Emil Cioran spunea că ar trebui să ne naștem bătrâni și, pe cât posibil, să rămânem astfel, pe când colegul său de generație Eugen Ionescu, fiind mai optimist în absurdul acestei dorințe pur omenești, era de părere că ar fi bine să ne naștem bătrâni și să tot întinerim. Bătrân cronicar literar și exeget al amândurora, Eugen Simion a ținut parcă să fie mai curând de partea celei de a doua păreri. Iar aceasta, deoarece dispariția sa ține de logica absurdului, deși trebuie să ne resemnăm în fața legii Firii. Rimbaldian vorbind, à tout asservi,/ par délicatesse, il a perdu sa vie…
Lui Eugen Simion i-a plăcut să-și joace rolul ales pe scena vie a literaturii într-o ținută elegantă, nu lipsită de o anume rigiditate, dar justificată în fond. Autorul Sfidării retoricii a părut distant și rece acelora care nu știau că el își ținea sub control emoțiile și că evita sentimentalismele, cărora le-a opus un filtru de tip clasicizant ce epura năvala efuziunilor sufletești. Cenzurându-și gesturilor patetice, Eugen Simion a fost adeptul unui model de rezistență pe baricadele unui clasicism perpetuu și integrator. Fără a fi un critic plin de porniri fugoase, el a reușit să-și stăpânească la acuzele, mai mult sau mai puțin îndreptățite, ale celor din jur umoarea, patimile și reacțiile necontrolate. Purtarea unei ținute impecabile îi dădea sentimentul că își menține coerența interioară, premisele morale ale comportamentului, criteriile și standardele judecății. Eleganța sa nu era spectaculoasă în sens histrionic, ea configurându-se pe linia fină de echilibru a ținutei critice sobre.
Autorul Fragmentelor critice nu a manifestat stridențe în comportament, în stilul critic, în existența diurnă și poate că și în ficțiunea jurnalului intim. (Chiar dacă unii dintre contemporani ar rămâne supărați, e păcat că nu vom apuca să citim paginile de jurnal intim, care vor apărea, probabil, după ce va cădea clauza publicării lor la 50 de ani de la dispariția marelui specialist al genului.) Civilitatea omului s-a împlinit natural, cu tact și cu măsură, în civilitatea frazei. El scria limpede, având grija de a nu i se agăța vreo scamă în peniță care s-o facă să scârțâie pe pagina sa fină. Cursivitatea scrisului său era în concordanță cu limpezimea gândirii critice și cu plăcerea de a problematiza mai mult în prelungirea textului decât în întâmpinarea lui. Opera critică i se constituie într-o temeinică pledoarie pentru estetica vie, aesthetica militans, dar nu în sensul dat termenului de către teoreticienii deceniului șapte al secolului trecut, ci în acela de estetică înțeleasă ca o permanentă pedagogie a frumosului transmisă prin intermediul literelor… frumoase. Eugen Simion a fost unul dintre reprezentanții paradigmei literare încrezătoare în primatul estetic al actului critic, în autoritatea transcendentă a acestuia, însoțită de angajamentul moral al scriitorului. De aceea, opera i se cuvine apreciată nu doar în sine, în imanența sa estetică, ci și în funcție de contextul care a generat-o, deoarece momentul 1989 a împărțit activitatea sa creatoare în două perioade aproape egale.
Înzestrat cum era, cu discursul său științific elegant și de o sobrietate aulică, probabil că autorul Jurnalului parizian ar fi devenit un profesor strălucit într-o universitate franceză. Însă a revenit în țară, nu doar dintr-un sentiment al datoriei față de literatura noastră, ci și pentru faptul că „infrastructura” criticii sale se afla aici, oricâtă deschidere europeană putea el să aibă. Nu degeaba cel care a scris despre întoarcerea autorului a adus cu el acasă, în urma celor trei ani ai lectoratului la Sorbona, 3000 de cărți (adică o medie de trei cărți achiziționate într-o zi petrecută acolo). Cărțile publicate ulterior provoacă sentimentul stenic că ne aflăm în fața unui scriitor de rasă, care nu se joacă cu frazele, cu punctele de vedere susți nute și, cu atât mai puțin, cu ideile lansate. Citirea textelor sale asigură o stare de confort, deoarece grație lor sunt avansate opinii fundamentate pe o îndelungată reflecție și pe un background de certă descendență europeană (desigur, mă refer la starea de confort a acelora dintre noi care se simt de veche viță europeană).
Declarându-se situat în ariergarda avangardei, Eugen Simion a fost totuși un spirit conservator în sensul bun al acestui cuvânt, întrucât el a nutrit credința că există doar un set limitat de atitudini și de valori umane și literare, care impun puncte de convergență în privința scriitorilor marcanți. Este vorba în cazul său despre un autentic spirit conservator, care nu se agață de canoanele tradiției din pricina resimțirii vreunui complex – fie de inferioritate, fie de superioritate – față de contemporaneitatea sa. Prin urmare, perspectiva amplă în care s-a instalat pare să fi fost mai curând în avangarda ariergardei, cum spunea el însuși. Eugen Simion s-a arătat a fi un spirit al amplitudinii, un cercetător al marilor arii literare de autoritate canonică și, de aceea, nu este întâmplător interesul său manifestat pentru ipostazele tari și deopotrivă conservatoare ale culturii noastre, pentru formele consacrate și consolidate ale spiritualității românești. Pe toate acestea le-a reexaminat cu minuție, în deplină independență față de abordările osificate și împotriva obediențelor ideologice, dar și cu mefiență față de orientările strident novatoare. Nu este de mirare că sfera lui de interes postdecembristă s-a îndreptat spre generația interbelică a lui Eliade, Cioran și Ionescu.
A poseda spirit critic a însemnat pentru Eugen Simion a iubi literatura și a prețui valorile spirituale ale concernului național. Înzestrat cu vocație critică, el le aprecia pe toate acestea în felul lui distinct, cu temeinicie și fără ostentație. În viziunea lui, acțiunea critică trebuia întreprinsă în așa fel, încât principiile să-i rămână ferme în aplicare și, asemenea mesajului literaturii, aceasta să nu se piardă în pură gratuitate. Cuprins de efortul adecvării pragmatice a faptelor aduse în discuție, autorul Scriitorilor români de azi a depășit spusele lui Pompiliu Constantinescu, potrivit cărora singura formă de critică valabilă rămâne cronica literară. Acțiunea critică nu i s-a constituit doar într-o exegeză, o interpretare sau o valorizare a cărților supuse analizei, el având preocuparea de a amenaja adevărate „spații creative” de nivel european. Pentru Eugen Simion, doar spiritul critic lucid și responsabil, angajant nu doar față de destinul literaturii, ci și față de acela al societății în ansamblul ei, poate asigura o atmosferă armonios-constructivă în sfera culturii.
Fostul președinte al Academiei Române rămâne drept unul dintre cei mai importanți constructori ai literelor românești contemporane, dar și un manager care și-a asumat rolul de aedificator homo într-o lume ca a noastră – a grabei și a neașezării –, în care toate par a se dărâma sau a se nărui. După 1990, criticul și istoricul literar și-a sacrificat, ca un adevărat Mercutio (dar nu numai în numele prieteniei, ci și în acela al dușmăniei pe care a iscat-o), o mare parte din timpul dedicat scrisului proiectelor manageriale academice, practicând, totodată, și un fel de critică de supraveghere sau de supervizare. Nu s-a întâmplat totuși o deplasare sensibilă dinspre scriptic înspre managerial în cazul acestui neobosit truditor pe câmpul muncii culturale și științifice, care a adoptat strategii purtătoare de sens organic, arhitectonic. Viziunea sa asupra managementului academic a pariat pe sentimentul împlinirii unui destin al nostru, al românilor, mereu subminat de scepticism și de motivații autoconsolatoare legate de vitregia circumstanțelor de tot soiul. Nu a existat, în logica existenței lui Eugen Simion, prefăcutul aflatului în treabă și astfel s-au văzut îndemnați sau chiar obligați și alții să facă la fel.
Ne putem închipui cu greu viața noastră literară și culturală fără prezența acelor personalități de care ne leagă anii de formare, amintirile generaționiste, schimburile de idei, opțiunile și mai ales întrebările la care nu găsim un răspuns lesnicios. Odată cu plecarea lor, dispare pentru noi și putința continuării dialogului nemijlocit cu ei. Dacă viața marilor dispăruți cărora le suntem îndatorați în vreun fel aparține întrucâtva propriei noastre existențe, înseamnă că, în același timp cu plecarea lor, se pierde și o parte din noi înșine. Magistrul s-a dus să moară puțin (vorba vărului Sorescu), dar murim și noi, puțin câte puțin, odată cu el, așa, par délicatesse...
Ajuns la scadența timpului mărturisirii finale, Eugen Simion s-a retras delicat din contemporaneitate, în aceste timpuri în care avem nevoie mai mult decât oricând de aportul unor asemenea oameni de excepție. Fiind o personalitate de prim rang a literaturii și a culturii române, Eugen Simion poate fi consultat în continuare cu încredere, nouă nerămânându-ne decât să-i aducem un pios omagiu, după plecarea din această lume, prin reamintire și neuitare.