Sex sau gen?
Alternativa din titlul notei noastre a devenit obiectul unei campanii pro sau contra din presa culturală franceză. Ne-am mai referit la introducerea recentă în Robert, unul din cele mai cunoscute dicționare din Franța, a unui nou pronume pentru persoana a treia singular: iel. O combinație între il și elle, menită a permite vorbitorului să nu se exprime doar ca bărbat, sau, respectiv, ca femeie, ci să recurgă la genul neutru, inexistent în limba franceză. (Neutrul, ca gen, există, în schimb, în limbile anglo-saxone, engl. it, și în unele limbi romanice, în română, de exemplu, diferența fiind că în română nu avem un pronume pentru genul neutru, ci substantive neutre. Când am fost noi în școală, neutrul se numea ambigen, ceea ce mi se pare și astăzi mai corect, dat fiind că nu avem o formă specială pentru neutru, ca în engleză pentru pronume, ci o formă masculină pentru singularul și una feminină pentru pluralul substantivului.) Disputa cu pricina nu se limitează la gramatică și, cu atât mai puțin, la vocabular, nici la politica editorială a marilor dicționare, Robert fiind pro-omologarea lui iel, iar Larousse, contra. Ea a fost provocată și este întreținută de factori ideologici. Iel a fost pus în circulație de mișcările feministe, care promovează de ceva vreme renunțarea la ideea de sex în favoarea celei de gen, tocmai spre a încuraja opțiuni diferite în materie, altfel spus, de a ne permite să ne alegem un alt gen decât cele două la care credeam, proștii de noi, că ne-a condamnat natura. De aici înainte, în Cărțile de Identitate, n-ar mai trebui să fie menționat sexul persoanei, ci genul ei, care poate fi de mai multe feluri, feminin, masculin, transgenic, neutru, neprecizat etc., conform dorinței posesorului. Argumentele nu lipsesc niciuneia din tabere. În ce ne privește, am semnala, mai întâi, o confuzie între natură și ideologie: natura nu poate permite decât existența a două sexe, oricâte transgresiuni ar presupune ideologia, care, la rândul ei, poate crea câte genuri poftește, fără a modifica în vreun fel natura. Cât privește includerea lui iel în dicționare, aceasta ține de importanța, de frecvența, de utilitatea termenului, așadar, de uz. Fiecare editor de dicționare are politica lui. Viitorul decide cine s-a înșelat și cine nu.
Să-i interzicem pe Ceaikovski și pe Dostoievski?!
În L’Obs din 17-23 martie, Sara Daniel semnează un excelent articol despre interdicțiile abătute asupra unor artiști și sportivi ruși și beloruși, ca urmare a războiului lui Putin. Autoarea se întreabă: „E oare neapărat necesar să-i suspendăm pe sportivi și pe artiști pentru a strânge plasa sancțiunilor internaționale contra Rusiei?“ Și răspunde: „Întrebare absurdă: nu sportivii și artiștii țin contabilitatea rătăcirilor lui Putin.“ Absolut de acord! Cu excepția celor care au luat pe față partea liderului de la Kremlin, devenindu-i astfel complici moral, e cu totul lipsit de sens să pedepsești niște campioni sau mari artiști numai pentru că sunt ruși. Cum să-i interzici lui Daniil Medvedev, al doilea tenismen al lumii în acest moment, participarea la turneul de la Wimbledon? Sau belorusei Arina Sabalenka, una din cele mai valoroase tenismene? Exemplele oferite de Sara Daniel sunt șocante: „La Montreal, trei concerte ale tânărului fenomen Alexander Malofeev, 20 de ani, au fost anulate.“ „Marea Britanie s-a arătat din prima clipă intratabilă, anunțând că nu e posibil (sic!) pentru moment, ca Pavel Sorokin, dirijorul Teatrului Bolșoi, să dirijeze, în calitate de invitat, Royal Ballet.“ „La Cardiff, un program consacrat lui Ceaikovski a fost anulat, fiind considerat impropriu (sic!) pentru moment.“ „Același lucru la Zagreb, unde două piese ale bietului Ceaikovski au fost scoase dintr-un concert al Orchestrei Filarmonice a orașului din solidaritate cu poporul ucrainean“. Și așa mai departe. Pe bună dreptate, autoarea articolului își pune, în încheiere, întrebarea dacă, după Ceaikovski și Dostoievski (un seminar care-i era consacrat la Universitatea Milan-Bicocca a fost suprimat), interziși din cauza războiului lui Putin, nu le va veni rândul lui Goethe și lui Mozart să fie interziși din cauza războiului lui Hitler. Ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns.
Imposibilele negocieri
Foarte des evocată înainte de războiul lui Putin, diplomația nu și-a încheiat rolul nici odată cu invadarea Ucrainei, întreaga lume continuând a lega speranțe de un eventual succes al negocierilor, ci, fără urmă de îndoială, în clipa în care a fost descoperit masacrul de la Bucha. Și când, după retragerea lipsită de glorie a rușilor din localități precum Motijin, Irpin sau Retrovile, situate la vest de Kiev, au dezvăluit adevăratul chip al „operațiunii militare speciale“, și anume, genocidul: gropi comune, sute de cadavre ale unor civili, copii, femei și bărbați, mărturii ale unor violuri și execuții sumare. Nu se poate spune că n-am fost avertizați. Putin declarase încă în primele zile după declanșarea invaziei că nu există un popor ucrainean, nici Ucraina ca țară. În consecință, ucrainenii trebuie omorîți până la ultimul. Orice speranță legată de o soluție diplomatică ar fi trebuit să dispară chiar din acel moment. Dacă imposibilitatea negocierilor a devenit evidentă mult mai târziu, faptul se explică prin încercarea disperată a liderilor de la Kiev de a cruța viața miilor de ucraineni asupra cărora se abăteau rachete, obuze și bombe, ca niște stoluri uriașe de păsări de pradă. La un moment dat, Zelenski a lăsat chiar să se înțeleagă că ar fi dispus să supună unui referendum cedarea Donbasului. Tot spre a evita ca răul să devină și mai rău. După ce liderii europeni s-au perindat o vreme pe la Moscova, cel mai recent fiind Secretarul-General al ONU, fără însă a îmblânzi fiara de la Kremlin, a venit rândul Kievului să-i aibă oaspeți. Tratativele nu și-au mutat doar locul, ci și obiectivul strategic: nu se mai punea problema stopării invaziei rusești, ci aceea a ajutării Ucrainei de a-i ține piept. Deși cortegiul demnitarilor își continuă drumul spre Kiev, încheietorii de pluton fiind, după toate probabilitățile, reprezentanții României, despre negocieri, nimeni nu mai suflă o vorbă. Istoria se repetă, până la un anumit punct, și în această privință. Acordul de la München sau Pactul Ribbentrop–Molotov au avut loc înainte ca Hitler și Stalin să atace Polonia, declanșând, mână-n mână, cel de Al Doilea Război Mondial. După conivența celor doi dictatori, nicio negociere n-a mai putut avea loc până după capitularea Germaniei, cu excepția aceleia prin care americanii i-au reînarmat pe ruși ca să poată alunga trupele hitleriste de pe teritoriul lor. Doar că rușii și-au continuat marșul „eliberator“ către Berlin. Același vis nutrește și Putin astăzi: să „denazifice“ Ucraina și să-și urmeze marșul „eliberator“ către Republica Moldova (din care Transnistria face parte de drept) și către statele UE. Se înșeală amarnic: nu cunoaște istoria, nici contextul geopolitic actual. De la un punct înainte, istoria nu se mai repetă.
Paștele la televizor
Așa după cum ne informează diversele canale de televiziune, și anul acesta Paștele e sărbătorit de români ca de obicei: adică, punându-se accentul nu pe fiorul spiritual, ci pe distracție, turism și plăceri culinare în exces. Urmărind emisiunile informative, o temă apare peste tot, repetată exasperant: reporterii transmit din piețe și îi căinează pe compatrioții noștri că au sărăcit, nu fac față scumpirilor nemaivăzute ale alimentelor și nu mai pot să cumpere de-ale gurii decât cu suta de grame. O imagine dezolantă, ca și cum s-ar anunța o iminentă catastrofă. În realitate, evident, lucrurile nu stau așa. Sunt reale măririle de preț la carnea de miel, la legume (roșii, în special), dar nu într-atât încât să vină sfârșitul lumii. Ele sunt o consecință a creșterii prețului la energia electrică și la combustibili, dar, mai cu seamă, a speculei de care ne lovim în fiecare an la sărbători, când cererea este extrem de mare. Faptul că avem de-a face cu o supărătoare exagerare când se prezintă astfel, dezastruos, situația populației de la noi (publicistic, catastrofele se vând foarte bine!) e demonstrat de un alt subiect prezent la toate televiziunile de știri în zilele premergătoare Paștelui (uneori, în jurnalele de actualități această informație chiar îi succedă imediat celei despre sărăcirea conaționalilor noștri!). Și anume, suntem bombardați cu scene din pensiuni și hoteluri cu pregătirile pentru ospățul pascal în așteptarea turiștilor: abundența bucatelor alese e impresionantă și numai de pauperitate nu putem vorbi. La fel, încă o constantă a știrilor despre Paștele la români: cozile interminabile din vămi ale mașinilor românești care iau cu asalt stațiunile din Bulgaria, din Grecia și din Turcia. Nici ea nu se potrivește câtuși de puțin cu portretul conturat bieților români, care n-au bani și abia își duc zilele. Cum și secvențele din ziua de Paște cu grătarele doldora de fripturi apetisante și cu cetățeni rumeni în obraz de bunăstare infirmă relatarea despre cât de necăjiți sunt bieții oameni. (Cum s-ar zice, îmi merge nespus de rău, dar o duc nespus de bine!) În concluzie: ni se pare că văicăreala reporterilor care ne comunică ce viață grea au românii e deplasată și de o ipocrizie care ne deservește. (Cronicar)
Programe de încurajare a lecturii
La Digi Tv se transmite zilnic, de luni până vineri, o emisiune intitulată O carte pe zi, care se dorește „un proiect de încurajare a lecturii“. Revista noastră a mai scris la Ochiul magic despre acest program editorial, subliniindu-i hibele. Revenim doar pentru a pune un anume accent: programul respectiv nu este ce se declară a fi, un proiect de încurajare a lecturii (O, câtă nevoie am avea de așa ceva!). Dar atunci ce este? Este o formă de reclamă mascată prin care o Editură, Litera, își promovează producția editorială. Pentru ca să fie un demers cultural de încurajare a lecturii, s-ar cuveni ca o instituție competentă și independentă să recomande prin vocile critice cele mai autorizate de la noi cărți selectate după criteriul valorii, iar nu după interese comerciale. Și, bineînțeles, în centrul acestor recomandări ar trebui să se afle literatura română, vădit păgubită, defavorizată în competiția cu succesele comerciale internaționale din domeniul editorial. Am spus-o în repetate rânduri: scriitorul român de astăzi aproape nu mai contează în ecuația cărții; de drepturi de autor pentru opera sa nici nu se mai pune problema, el se declară fericit dacă i se tipărește scrierea. Așa încât, astăzi, în țara noastră, literatura română se află în grea suferință. Orice stat responsabil, când constată o asemenea amenințare, ia măsuri coerente de protejare a literaturii naționale. La noi, singura instituție care încearcă lucrul acesta, să apere interesele creatorilor de cultură scrisă, e Uniunea Scriitorilor. Dar mijloacele sale financiare sunt reduse și, în plus, mai are de respins și atacurile înverșunate venite din partea atâtor grupuri cu interese și mize diverse și care acționează fără scrupule. Astfel încât, planul comercial al unor trusturi editoriale, cum este și cel numit aici, de a câștiga cât mai mult fără să le pese de soarta literaturii noastre are mari șanse de reușită.
Două luni de atrocități în Ucraina
Au trecut două luni de când a început iraționala invazie rusească și atrocitățile continuă cu aceeași brutalitate ca în primele zile, iar ucrainenii, la rândul lor, își apără țara cu același eroism, reușind să țină piept agresorilor. Așadar, situația nu s-a schimbat cu nimic? Ba am spune că da.
Pe de o parte, judecata noastră a reușit să proceseze în acest răstimp absurdul eveniment ca pe o realitate de neocolit și s-a acomodat cumva cu starea de rău. Dacă la început emoția peste tot pe planetă era imensă, fiindcă mințile noastre nu izbuteau să conceapă că o asemenea barbarie din senin e posibil să se petreacă în Europa secolului 21, acum începem să ne obișnuim cu ideea și privim războiul acesta sălbatic ca pe un dat al istoriei pe care suntem siliți să-l trăim. Ceea ce e dăunător, căci ne poate diminua empatia, solidaritatea și capacitatea de a ne opune răului: E și acesta un război, cum au fost atâtea, în Vietnam, în Irak, în Afganistan sau în Siria, și viața noastră a mers mai departe, căci aceste conflicte nu ne-au privit direct, am putea ajunge să gândim – ceea ce ar fi grav, pierzător.
Pe de altă parte, o altă schimbare față de primele zile ale agresiunii este înțelegerea de către o lume întreagă a comportamentului rusesc. Asistăm, de fapt, la o dublă crimă: întâi, armata rusă a comis/comite nenorocirile știute, luând vieți omenești, distrugând așezări întregi; iar a doua crimă (care s-a produs și care reprezintă o grozăvie la fel de mare!) este siluirea adevărului, pe care oficialii ruși în frunte cu Putin o practică fără încetare. Felul cum prezintă ei catastrofa umanitară din Ucraina (exact pe dos, făcând din noapte zi și din zi noapte; în reprezentarea lor, agresorii sunt eliberatori și pacifiști, sunt purtătorii binelui!…) sfidează orice regulă a gândirii normale, corecte și provoacă indignarea oricărui om de bună-credință de pe acest pământ. Provoacă indignarea și sentimentul terifiant că, în cazul lor, nu avem de-a face cu oameni, ci cu monștri. (Cronicar)