Apariția unei lucrări lexicografice cum este cea realizată de Ciprian Firea și Saveta Pop, Pictorii Transilvaniei medievale (cca 1300 – 1600). Un dicționar umple, fără îndoială, un gol resimțit îndelung ca nedrept. Era cu neputință ca, într-un voievodat devenit principat către finalul perioadei explorate aici, artiștii penelului să lipsească sau să fie prezențe sporadice. Acolo unde o societate se structurează ierarhic, având în vârful piramidei niște oameni cu dare de mână, arta și celelalte elemente ale unei existențe înlesnite nu pot lipsi. Transilvania, ca structură autonomă a statului medieval maghiar și apoi ca principat autonom sub suzeranitate otomană, era legată prin trainice relee atât de Occident, cât și de Răsăritul european. Era firesc deci ca, pe fondul unei varietăți de credințe creștine – diversificate mai ales odată cu Reforma, dar cunoscând dinainte tensiunea dintre romano-catolicism și ortodoxie –, arta picturală să se dezvolte în ambianța reședințelor nobiliare, în cea ecleziastică, dar și în legătură cu obiectele înconjurătoare laice, ținând de traiul cotidian al celor înlesniți. În Transilvania, comanditari ai artei și angajatori ai pictorilor au fost marii și micii nobili, patriciatele orașelor săsești, dar și comunități întregi, dornice de a-și etala și sublinia standardele.
Cum era însă o epocă în care umilința creștină a însemnat, în ceea ce îi privea pe artiști, și reținerea de a-și asuma prea vădit meritele, multe opere de artă au rămas să își revendice autorii numai prin trăsături stilistice, amprente cromatice, ducturi de penel. Acest obstacol părea de netrecut și, în bună măsură, el rămâne ca atare, dintre figurile de zugravi răsăriteni și de pictori de stil apusean mulți rămânând pentru totdeauna ascunși privirilor noastre. Din acest motiv, nici identificarea atelierelor și școlilor de pictură, a curentelor și influențelor nu se realizează decât cu imense precauții, prin tatonări și aproximări, prin operațiuni specializate, nu o dată sofisticate.
Ținând seama de toate acestea, apariția unui asemenea dicționar nu poate fi decât un eveniment al istoriei noastre de artă. El recuperează pentru cunoașterea enciclopedică și științifică nu doar nume și lucrări, curente și școli (cunoscute ori prezumate). Dincolo de toate acestea, el oferă, în fine, o privire complexă, multiplu ilustrată, asupra a trei secole de artă transilvană, făcută de meșteri autohtoni și străini, dar mereu pe gustul și pentru uzul localnicilor. În intervalul temporal vizat au fost activi pictori aparținând goticului și Renașterii, două curente artistice ilustrate bogat în provincia de vest a actualei Românii. Alături de ei însă sunt integrați și artiștii formați în ambianța Bisericii Ortodoxe și ilustrându-se în linia erminiilor bizantine. Mai liberal și mai democrat decât toleranta Transilvanie de odinioară – care, totuși, nu includea și religia creștină răsăriteană printre religiile acceptate, tratându-i de schismatici pe practicanții ei –, dicționarul face un act de dreptate, măcar în posteritate. Dar nu numai atât: el oferă mijloacele de a înțelege Transilvania artistică dincolo de limitele sistemului său oficial, permițând și artiștilor „valahi“ să se alăture celor aflați în slujba celor trei națiuni din sistemul legal al Transilvaniei acelor vremuri (maghiarii, sașii și secuii).
În general, instrumentele de felul dicționarului sintetizează și exprimă nivelul de cunoaștere al momentului, păstrând în vocile sale numai informațiile certificate. De astă dată însă autorii au socotit că, datorită materialului discutat, se cuveneau emise și ipoteze referitoare la atribuiri de lucrări, la identificări de meșteri și la datări. Trec prin pagini și informații despre lucrări pierdute sau rămase încă ascunse privirilor, după cum rămân frustrante și atâtea nume de artiști dispărute, pe care autorii – urmând o procedură consacrată – i-au numit „Maestrul…“ lucrării cutare.
Chiar dacă urmează precedente meritorii și se întemeiază pe o bibliografie în mare parte preexistentă, cei doi coautori au merite incontestabile în recuperarea peisajului pictural (și tipografic artistic) transilvănean de până la 1600. La ilustrația color a volumului s-ar fi putut, eventual, adăuga și hărți marcând trasee, centre emergente, alte lucruri semnificative posibil de figurat astfel pentru înlesnirea obținerii peisajului de ansamblu sau al anumitor direcții. Ar fi fost demnă de interes o hartă care să puncteze, să zicem, cu albastru, centrele picturii gotice și cu roșu cele ale picturii de factură ortodoxă, sud-est-europeană. Nu ar fi stricat, poate, nici o mică listă a lucrărilor socotite cele mai valoroase din întreaga pictură transilvană păstrată până azi (chestiune de interes, să zicem, turistic, marginală în raport cu scopul savant al lucrării, dar care ar fi mărit publicul potențial al cărții).
Una peste alta, apariția lexiconului Pictorii Transilvaniei medievale (cca 1300 – 1600) se dovedește un eveniment care va stimula cu siguranță discuții ulterioare pe teme de istoria artei intracarpatice.