Despre Anihilare
Început ca un thriller polițist, cu teroriști informatici și lovituri de înaltă perfecțiune, ce coboară treptat din virtualul net-ului în realitatea curentă, preschimbând pixelii în sânge, romanul deschide și o tramă politică, atent și iscusit articulată, care se petrece în toiul alegerilor prezidențiale din Franța anului 2027 și care pune în scenă, în filigran sau la modul apăsat, personaje cărora li se poate lesne descifra identitatea reală (Bruno Le Maire, Marine Le Pen, Eric Zemmour sau fantomaticul președinte în funcție, care, sub presiunea interdicției legale de a candida pentru un al treilea mandat, ticluiește un isteț și lipsit de scrupule scenariu menit să-l așeze din nou la cârma treburilor statului). Toate aceste fire narative se leagă grație personajului principal, Paul Raison, un rezonabil și aparent anost înalt funcționar în Ministerul Finanțelor, care, pe măsură ce poveștile publice amintite – actele teroriste și alegerile – înaintează, își descoperă vidul existențial, familia risipită, și încearcă, sub presiunea veștii că suferă de o boală incurabilă, să-și creeze un viitor, recuperând urmele de afecțiune ale unui trecut ratat. Un viitor pe cât de scurt, pe atât de dens. (Daniel Nicolescu)
Apărut pe 7 ianuarie 2022, Anihilare este cel de-al optulea roman al lui Michel Houellebecq. A fost publicat la Editura Flammarion, într-un prim tiraj de 300 000 de exemplare, și a cunoscut rapid mai multe traduceri în limbi de mare circulație. „Turbulentul“ autor își intrigă iar publicul, potrivit unui demers cu siguranță programat, producând o poveste profund umană, cu vibrări de melancolie și de tandrețe, dar și cu tresăriri metafizice pe care până acum nu le lăsase să transpară în paginile sale de proză.
Paul Raison are 50 de ani, e înalt funcționar într-un minister și trăiește într-un cartier șic al Parisului, alături de o soție de care s-a înstrăinat. Navighează abulic pe coridoarele puterii, consiliind un ministru tehnocrat care vrea să-și reînnoiască mandatul într-o perioadă tulbure, când terorismul digital ia amploare: o grupare misterioasă postează pe net pentagrame, mesaje ciudate, apoi deep-fake-uri pline de cruzime, pentru ca apoi să treacă la fapte. Însă nimic nu mai poate zgudui opinia publică, amorțită de circul mediatic al unor alegeri din Franța anului 2027, în care oameni politici și foști moderatori de televiziune își dispută întâietatea. Când tatăl lui are un atac cerebral grav, Paul se vede nevoit să se desprindă de rutina anesteziantă a profesiei și căsniciei, întorcându-se înspre el. Profund marcat de armonia relațiilor de cuplu ale surorii, fratelui și tatălui său, începe să își pună sub semnul întrebării existența, regretând că nu a întrevăzut mai devreme posibilitatea unui refugiu, unicul, de altfel, în fața agoniei vieții și a morții – iubirea. O revelație prea târzie, în urma diagnosticului nemilos primit după o vizită la stomatolog? Nu, este răspunsul surprinzător al unui autor care ne-a obișnuit cu dezabuzarea și cinismul: fiecare clipă trăită cu adevărat înaintea deznodământului răscumpără totul și oferă șansa contemplării senine a sfârșitului, fie el extincție biologică sau disoluție a umanității. (Editura)
Michel Houellebecq, pe numele său real Michel Thomas, s-a născut în insula Réunion la 26 februarie 1956 sau 1958 (după afirmația autorului). După absolvirea Institutului Național de Agronomie Paris-Grignon, se înscrie la secția Cinematografie a Școlii Naționale Superioare Louis Lumière, abandonând-o înainte de a-și lua diploma. Poet, romancier, eseist și regizor, este unul din cel mai importanți scriitori francezi contemporani, cunoscut ca atare în toată lumea. Cariera literară şi-o începe publicând versuri. Prima sa culegere de poeme atrage atenția criticii: În căutarea fericirii (La poursuite du bonheur) primește în 1991 Premiul Tristan Tzara, iar următoarea, Sensul luptei (Le sens du combat), obține în 1996 Premiul Flore. În 2015 îi apare la Gallimard Neîmpăcat. Antologie personală 1991–2013 (Non réconcilié. Anthologie personnelle 1991–2013; în română la Humanitas Fiction, 2016). Ca romancier, cunoaşte un succes fulminant după ce publică în 1994 Extinderea domeniului luptei (L’Extension du domaine de la lutte) şiParticulele elementare (Les Particules élémentaires, 1998), câștigător al Premiului Novembre și, în 2002, prin traducerea engleză, al Premiului Internațional IMPAC Dublin. Fiecare nou roman al autorului – Platforma, (Plateforme, 2001), Posibilitatea unei insule (La possibilité d’une île, 2005), pentru care primeşte Premiul Interallié – trezeşte polemici înverşunate, iar numărul admiratorilor săi nu este egalat decât de cel al detractorilor. În 2010, Harta şi teritoriul (La Carte et le territoire) e încununat cu Premiul Goncourt. Înainte de apariţia pe piaţă (prevăzută pentru 7 ianuarie 2015, dată care, printr-o coincidenţă tragică, a fost ziua atentatului din redacţia Charlie Hebdo), romanul Supunere (Soumission; în română la Humanitas Fiction, 2015) a fost piratat şi citit de mii de internauţi, ajungând ulterior bestseller internațional. Pe 4 ianuarie 2019 apare Serotonină (Sérotonine; în română la Humanitas Fiction, 2019), care urcă amețitor în topurile de vânzări din lume. De același succes se bucură și Anihilare (Anéantir), publicat pe 7 ianuarie 2022. În aprilie 2019, Houellebecq primește Legiunea de Onoare. (Editura)
Cotind la dreapta imediat după biroul său, ca să ajungă la grupul de ascensoare din nord, Paul a zărit, la capătul culoarului lung și slab luminat care ducea spre apartamentul ministrului, o siluetă care înainta încet, îmbrăcată într-o pijama cenușie de condamnat. După câțiva pași, l-a recunoscut: era însuși ministrul. În urmă cu două luni, ministrul ceruse să beneficieze de apartamentul său de serviciu, care rămăsese practic mereu nelocuit, de când fusese construit ministerul. Prin urmare, hotărâse, chiar dacă nu formulase asta explicit, să părăsească domiciliul conjugal, punând astfel capăt unei căsătorii de două zeci și cinci de ani. Paul nu cunoștea natura exactă a problemelor pe care Bruno le avea cu soția – chiar dacă și le imagina, prin simplă empatie între bărbați occidentali de vârstă asemănătoare și provenind din medii comparabile, cumva similare cu propriile sale probleme. Se șoptea pe coridoarele ministerului (pentru Paul rămăsese un mister faptul că astfel de lucruri ajungeau să fie șoptite pe coridoare; dar ele, fără îndoială, se șopteau) că la originea situației se afla o chestiune mai abjectă, provocată de infidelitățile conjugale repetate ale soției. Unii martori păreau să fi surprins niște gesturi lipsite de echivoc ale lui Évangéline, nevasta ministrului, în timpul recepțiilor date la minister în anii din urmă. Soția lui Paul, cel puțin, stătea deoparte de astfel de scandaluri. După știința lui, Prudence nu avea o viață sexuală, bucuriile mai austere oferite de yoga și de meditația transcendentală păreau să fie îndestulătoare sau, și mai probabil, nu erau îndeajuns, dar nimic nu putea fi îndeajuns, iar sexul cu atât mai puțin, Prudence nu era o femeie făcută pentru sex, sau cel puțin asta încerca Paul să-și bage în cap, fără să izbutească în realitate, pentru că știa prea bine că, de fapt, Prudence era făcută pentru sex tot atât, dacă nu chiar mai mult, ca majoritatea femeilor, că ființa ei profundă va avea mereu nevoie de sex, iar în cazul ei era vorba despre sex de tip heterosexual, ba chiar, ca să fie mai exact, de nevoia de a fi penetrată de un mădular. Dar gesturile de poziționare socială în interiorul grupului, oricât de ridicole și de vrednice de dispreț ar fi, au rolul lor, iar Prudence fusese, atât în privința sexului, cât și a alimentației vegane, un fel de precursoare; numărul ase xualilor era în creștere, o dovedeau toate sondajele, lună de lună procentul asexualilor din rândul populației părea să cunoască un spor nu constant, ci accelerat; ziariștii, cu obișnuita lor înclinație spre aproximare și spre termenii științifici nepotriviți, nu ezitaseră să-l socotească exponențial, deși în realitate nu era așa, ritmul creșterii nu era cel extrem al funcțiilor exponențiale autentice, dar rămânea foarte rapid.
Spre deosebire de Prudence și de majoritatea contemporanilor săi, Évangéline își asumase integral, și poate încă își asuma faptul că este o adevărată arzoaică, ceea ce, firește, nu avea cum să-i convină unui bărbat ca Bruno, dornic să aibă, înainte de orice, un cămin cald și confortabil, capabil să-l distragă de la luptele pentru putere, inerente jocului politic. În realitate, problemele lor de cuplu aproape că n-aveau nicio legătură cu asta.
– Ah, Paul, erai aici?
Bruno nu părea să se fi trezit de-a binelea; tonul îi era șovăielnic, ușor rătăcit și totuși bucuros.
– Încă mai lucrai?
– Nu chiar. Ba chiar deloc. Ațipisem pe canapea.
– Da, canapelele…
Rostise cuvântul cu deliciu, de parcă ar fi fost vorba despre o invenție miraculoasă, căreia tocmai îi redescoperise existența.
– Eu dormeam prost, a continuat el pe un ton complet schimbat, și m-am gândit din nou la un dosar. Vii să bem ceva în apartament? Nu-i puteam lăsa pe chinezi să dețină monopolul asupra metalelor rare, a continuat el aproape imediat, în timp ce Paul pornise deja pe urmele lui. Sunt pe cale să finalizez un acord cu Lynas, societatea australiană – negociază dur australienii ăștia, nici n-ai idee; pentru ytriu, gadoliniu și lantan e suficient; dar rămân o groază de probleme, legate mai ales de sama riu și de praseodim; sunt în contact cu Burundi și cu Rusia.
– Cu Burundi ar trebui să meargă, a răspuns Paul cu nepăsare.
Burundi era o țară africană; aici se opreau cunoștințele lui despre Burundi; presupunea totuși că se află aproape de Congo, datorită sintagmei „Congo Burundi“, care plutea într-un ungher al memoriei sale, fără să-i poată atribui un conținut semantic stabil.
– În Burundi a venit la conducere o echipă absolut remarcabilă, insistă Bruno, fără să aștepte un răspuns.
– Mi-e cam foame, a spus Paul, de fapt am uitat să mănânc în seara asta, mă rog, seara trecută.
– Da? Cred că mi-a rămas un sandvici, mă rog, un fel de sandvici, voiam să-l mănânc ieri după-amiază. N-o fi foarte bun, dar asta am.
Au pătruns în apartamentul de serviciu, după care Bruno s-a întors spre el.
– Mi-a ieșit din minte, pornisem să caut un dosar la mine în birou. Poți să m-aștepți o clipă?
Biroul său ministerial, cel unde primea responsabili politici, sindicali și patroni de mari întreprinderi, era situat într-o altă aripă, drumul dus-întors i-ar fi luat circa douăzeci de minute. Bruno își amenajase însă un birou într-o cămăruță din locuința sa: o simplă tăblie de PAL melaminat care imita frasinul, pe care își așezase laptop-ul și câteva dosare, plus o imprimantă. Trăsese perdelele, acoperind astfel vederea spre Sena.
Bucătăria era nouă, strălucitoare, și părea că nu fusese niciodată folosită; nici urmă de veselă la chiuvetă, iar uriașul frigider american era gol. Apartamentul care dădea spre Sena era și el nelocuit, patul nu fusese desfăcut. Se pare că Bruno dormea în ceea ce ar fi trebuit să fie o cameră de copil, cu condiția să-ți poți închipui un copil fără pretenții. Era o cămăruță oarbă, cu pereții și mocheta gri, mobilată doar cu un pat de o persoană și o noptieră.
Paul s-a întors spre sufrageria de la intrare, aflată deasupra Senei. Prin ferestrele largi care ocupau trei laturi ale încăperii, priveliștea era splendidă: se vedeau arcadele iluminate ale metroului aerian, iar circulația de pe Quai d’Austerlitz era încă intensă; apele Senei, colorate într-un galben auriu de iluminația urbană, clipoceau printre stâlpii podului Bercy. Bogăția luminilor care scăldau camera evoca ceva monden și fastuos, un mediu parizian legat de viața de noapte, de eleganță sau chiar de artele plastice. Toate astea lui nu-i evocau nimic, nimic cunoscut – iar lui Bruno, fără îndoială, nici atât. Pe masa pentru opt persoane, acoperită cu o pânză albă, se aflau un sandvici Daunat super-pufos cu emmental și piept de pui, încă ambalat, și o sticlă de Tourtel. Aceasta era deci cina lui Bruno; abnegația cu care slujea statul impunea, orice s-ar zice, respect, s-a gândit Paul. Probabil că mai era vreo braserie deschisă aproape de Gare de Lyon, în general există braserii deschise noaptea târziu, pe lângă marile gări, care propun mâncăruri tradiționale călătorilor singuratici, dar fără să-i convingă vreodată cu adevărat că încă mai au ce căuta într-o lume accesibilă, umană, marcată de bucătăria ca la mama acasă și de preparatele ca pe vremuri. În aceste braserii eroice, ai căror chelneri, martori ai atâtor necazuri, mor în general tineri, stăteau în acea seară ultimele speranțe culinare ale lui Paul.
Prietenia lor era relativ recentă. Când lucra la Direcția de legislație fiscală, Paul îl întâlnise de mai multe ori, pentru scurtă vreme, pe Bruno. Reducerile masive de impozite pe care acesta le hotărâse încă din primul an din cei cinci de mandat nu trebuiau aplicate decât investițiilor direct destinate finanțării industriei franceze – asta era o condiție ce nu putea fi negociată, ținea morțiș la ea. Un dirijism atât de limpede asumat nu făcea parte din obiceiurile instituției, iar Paul fusese nevoit să se lupte, aproape singur, cu tot colectivul funcționarilor din propria sa direcție, redactând necontenit directive și rapoarte care mergeau în sensul dorințelor ministrului. Avuse seră, până la urmă, câștig de cauză, după un an de război intestin, care lăsase urme.
Această luptă comună îi atrăsese lui Bruno atenția asupra lui Paul, dar relațiile lor nu căpătaseră cu adevărat o nuanță mai personală decât cu ocazia unui nou congres al Uniunii Africane, care de data asta se ținuse la Addis-Abeba; mai precis, în seara primei zile a lucrărilor congresului, la barul hotelului Hilton. La început, conversația fusese stânjenită, nefirească, apoi totul s-a rezolvat, odată cu întoarcerea chelneriței. „Relația cu nevastă-mea cam scârțâie în momentul de față…“, spusese Bruno, în clipa când aceasta așezase în dreptul lui o cupă cu șampanie. Paul făcuse un gest surprins, fusese la un pas să-și răstoarne cocktailul – o porcărie tropicală respingătoare și excesiv de dulce, n-ar fi fost mare pagubă. Chiar atunci, perfect sincronizate, două prostituate africane se așezaseră la o masă, la câțiva metri de ei. Până atunci, Bruno nu abordase niciodată, nici măcar tangențial, un subiect de ordin privat; Paul nici măcar nu știa dacă e căsătorit. Dar la urma urmei de ce nu, chestiile astea există, oamenii încă se mai căsătoresc uneori, bărbați cu femei, ba chiar e ceva curent. Iar un politehnist, chiar dacă absolvise primul din promoția sa, chiar dacă provenea din Școala Națională Superioară de Mine, rămânea până la urmă un bărbat; era o dimensiune nouă de care se cuvenea să țină seama.
De altfel, o vreme, Bruno nu a mai spus nimic în plus; apoi a bălmăjit, cu o voce chinuită: „N-am mai făcut dragoste de șase luni…“ Spusese n-am mai făcut dragoste, a observat Paul imediat, iar alegerea acestei expresii cu conotație sentimentală, în detrimentul verbului a regula (pe care el însuși probabil că l-ar fi folosit) sau al expresiei viață sexuală (care ar fi reprezentat alegerea multor oameni preocupați să diminueze impactul afectiv al dezvăluirii prin folosirea unui termen neutru), spunea deja foarte multe. Deși politehnist, Bruno făcea dragoste, sau cel puțin făcuse până atunci; deși politehnist, Bruno (și întreaga lui personalitate, inclusiv rigoarea în privința bugetului, i s-a arătat în acea clipă într-o lumină nouă) era un romantic. Roman tismul s-a născut în Germania, uneori se uită asta, ba chiar în nordul Germaniei, într-un mediu pietist, care, de altfel, a jucat un rol deloc neglijabil în timpul primelor faze de dezvoltare a capitalismului industrial. Aici se afla un mister istoric dureros, asupra căruia Paul meditase uneori, în anii tinereții, pe vremea când subiectele spirituale mai reușeau să-i atragă atenția.
Abia se stăpânise să nu-i răspundă cu brutalitate și cinism: „Șase luni? Păi, la mine au trecut zece ani, băiete!“ Era cât se poate de adevărat, de zece ani n-o regulase pe Prudence și cu atât mai puțin nu făcuse dragoste cu ea, și, de altfel, cu nimeni altcineva. Dar, în acest stadiu al relațiilor dintre ei, observația ar fi căzut prost, și-a dat seama de asta în ultima clipă. Bruno își mai închipuia fără îndoială că era posibilă o ameliorare sau, pur și simplu, o reluare; și, într-adevăr, după șase luni, potrivit majorității mărturiilor, acest lucru era posibil.
Se lăsa seara peste Addis-Abeba, un zvon de rumbă congoleză umplea încet barul. Cele două fete de la masa de alături erau prostituate, dar erau niște prostituate de lux, se vedea limpede: hainele de firmă, machiajul discret, eleganța din atitudine. Probabil că erau niște fete școlite în străinătate, poate chiar inginere ori doctorande. În plus, erau frumoase, fustele scurte și mulate, corsajele bine ajustate păreau să promită desfătări considerabile. Erau fără doar și poate etiopiene, aveau ținuta mândră a femeilor din această țară. În acest stadiu, totul putea fi foarte simplu: ar fi fost de ajuns să le poftească la masa lor. Fetele pentru asta veniseră aici, și nu erau singurele, aproape toată lumea venise pentru așa ceva la tâmpenia aia de congres, cu siguranță nu aici aveau să fie luate hotărârile privind viitorul Africii, se vedea limpede asta încă de la sfârșitul primei zile. Poate că Bruno avea să reușească să plaseze, ici-colo, niște centrale nucleare, cam asta era fixația lui, să plaseze centrale nucleare pe la congresele internaționale; în realitate, contractele nu erau semnate imediat, se stabileau contacte, iar semnarea avea să se producă mai târziu, la Paris.
Într-un viitor mai apropiat, după ce fetele vor fi fost invitate la masa lor, negocierea avea să fie scurtă și plină de curtoazie, prețul îl știa aproape toată lumea, cu siguranță avea să fie mai puțin simplu ca la centralele nucleare, dar asta nu mai ținea de competența lui. Rămânea doar problema repartizării fetelor, dar în această privință Paul se simțea foarte liniștit: cele două îi plăceau aproape la fel de mult, erau la fel de frumoase, amândouă păreau amabile și tandre, și în egală măsură de dori toare să se pună în slujba unui mădular occidental. În clipa aceea, Paul era gata să-l lase pe Bruno să aleagă primul. Iar în cazul în care alegerea avea să se dovedească imposibilă, trebuia luată în calcul și o partidă în patru.
Chiar în clipa când i se năștea în minte acest gând, a priceput că situația în ansamblul ei era fără ieșire. De câteva minute încoace, relația sa cu Bruno căpătase cu siguranță o dimensiune nouă; dar nu se aflau și, probabil, n-aveau să se afle niciodată în punctul în care să se culce împreună cu niște fete în aceeași cameră, prietenia lor nu se putea în niciun caz întemeia pe așa ceva, nici unul, nici altul nu erau niște fustangii, era chiar exclus ca el să asiste la scena în care Bruno s-ar hotărî să cumpere serviciile unei curve, fără să mai ținem seamă că Bruno era un om politic de notorietate națională, că niște jurnaliști deghizați în participanți la congres umblau de colo-colo, chiar în acea clipă, prin hol, trăgând cu ochiul la intrarea în lifturi, așa încât se simțea deja învestit într-un fel cu misiunea de a-l proteja. Absența acestei complicități masculine elementare i-ar interzice lui Bruno să răspundă, în prezența lui, la solicitările celor două tinere, dar, în același timp, ar crea între ei o complicitate mai solidă, bazată pe reacțiile de pudoare pe care le năștea o apropiere inedită, invers propor țională cu distanța care îi îndepărta de comunitatea obișnuită a masculilor.
Trăgând numaidecât concluziile cuvenite din acest insight, Paul s-a ridicat în picioare, pretextând o ușoară oboseală, poate era de vină decalajul orar, a adăugat el (ceea ce era o tâmpenie, diferența de fus orar între Paris și Addis-Abeba era aproape inexistentă), și i-a urat noapte bună lui Bruno. Fetele au reacționat prin câteva ușoare mișcări și printr-o scurtă consfătuire în șoaptă; într-adevăr, configurația situației tocmai se schimbase. Ce avea să facă Bruno? Putea s-o aleagă pe una sau pe cealaltă; putea, de asemenea, să le ia pe amândouă, în locul lui, el asta ar fi făcut cu siguranță. Mai putea – aceasta era a treia ipoteză și, din nefericire, cea mai probabilă – să nu facă absolut nimic. Bruno era un bărbat care căuta soluții pe termen lung, iar asta se întâmpla fără doar și poate atât în gestionarea vieții sale sexuale, cât și a politicii industriale a țării. Nu ajunsese încă, și poate n-avea s-ajungă nicicând la acea stare de spirit posomorâtă, care începuse să pună din ce în ce mai mult stăpânire pe el și care consta în recunoașterea faptului că nu există soluții pe termen lung; că viața în sine nu dispune de soluții pe termen lung. l
(Romanul Anihilare de Michel Houellebecq urmează să apară, în traducerea lui Daniel Nicolescu, la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.)