d’ale televiziunii
Breaking news: toate televiziunile ne informează astăzi, 23 octombrie, că la Londra a avut loc o grandioasă manifestație anti-brexit, ocazie în care zecile de mii de participanți și-au arătat indignarea față politicienii care au organizat referendumul ca urmare a căruia Marea Britanie a ieșit din UE; în aceeași zi, zeci de mii de francezi au manifestat la Paris pentru frexit, adică, pentru ieșirea Franței din UE. Înclinăm să fim de partea englezilor, care trăiesc pe pielea lor despărțirea de UE și știu de ce țara lor trece printr-o criză mai mare decât a tuturor celorlalte state europene. Ar fi bine dacă francezii ar arunca o privire peste gardul ogrăzii proprii.
De la o vreme, s-a lățit peste măsură în mass-media românească obiceiul de a-i califica la grămadă neomarxiști pe adepții corectitudinii politice, pe așa-numiții sorosiști, pe globaliști, pe cei favorabili LGBT sau pe cei care subminează ideea familiei tradiționale și, în general, nu respectă tradițiile sănătoase românești, inclusiv religia ortodoxă. În definitiv, pe toți adepții stângii în general. Cu stânga sau cu dreapta n-avem nimic. Nici nouă nu ne plac stângiștii, extremiștii adică de pe partea stângă a eșicherului politico-ideologic, tot așa cum, dacă e pe-a dreaptă, nu ne plac nici extremiștii de dreapta. Problema e însă alta: ce au toți aceștia de-a face cu neomarxismul? Cel puțin, așa cum a fost el definit spre sfârșitul secolului XX: ca o formă de interpretare mai „subtilă“ a marxismului clasic, dogmatic, lăsat acesta la mâna leniniștilor și a staliniștilor. E o confuzie la fel de mare să fie considerați marxiști de modă veche sau de modă nouă și, cu atât mai mare, staliniști, adepții LGBT, soroșiștii sau globaliștii și alții. Indiferent de atitudinea unora sau altora față de toți aceștia.
A face din țânțar armăsar e o vorbă cunoscută. Unele televiziuni ar merita să le fie aplicată și nu o dată. Lucrurile se petrec în două etape. Mai întâi, un țânțar oarecare, îndeosebi din lumea divertismentului sau a modelingului, este zilnic prezentat pe micile ecrane, filmat în toate momentele vieții lui, de la naștere până la moarte, cu soțiile și amantele succesive, cu scumpii lui copii; vocea lui, firește, unică, ne împuiază urechile în toate ocaziile, la nunți și la botezuri, pe scenă, în curtea casei, ceas de ceas, zi de zi și în proporție de mass-media, până când țânțarul devine armăsar. Cunoscut și adulat de o mulțime de fani. I se întâmplă uneori armăsarului să-și lase gura să vorbească fără el. Fie că emite enormități, prostiile comune nu se pun, fie că spune lucruri neconvenabile poli ticii postului T.V. Zilele trecute, o țânțăroaică frumușică, redimensionată armăsăroaică de o televiziune comercială care cu astfel de metamorfoze mediatice se ocupă de dimineața până seara, a declarat senină de ce nu-și dorește copii. „Argumentele“ nu pot fi repetate. Grea misie pentru repor te rița și pentru mode ra toarea în seama cărora a căzut obligația de a le explica tele spec tatorilor derapajul: păi, să vedeți, dragi telespectatori, noi nu cen zurăm opiniile nimănui dacă sunt exprimate în privat, dar dacă vin de la o personalitate pu blică și, încă, pe un post de televiziune res ponsabil ca al nostru, atunci trebuie să luăm atitudine, bla-bla-bla. Întrebarea firească este cine-i de vină. Părerea noastră este că de vină sunt cei care au făcut din țânțar armăsar.
Poezia, ca și îngerii, n-are sex
În VATRA 9/septembrie 2022, citim o anchetă pe tema poeziei feminine din România, prefațată de Cristina Timar. Discuția nu e nouă, nici la noi, nici în alte literaturi. Ancheta își propune un dublu scop: redefinirea, cu mai multă rigoare, a unor termeni; și reevaluarea întregii problematici a poeziei înseși. Sunt destule lucruri interesante, dar și destule excesive, cum ar fi de pildă tabelul alcătuit de Medeea Iancu (da, chiar ea, poeta atât de promițătoare în primele volume), tabel absolut stupid, cuprinzând toate ofurile și mofturile unor militante feministe, nu, din fericire, și ale majorității poetelor care își spun opinia în paginile rezervate anchetei.
Se vorbește când de „poezie feminină“, când de „poezie feministă“ și chiar de „scriitură feminină“. Înlăuntrul celei de a doua sintagme, Iulia Militaru distinge cel puțin două categorii: poezia queer-feministă și poezia crip-feministă. Apoi, ca în matrioșele rusești care intră unele într-altele, în poezia queer, de exemplu, intră poezia revoluționar-militantă, poezia nonbinară, (auto) teoretică și hibridă, poezia crip/mad și altele. Și așa mai departe. Dacă mă iau după bibliografie, termenii provin din literatura de specialitate americană. Nu știu ce semnifică, în jargonul respectiv, tot ce pot să spun este ce am găsit în dicționar, alegând dintre inevitabilele sensuri multiple englezești: queer poate fi straniu, ciudat, dar și homosexual; n-am găsit crip, doar cripe și derivatele lui, însemnând excentric; mad înseamnă nebunie, ciudățenie mare, excentricitate. Cum se poate constata, e vorba de expresii sinonime. Diferența cu adevărat importantă este aceea dintre feminin și feminist, altfel spus, dintre apartenență și tezism sau militantism. Scriitura feminină propusă de Hélène Cixoux nu e altceva decât poezie scrisă de femei. Toată această clasificare poate fi considerată fastidioasă și, într-o oarecare măsură, chiar este. Ea este necesară, în opiniile poetelor înseși, pentru afirmarea unei identități generice de care poezia feminină ar fi fost lipsită. Ceea ce este, dar nu în sensul dorit de poete, adevărat: înainte de mișcările feministe din secolul trecut, critica n-a fost preocupată să distingă între poezia scrisă de bărbați și cea scrisă de femei. Și, evident, nici cititorii. Poetelor de astăzi li se pare o discriminare istorică, mie, un lucru normal. Voi reveni la idee imediat. Deocamdată, să precizez că schimbarea se datorează convingerii că istoria literaturii și societatea în general au lucrat, de când lumea, în defavoarea femeilor. Dacă în privința societății, lucrurile așa au stat, în privința istoriei literaturii, n-a existat niciodată această discriminare. De când există critică, operele poetelor și ale prozatoarelor au avut parte de un tratament egal cu cele ale poeților și ale prozatorilor. Din partea criticilor, ca și din partea cititorilor. Iorga pleca de la ideea că, în toate epocile istorice, femeile citeau mai asiduu decât bărbații și dădea un exemplu minunat: în medievalitatea noastră târzie, numele de botez ale copiilor erau inspirate de literatura vremii, așa-zisele Cărți populare, îndeosebi din Alixăndria. Situația a fost peste tot în Europa aceeași. Se invocă uneori numărul mai mic de scriitoare femei. Este însă tot o problemă care ține de societate și care poate fi constatată în toate domeniile. Mai cred și altceva: femeile au obținut, în deceniile din urmă, în statele civilizate (nu mă gândesc la Iran sau la Arabia Saudită!), dreptul de reprezentare insituțională și tratamentul cuvenit în multe domenii, inclusiv în politică. Cât privește literatura, nu cunosc niciun critic literar adevărat care să fi făcut vreodată o distincție principială între literatura scrisă de bărbați și aceea scrisă de femei. Misoginismul nu a privit niciodată operele scrise de femei. Operele n-au avut niciodată sex în ochii criticilor. E un adevăr incontestabil, sigur, cu condiția sine qua non ca operele să aibă valoare literară și ca observațiile critice referitoare la ele să nu fie transferate de autorii înșiși de la operă la om și considerate ca misogine sau inspirate de o atitudine falocrată. Scrie Iulia Militaru: „Scopul [literaturii feministe] este negarea opoziției de gen, decolonizarea femininului prin revalorificarea fragilului, vulnerabilității […] împotriva mai multor opresiuni și sisteme de asuprire [și] de asemenea, preluarea și transformarea unor zone discursive considerate doar apanajul masculinului și/sau al gândirii occidentale…“ Aici sunt câteva afirmații hazardate sau de neînțeles. De la coadă la cap: care să fie zonele în care scriitoarele n-au acces? Cele ale intimității? Nu-mi vine să cred că Iulia Militaru nu și-a dat seama că, în materie de sexualitate, scriitoarele și-au luat de mult o libertate la care scriitorii refuză și să viseze. E destul să ne uităm în ograda proprie ca să ne convingem că impudoarea nu mai e penalizată, indiferent despre ce orătănii vorbim. Și care să fie sistemele de asuprire? Nici pe vremea comunismului asuprirea nu ținea cont de sexul literaturii: o oprima în funcție de cu totul alte criterii. Despre opoziția de gen, tocmai am vorbit. În literatură, ea n-a existat niciodată. Mai delicată e problema revalorificării fragilului și vulnerabilității: nu cumva se induce astfel ideea că sensibilitatea generică a femeii fiind diferită de a bărbatului, literatura ei ar trebui să fie diferită și chiar protejată, în vulnerabilitatea ei, de către critică? Atenție, Iulia Militaru! Dacă asta e concluzia, povestea cu „decolonizarea“ nu mai poate constitui o revendicare, pentru că poetele pot fi bănuite că pun ele înseși la cale o „colonizare“, la dorința lor, nu la opresiunea bărbaților. În literatură, feminismul, în formele lui radicale, conduce inevitabil la o „ghetoizare“ a literaturii scrise de femei, dacă nu la un fel „apartheid“ generic. Situația femeii n-a fost niciodată în literatură diferită de a bărbatului și o astfel de revendicare constituie un risc enorm. Este motivul pentru care ancheta din „Vatra“ m-a făcut să mă simt stingher ca scriitor, prezență nedorită și negativă într-o lume a femeilor, cu scriitoare femei scriind ca și cum n-ar exista decât ele, comunicând numai între ele, vorbind despre ele și despre problemele lor, fiindu-și propriile cititoare și critici (iată, nu există corespondent feminin!), construindu-și propriile ierarhii și diviziuni literare, ca într-o comunitate exclusivistă, matriarhală, etanșă, fără copii și în absența bărbaților, exilați aceștia ca niște dușmani de moarte. Ce ambiții ar putea să le mâne pe poetele de azi să aleagă o astfel de viață literară, care le-ar defavoriza ca niciuna în trecut, cu atât mai mult cu cât, în literatură, n-au fost niciodată discriminate. Renunțați, doamnelor și domnișoarelor, la militantism în literatură, unde aveți dintotdeauna drepturi egale cu ale domnilor, și nu vă autoizolați din credința deșartă că istoria literară vă face o favoare asigurându-vă locul râvnit! Nu e normal să existe un astfel de loc. Nici pentru poete, nici pentru prozatoare. Hortensia Papadat-Bengescu își va găsi totdeauna locul cuvenit lângă Liviu Rebreanu și Mariana Marin, lângă Leonid Dimov. Nu mi le pot închipui pe Emily Dikinson, Virginia Woolf, Karen Blixen, Ana Blandiana, Anna Ahmatova, Marina Tzvetaeva construind un falanster literar în care să scrie o literatură numai a lor, într-o limbă particulară, cu o problematică proprie, ținând de un gen literar specific.
În ce mă privește, rămân la părerea naivă, dar împărtășită de mulți scriitori și critici din toate timpurile și locurile, că nu există decât literatură bună și literatură proastă, nici literatură feminină sau literatură masculină (oare de ce orgoliul scriitorilor bărbați nu recurge la expresia din urmă?), ci numai literatură scrisă de femei și, respectiv, de bărbați, ținând de un singur gen, acela uman.
Poezia, ca și îngerii, n-are sex. (N.M.)