Poet la începuturi – debutând cu volumul întârziat Poeme introductive în 1986 – Gellu Dorian înclină balanța exprimării artistice, peste un deceniu, către proză. După Scriitorul din 1996, a publicat alte șapte romane cu problematică de actualitate, pe suportul unor veridice reconstituiri istorice. Romanul recent, Schisme (o tragedie românească), se situează în continuitatea tematică a celui intitulat, Cartea de la Uppsala, unde prozatorul problematiza fenomenul emigrației românilor în America, urmărind certificarea adevărului istoric. De această dată, istoria recentă se interferează cu reconstituirea unui timp îndelungat (aproape 3 veacuri) din geneza și evoluția unei numeroase familii românești din Nord-Estul țării, de la marginea Imperiului (nenumit) – „din acest areal al Țării de Sus în care era un du-te-vino fără început și fără sfârșit“. Anonim este și fostul târg de margine de lume, orașul de acum Botoșani, unde s-a născut și creează autorul însuși.
Sub aparența unei confesiuni literare, vocea auctorială este reprezentată de jurnalistul de investigație Andrei Asaftei care lucrează la un studiu despre depresie și angoasă – în cazurile dramatice ale emigrării unor familii destrămate. El încorporează în povestirea biografică – edificată pe structura cercetărilor socio-psihologice – genealogia unei străvechi familii, povestită de ultimul urmaș, cercetător pasionat al arhivelor. În corpusul narativ bine sudat, istoria de trei secole se încrucișează cu prezentul istoric al personajului scriitor. În acest sens, în capitolul 4 al primei părți (din cele trei ale romanului), evocă în fața confratelui povestitor începutul revoluției din 1989 de la Timișoara: „s-au auzit mai multe focuri și străzile au fost înroșite de sângele celor care au ieșit cu mâinile goale să cheme cu glas tare libertatea la ei, al cărei gust nu-l mai simțiseră niciodată“. Cel care reconstituie minuțios arborele genealogic al familiei sale, una statornică și numeroasă, este arhitectul (pensionar în curând) Miha Palade, om însingurat părăsit de soția Elvira pentru o viață mai bună în Italia, dar și de fiul Emanoil, dispărut în universul cosmopolit al Europei Centrale. „Povestea“ lui Miha începe în anul 1731, cu Efrem al lui Paladiu și Sevastița, părinții a nouă copii, oameni așezați la „casa lor din Imperiu“. În chip original – originalitatea romancierului – istorisirile documentare sunt completate de 100 de scrisori neexpediate ale tatălui către fiul dispărut fără adresă, transcrise ca atare și comentate de scriitor. Și pentru întregirea panoramei istorice, jurnalistul transcrie din manuscrise și casete înregistrate povestea vieții Hildei Walter, stabilită în Germania, care revine după 1989 în oraș pentru procesul de recuperare a proprietăților.
Pe fundalul reconstituirii istoriei seculare a familiei, între geneză și dezintegrare, Gellu Dorian evocă ilustrativ evenimentele istorice cu rezonanță națională: împroprietărirea luptătorilor din neamul lui Miha după războaiele din 1877, 1916-1918, până la naționalizarea comunistă; năvălirile tătarilor; răscoala țărănească din 1907; mișcarea legionară; ravagiile staționării trupelor rusești în oraș; destrămarea Imperiului Austro-Ungar; rezistența anticomunistă din munți etc. Adăugând episodul burlesc al declarării orașului ocupat de trupele rusești în 1944, timp de două zile, drept „republică autonomă evreiască“ subordonată direct Kremlinului și prezidată de Ana Pauker. Istoria post-comunistă este prezentată, în genere, în spirit polemic, vizând nedreptățile edililor orașului, politicienii corupți și jurnaliștii fără scrupule. Frazarea pamfletară care definește aceste episoade a fost exersată de Gellu Dorian în anii 1991-1996, când a profesat ziaristica. O istorie zbuciumată, așadar, care determină adâncirea schismei familiei (termen preferat de autor, în sens extensiv, fără conotația religioasă). Emigrarea din „locurile bântuite de sărăcie“ este văzută ca o ruptură inevitabilă de o lume învechită în schimbul promisiunilor integrării într-o lume îmbelșugată. Ultimul din seria seculară de „rude și generații“, povestitorul Miha întreține utopia refacerii familiei tradiționale, plănuind o călătorie în Olanda în căutarea fiului său. Simbolic, în finalul romanului dispare și el fără urmă, ratându-și misiunea vieții. Mai puțin simbolică (și inoportună) mi se pare povestirea Pacea sufletului din Addenda, care încheie formal romanul.
Poet, dramaturg și eseist, Gellu Dorian se dovedește un prozator de cursă lungă. Greu de încadrat într-o categorie anume, Schisme (o tragedie românească) este un roman compact deopotrivă istoric, social-politic și psihologic. Complexitatea lui derivă din înclinația prozatorului spre documentarea profundă (inclusiv livrescă) pentru realizarea configurației particulare a ținutului istoric cu rezonanțe tradițional-simbolice. Este ilustrativ și episodul evocării ilustrului înaintaș născut la Botoșani, Mihai Eminescu, al cărui bust dăruit orașului de studenții români adunați la congres în septembrie 1890 este vandalizat de câțiva studenți de altă etnie.