I-a revenit lui Eugen Simion meritul de a se fi aflat în avangarda recuperării lui E. Lovinescu, printr-o monografie strălucită (Scepticul mântuit, 1971), la numai un an după ce – fericită coincidență – Nicolae Manolescu îl repusese pe soclu pe Titu Maiorescu (Contradicția lui Maiorescu, 1970). Erau momente de fervoare intelectuală și de speranță că, după vorba memorabilă pe care i-a spusese Tudor Vianu tânărului critic în teribilii ani 1950, nedreptatea va începe să obosească.
Să enumăr acum cărțile lui Eugen Simion, ar fi superfluu (v. datele biobibliografice). Multe dintre ele – inclusiv unele publicate după 1989, când criticul a ieșit oarecum din viața literară, devenind o figură academică – vor rămâne titluri de referință pentru oricine studiază literatura română contemporană, genurile biograficului sau secolul al XIX-lea (în care, pe lângă celebra Dimineața poeților, din 1980, mai înregistrăm și alte contribuții, cea mai recentă, Secolul al XIX-lea în doi mesianici chibzuiți și un vizionar mistic, datând din 2020). Pe unele le-a reeditat în anii din urmă, revizuindu-le și amplificându-le, cum ar fi monografiile consacrate lui Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugen Ionescu. Pe altele le-a reluat ca atare, așa cum au fost scrise în perioada de dinainte de 1989: probă de curaj, arătând că nu a făcut nicio concesie ideologiei comuniste, dar și de un anumit conservatorism, care i-a fost reproșat nu o dată. În special Scriitori români de azi, ampla panoramă a literaturii române postbelice, ar fi meritat să fie adusă la zi: ne-ar fi interesat, cred eu, să aflăm nu numai punctul de vedere din 1974 sau 1978 al criticului, ci și pe cel de azi. Însă probabil că, dintre toate epocile, cea contemporană l-a preocupat din ce în ce mai puțin, în deceniile din urmă, când, încetul cu încetul, în personalitatea critică a lui Eugen Simion s-a cristalizat o conștiință puternică de istoric literar, în sensul călinescian al termenului, care l-a făcut să se îndrepte mai degrabă către epoci… de ariergardă, pe care înainte de 1989 le abordase numai în treacăt. Știu, din ultimele mele convorbiri cu el (derulate cu mulți ani în urmă), că avea un proiect de istorie a vieții literare postbelice, care ar fi completat Scriitori români de azi și ar fi transformat panorama într-o adevărată istorie a literaturii contemporane. De asemenea, mi-a mărturisit, altă dată, că lucrează la o istorie generală a literaturii române, structurată altfel decât toate modelele existente la noi, și anume, pe baza marilor scriitori canonici. Nu am de unde ști ce s-a întâmplat cu aceste demersuri – poate că, postum, vor ieși la suprafață – și nici ce impact ar fi avut, dacă ar fi apărut antum. În general, din motive care nu au legătură cu conținutul lor, cărțile de după 1989 ale criticului nu s-au bucurat nici pe departe de receptarea pe care au avut-o cele de dinainte. Ultimul Eugen Simion merită, cred eu, recitit cu atenție, deoarece, dacă nu și-a revizuit opiniile despre literatura postbelică, și-a revizuit consistent propria sa poziționare în critica românească. Acolo unde înainte vorbeam în exclusivitate de un critic și teoretician literar contemporan, acum avem de-a face cu un critic și istoric literar complet, cu contribuții citabile și-n legătură cu secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, și-n legătură cu perioada interbelică, cu cărți fundamentale despre genurile biograficului (în primul rând Ficțiunea jurnalului intim, 3 vol., 2001), despre clasici (Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial, 2010) sau despre generația trăiristă.
Dar criticul care a fost Eugen Simion, în special înainte de 1989 și-n primii câțiva ani de după, și-a câștigat demult locul între principalii arhitecți ai revenirii la literatura adevărată, după coșmarul realist-socialist, și ai apărării acesteia, în perioada naționalismului ceaușist. Alături de Nicolae Manolescu, cronicarul literar par excellence al perioadei, și împreună cu formidabila echipă critică de la România literară – din care au mai făcut parte Gabriel Dimisianu, Valeriu Cristea, Lucian Raicu, Mircea Iorgulescu –, Eugen Simion a fost unul dintre cei mai importanți apărători ai autonomiei esteticului și, implicit, ai domeniului literaturii, în fața asaltului ideologic al dictaturii. Nu i se poate reproșa, în activitatea sa critică, vreo concesie semnificativă făcută regimului comunist: reeditarea recentă, tale quale, a sintezei Scriitori români de azi a ținut să sublinieze tocmai curajul estetic al autorului, chiar în detrimentul actualizării viziunii sale. Semn că acest aspect – de a se fi aflat în avangarda apărării literaturii adevărate, sub totalitarism – nu a fost întâmplător și a contat, în ecuația morală a personalității lui Eugen Simion.
Tocmai de aceea, au nedumerit anumite schimbări de poziție și de atitudine ale criticului, după prăbușirea regimului comunist. Lăsând la o parte chestiunile care țin de politică și de o anumită politică literară, trebuie spus că aceste repoziționări oarecum derutante au fost profunde și s-au datorat trecerii criticului din paradigma lovinesciană – „aristotelică” și formalistă, punând accentul pe înnoire și pe contemporaneitate – în cea călinesciană – „organicistă” și „substanțialistă”, favorizând tradiția și relectura trecutului. De aici, interesul său pregnant pentru Eugen Ionescu, Emil Cioran și Mircea Eliade, și în general pentru existențialiștii mai mult sau mai puțin naeionescieni de dinainte de război. Tot de aceea, retranșarea lui, din zona criticii de actualitate și a teoriei literare, în cea de ariergardă a filologiei: zona proiectelor colective de „cercetare” factologică, derulate sub umbrela academică (nu e deloc o coincidență) a Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”.
Se cade spus că, asemenea ilustrului său înaintaș, Eugen Simion a avut, la acest capitol, un bilanț mai degrabă amestecat. Proiectele colective au fost finalizate cu mari încrâncenări administrative personale și cu puține reușite filologice. Nici bilanțul discipolilor nu este, mă tem, mai strălucit: câțiva (puțini) au confirmat, cei mai mulți, nu, iar unii lucrează deja vârtos cu târnăcopul la temelia operei celui care a mizat impru ent pe ei.
Ne despărțim fără să ne despărțim de Eugen Simion, întrucât, așa cum spuneam, criticul a lăsat în urmă o operă solidă, de amplitudine (altă vocabulă care, alături de sintagma „ariergarda avangardei”, îi plăcea). A lăsat în urmă o literatură adevărată și două generații de scriitori, șaizeciștii și optzeciștii, care au beneficiat enorm de pe urma prezenței sale în critica românească. Nu am de unde ști dacă posteritatea sa va genera polemici și controverse, măcar de idei, într-o literatură de azi care și-a pierdut gustul pentru dezbaterile intelectuale. Nu pot decât să sper că biblioteca va suplini, cumva, absența omului, mai ales că retragerea sa din viața literară, din ultimele două decenii, îl transformase deja într-un reper bibliografic fundamental, mai degrabă decât un animator al avanscenei.
„O evocare – spunea Șerban Cioculescu, fostul conducător de doctorat al lui Eugen Simion – se face de jos în sus, niciodată de la egal la egal și, cu atât mai puțin, de sus în jos.” Asta aspiră să fie și rândurile acestei cronici literare, prin care îmi iau la revedere de la unul dintre profesorii cei mai însemnați în formarea mea. Nu și de la opera sa, care îmi rămâne aproape, cum mi-a fost în toată activitatea mea literară și academică.