După debutul editorial întârziat, față de majoritatea poeților congeneri, cu placheta Secunde desfrunzite din 1994, Miruna Mureșanu și-a găsit greu ritmul, publicând al doilea volum la începutul mileniului al III-lea: Vinovăția memoriei (2002). Titlurile volumelor următoare, care nu mai întârzie, ilustrează înclinația organică a poetei spre lirica religioasă, specie cenzurată drastic sub comunism: Lumina mântuitoare, Spovedanie, Lecții de Înviere, Psalmi fără titlu. Pare că prenumele reale (Maria-Magdalena, tăinuite sub pseudonim) o predestinează acestei direcții rare, cultivată în registru personal. Cel puțin patosul devoțiunii din Argumentul ce prefațează Lecții de Înviere este elocvent în acest sens prin racordarea la motivele biblice („Dumnezeu e Lumina. E veșmânt de lumină pentru oameni. Dumnezeu i-a iubit atât de mult încât i-a dorit înveșmântați în lumina Lui mântuitoare… „). Grupajele din urmă – incluzând aici și Timpul nostalgiei. Poeme pentru M. din 2020 – scrise în Austria, unde poeta română trăiește de ani buni, vădesc o stilizare a frazării metaforice abundente care exprimă trăirile evlavioase și impactul existențial, în registrul dorit al simplității confesiunii lirice. Mai cu seamă în volumul recent, Aproapele meu, Dumnezeu, perspectiva poetică se modifică, urmărind balansul ființei efemere „între cer și pământ“, prin turnura gnoseologică imprimată discursului, vizând cunoașterea de sine în convergență cu „apropierea“ de spiritul divin. Cum bine subliniază Gellu Dorian în titlul prefeței sale, devoțiunea explicită devine acum Discreție și iubire față de aproapele Dumnezeu.
Cu excepția Epilogului rezumativ, cartea întreagă este gândită ca un poem continuu ale cărui secvențe sunt intitulate după primul vers marcat prin caractere bold (în italice fiind cules tot cuprinsul volumului). Substanța unitară este absorbită din tema „timpului imperfect“ în relație cu dumnezeirea protectoare. Profilul unui poet ce se refugiază în singurătate („spre propria oază de singurătate și (ne)liniște/ acolo unde Dumnezeu s-ar putea întâlni cu el într-o zi“) este reflectat în oglinzile timpului, istoric sau biografic (celălalt „timp ascuns în memorie“): „poetul trăiește de-o veșnicie parcă aceeași poveste//printre lucruri deșarte cu iz aproape domestic//având întotdeauna privirea-n altă parte//căutând altă dimensiune cu profil melancolic// stând față către față cu un sine născut în oglindă.“ Copleșită aievea de „un scepticism al meu ancestral/ care-mi domină insomniac lăuntricul văz“, Miruna Mureșanu percepe neantul sau nimicul „ca o provocatoare ispită a morții care încearcă să-mi intre în voie“. În urma „fiorului metafizic“ provocat de curgerea implacabilă a timpului, trăiește tot mai intens presentimentul morții: „moartea nu uită să-mi dea câte un semn/ binevoind așteptarea depărtărilor calmă/ în turnul meu de veghe răsfățat de târziu// printr-o instanță a unui cer vinețiu/ cere-mi răsfoiește de la mare distanță poemul“.
Laitmotivele poemului asociate cu „fuga între botez și moarte“ sunt întunericul ce „prevestește dezastrul“ (noaptea, nimicul) și lumina care „se încăpățânează să nu uite nimic“ (nutrind rememorarea și cunoașterea). Poemul spovedanie (cu expresia autoarei) urmează meandrele gândirii poetice, focalizată pe antiteza simbolică din curgerea timpului între întunericul malefic și lumina călăuzitoare: „privind în ochi parcă altă istorie/ calc tot mai încet un întuneric obosit/ (unde nu mai crește aproape nimic)/…/la o tăcere distanță de-o ultimă spovedanie/ a luminii prin care nimeni nu se întoarce/ în praful ruinelor unui veac complicat“; „încerc să mai salvez câte ceva/ din frumusețea glorioasă a luminii// să-i primenesc hipnotic înțelesul/ trecând încet absurdul clipei spre un eden ascuns“. Reprezentându-și lumea timpului său, din primele vârste (de la copilăria primordială), ca univers al deșertăciunii ori al absurdului simili-kafkian, poeta – de-acum „ostatică unui duh confesiv al morții“ – și-a găsit refugiul în visul compensatoriu („și calea poemului meu (im)posibil/ al cărui lirism la limita visului/ seamănă cu o provocare târzie-a destinului“) și înscenări utopice („negociind în fiecare zi câte un ghem de utopii cu mine“). Ultimul vis este al întâlnirii providențiale cu Creatorul lumii: „adăpostindu-mi plânsul prin lecții de-amânare/ a spaimei auctoriale/ ascunsă-n transparența rece a oglinzilor// din prelungirea ultimului vis al meu// unde m-așteaptă de o veșnicie cuminte Dumnezeu“.
În Epilogul cu dimensiuni disproporționate, care acoperă un sfert din paginile volumului Aproapele meu, Dumnezeu, Miruna Mureșanu rezumă, oarecum după tipic, motivele ordonatoare și reperele poeticii sale. Deși rămâne, cum mărturisește, „prizonieră memoriei lui Dumnezeu“, poeta adoratoare își asumă tragismul care i-a influențat destinul, modelându-i concepția de viață, împreună cu atitudinea morală și religioasă. Rememorându-și momentele dramatice, reface istoria familiei sale, neocolită de injustiția și teroarea regimului totalitarist. Incursiunea în istoria tragică este deschisă cu bunicul Nicolae Spineanu, fost deținut politic la Gherla, Tg. Jiu, Pitești și Abrud. Urmează unchiul Cezar, mort în temnițele comuniste după 17 ani de închisoare și mai tânărul unchi Teofan, împușcat în 1946 în Cluj de „călăii luminii“. Cu aceeași tristețe specifică lirismului său, după evocarea emoționată a părinților, poeta pare să se desprindă de timpul imperfect: „Încerc prin eul meu deloc sofisticat/ confesiv/ să mă desprind de un timp extrem de bolnav/ să înțeleg fragilitatea fiecărui vis“.