Dezbateri la TV
De când se numesc talk show-uri, dezbaterile de pe posturile TV sunt „lung prilej de vorbe și de ipoteze“, cum zicea poetul (o mai fi existând vreun elev care să știe despre care poet e vorba?), fără miez și fără stil. A venit, tocmai când e pe cale să se încheie dezbaterea publică a Legii Învățământului, și rândul televiziunilor. Nu toate, câteva. Bine și așa. Până deunăzi, pe toate posturile care s-au arătat interesate, nu s-a auzit decât vocea ministrului Învățământului. S-ar spune că principiul juridic roman audiatur et altera pars funcționează la televiziuni, când funcționează, numai de frica CNA. Asociațiile profesorale, personalități ale lumii academice, diferite publicații, între care România literară, și-au exprimat opinia pe tema legii. Iată că s-au trezit și televiziunile. Am urmărit eu însumi trei, vor mai fi fost și altele, nu știu. O emisiune avea scandal în titlu. Ratingul obligă, nu e așa? Dacă emisiunea se intitula Dezbatere pe tema Legii Învățământului, probabil că nimeni nu se uita la ea. M-am convins însă că titlul era corect: emisiunea însăși era scandaloasă. Unul din invitați, conducător de doctorate, bănuiesc, dădea din mâini, din cap și din picioare în ritmul în care-i ieșeau vorbele din gură, ca o moară neferecată (cuvânt existent în prima ediție din DEX, absent în cea recentă!). Am reușit să înțeleg că vulcanicul personaj era pentru transferarea la universități a verificării plagiatelor și contra ideii colegiilor de elită. Mi-am spus părerea despre ambele măsuri, așa că nu insist. Restul discursului nu l-am ținut minte, doar violența limbajului și a gesturilor. Pe celălalt post, niciun profesor, ca și cum dezbaterea ar angaja opinia publicului mare, exceptându-i tocmai pe profesori. Nimic despre opiniile, numeroase și la obiect, ale acestora din urmă. Moderatoarea n-avea habar nici de temă, nici de existența unor controverse anterioare. Un lider de sindicat considera că meditațiile reprezintă o plagă a învățământului românesc. Și cerea fiscalizarea lor.
Nu, domnilor, școala a devenit o plagă, nu meditațiile. V-ați gândit vreodată ce s-ar întâmpla dacă profesorii n-ar mai da meditații? Nu numai pentru profesorii pe care îi reprezentați, dar și pentru elevi.
Halal dezbateri! Aflatu-n treabă la români!
Românii e dăștepți
Nici constatarea din titlu, nici gramatica ei nu ne aparțin. O constatare asemănătoare făcea Camil Petrescu prin anii 1930. Gramatica este a anilor noștri. O formulare mai nouă a ideii este aceea care face referire, de pildă, la „băieții deștepți“ din diferite sectoare de activitate. Dar fondul este același: românii s-au descurcat totdeauna minunat pe cont propriu, chiar dacă nu alegând totdeauna calea cea dreaptă, statul mai mult încurcându-i, cu birocrația lui îmbârligată și cu lipsa lui de interes… personal. Consecința este că aproape tot ce se realizează în România se face prin merit și interes personal, nicidecum pe cale instituțională. Sensul cuvintelor s-a schimbat: interesul personal a ajuns să fie incriminat, când e vorba de persoane care lucrează la stat, care ar trebui, nu e așa, să lucreze în interesul statului. Se cuvine să citim lucrurile pe dos: statul lucrează pentru cetățeni, nu cetățenii pentru stat. Diferența o fac două prepoziții: cetățenii lucrează la stat, nu pentru stat. Tocmai fiindcă este principial dezinteresat, statul se dovedește un administrator prost și coruptibil. Exemple, câte doriți! Puștiul de 17 ani, David Popovici, a bătut cel mai greu de bătut record mondial din natație, acela de 100 metri liber, atât la juniori, cât și la seniori. La întoarcerea în țară, după cel dintâi record, a fost primit de ministrul Sportului, în fruntea unei delegații impozante, iar președintele Iohannis, care îi promisese la aflarea veștii 1.000.000 de euro, i-a dat 200.000, cu ocazia festivității de pe aeroport. Meritul incontestabil este al puștiului și al familiei lui. Statul doar l-a sărbătorit. Alt exemplu, oarecum diferit: în cazul canotorilor și canotoarelor noastre medaliate cu aur la recentele europene, contribuția federației a fost importantă, ceea ce nu ne miră, știut fiind că în fruntea ei se află Elisabeta Lipă, o adevărată legendă a sportului cu pricina. Despre Simona Halep, ce să mai vorbim? Abia după ce excepționalul ei talent a ajuns la urechile autorităților, acestea s-au făcut că îi sunt alături. Să nu uităm de festivitatea de pe Arena Națională! În fond, Simona și-a câștigat reputația și banii pe cont propriu. Statul se laudă cu acești minunați sportivi ca și cum ar fi niște trofee obținute de el. Puține, dar numai bune de pus în vitrină. În definitiv, numărăm pe degetele de la o mână astfel de performanțe extraordinare, starea sportului românesc, în general, fiind prea bine cunoscută, ca să mai fie nevoie să insistăm. Să privim și la alt domeniu: cercetarea. Eurostat a publicat zilele trecute câteva cifre alarmante: media UE alocată cercetării este de 244 euro pe cap de locuitor, România alocând 19 euro. Ați citit bine! Așa, ca idee, să mai spunem că Luxemburg, Le Grand Duché, mare cât un oraș românesc mai acătării, alocă 659 euro, iar vecina noastră Bulgaria, cu 5 euro mai mult decât noi. Raportați la populație, dacă vă asumați riscul pentru sănătatea psihicului dv.! Asta, în condițiile în care România are institute și cercetători de valoare, inovatori, în domenii la care nu te duce gândul, inițiative, descoperiri de tot felul, de care auzim cu ocazia diferitelor Târguri Internaționale și foarte rar pe urmă. Cu 19 euro pe cap de locuitor, nu numai că ideile nu pot fi stimulate cum se cuvine, dar nici, cu atât mai puțin, punerea lor în practică. Performanțele cercetătorilor, spre deosebire de ale sportivilor, nici măcar nu sunt prilej de festivități și de fitiriseli publice. Tot ce mai aflăm uneori este succesul unui cercetător sau al unui inovator româm pe meleaguri străine. La noi, toate acestea rămân pe hârtie, iertați expresia inactuală, spre paguba noastră a cetățenilor, adică a statului român, așa că n-are rost să ne întrebăm de ce a vorbit președintele țării despre un stat eșuat. Luați unul câte unul, românii e dăștepți.
Hai să ne jucăm de-a recensământul!
Să vă spun ce mi s-a întâmplat, când am aflat că trebuie să mă recenzez. Înainte de a se fi vorbit despre penalități. Ca orice cetățean conștient de responsabilitățile lui și, în plus, ca unul convins de necesitatea unei astfel de acțiuni, am încercat să mă înscriu pe platforma comunicată de autorități. Nepriceput cum sunt în asemenea lucruri, am apelat la soția mea, după ce am văzut că ea însăși reușise să se înscrie. Cu mine nu i-a mai mers: platforma nu-mi accepta unele date personale. Mi-am zis că mașinăria nu e de acord să încalc legea confidențialității, care ne protejează datele personale, și pe care o încălcăm zi de zi, la diferite instituții publice, ba chiar declarăm sub proprie semnătură că suntem de acord s-o încălcăm. Nu era însă asta. Pur și simplu, platforma nu știa să citească. Deși data de naștere apărea în formular, mi se refuza data căsătoriei, pe motiv că n-aș fi avut vârsta cuvenită. Nu se preciza care, dar era clar că la 23 de ani, câți tocmai împlinisem, aș fi avut tot dreptul să mă însor. Ca și cum o socoteală greșită nu era de ajuns, mi-a fost refuzată și data doctoratului, și tot pe motiv de vârstă. Aveam totuși 35 de ani și predam la universitate de 11. Și a mai fost ceva: Uniunea Scriitorilor nu figura pe lista instituțiilor specificate în formular. Nici altele, școala, grădinița, liceul, de exemplu. Am avut norocul că a venit un recenzor în blocul unde locuiesc, care nu numai că m-a înscris, dar a completat cu mâna golurile din formular. Lăsând problemele mele deoparte, vreau să spun că e păcat de cheltuială și de timpul oamenilor: ratarea unui recensământ, a doua oară consecutiv, nu e de râs. Consecințele ignorării populației unei țări au urmări grave în economie, în finanțe, în societate, în politică, oriunde. E destul să ne gândim că PIB-ul e calculat pe cap de locuitor, iar autoritățile nu știu ce populație are țara. Un milion în sus sau în jos nu e de joacă: la precedentele alegeri, a fost comunicat un număr de aproape 19 milioane cu drept de vot, ca să aflăm acum, chiar dacă datele sunt provizorii, că populația întreagă e mai mică decât aceea de pe listele electorale. Faceți socoteala câți parlamentari sunt în plus! Calculați lefurile, diurnele și cheltuielile aferente înaltei funcțiuni! Ce încredere să ai într-un buget constituit pe aceste date? Care nu are cum reflecta necesitățile reale ale societății? Banii nu sunt totul, dar, până la urmă, totul atârnă de bani. (N.M.)
Salman Rushdie și Coranul
Se știe ce s-a întâmplat: marele romancier Salman Rushdie se zbate între viață și moarte pe un pat de spital, după ce Hadi Matar, 24 de ani, fiu al unor imigranți libanezi, născut în SUA, l-a înjunghiat în gât și în abdomen. Agresiunea s-a petrecut la un Târg de Carte, unde Rushdie își lansa cel mai recent roman. Rushdie a trăit o mare parte a vieții în exil, în Anglia și în SUA, sub protecția poliției, cu foarte rare apariții publice, ca urmare a unei fatwa lansată contra lui de către Ayatolahul Khomeini, pentru „vina“ de a fi publicat un roman intitulat Versetele satanice, socotit de musulmanii radicali o blasfemie la adresa Coranului. După moartea lui Khomeini, fatwa a fost retrasă. Dar iată că, după câteva decenii, un fanatic simpatizant al Gardienilor Revoluției din Iran încearcă să pună în aplicare decizia de condamnare la moarte a scriitorului, cunoscut astăzi în toată lumea. Înainte de orice, e vorba aici de o încercare, cu bună știință, de a lua viața unui om, așadar, de o crimă cu premeditare, pe care o condamnă toate codurile penale din lume și care nu se prescrie în vecii vecilor. Nu cunosc legea iraniană, dar sunt sigur că pedeapsa e aceeași ca peste tot. În al doilea rând, e vorba de a ucide un om pentru ideile lui. Acest lucru e cu putință doar în regimuri autoritare laice sau teocratice. Iranul intră în a doua categorie. Problema este că regimul fondat de Khomeini este unul coranic. Iar Coranul, invocând numele lui Dumezeu cel Milos și Milostiv, îi cere acestuia, chiar în prima Sura Al-Fatiha, meccană, care deschide Sura I, să-i călăuzească pe credincioși „pe Calea cea Dreaptă, calea celor binecuvântați de Tine, și nu a celor care te-au supărat, și nici a celor rătăciți“. Doar atât! Nicăieri, în niciuna din cele o sută paisprezece versete, nu apare ideea uciderii celor de altă credință. A fost folosit adesea ca argument în sprijinul uciderii din motive religioase versetul 191 din Sura II. Acesta însă își capătă sensul corect doar citit împreună cu versetul care-l precedă. Versetul 190 spune: „Luptați întru calea lui Dumnezeu cu cei care luptă împotriva voastră. Nu fiți călcători de lege, căci Dumnezeu nu-i iubește pe călcătorii de lege.“ Și versetul 191: „Omorîți-i oriunde-i întâlniți, izgoniți-i din locul de unde vă vor fi izgonit.“ S-a înțeles uneori că e vorba de cei de altă credință. În realitate, e vorba de „călcătorii de lege“ din rândul musulmanilor înșiși, aceștia fiind cei pe care Dumnezeu nu-i iubește. (Coranul, traducere, prezentare, note și index de George Grigore, Editura Kriterion, 2000. Autorul ediției explică în Note de ce a preferat să-l numească pe Atotputernicul Dumnezeu și nu Allah.) Fatwa reprezintă o abatere nu numai de la litera Coranului, dar și de la spiritul lui. Allah n-are cum să-i iubeacă pe ucigașii asemenea lui Hadi Matar. Și dacă e posibil ca un ucigaș cu simbrie să nu fi înțeles nimic din Coran, cum n-au înțeles nimic fanaticii de la „Charlie Hébdo“ sau cei de la Bataclan, ultimii, recent condamnați de justiția franceză, Ayatolahul Khomeini va fi fost cu siguranță obligat să apeleze la îngăduința lui Allah, când l-a chemat la El, pentru o eroare de interpretare a Coranului care a dus la atâtea tragedii. Și poate că Allah îi va da lui Salman Rushdie o șansă la viață. (N.M.)