Cînd am primit invitația de a vizita expoziția Perahim de la Marsilia, alături de studenții de la secția de Română a Universității Aix-Marseille, conduși de profesoara Roxana Bârlea, m-am întrebat ce știu despre acest pictor. Știam chestiuni vagi: că a fost în mișcarea de avangardă, alături de Victor Brauner, Geo Bogza, Gherasim Luca. Că numele lui se leagă de revistele „Unu“ și „Muci“, (ca să nu pomenesc și pe aceea al cărei nume începea cu P și se termina cu LA). O dovadă în plus că, așa cum pare unora dintre congenerii mei, în interbelic s-a manifestat cea mai fericită îngemănare între libertatea de expresie și libertatea de impresie. Un paradis al creativității ca îndrăzneală, al ieșirii din canon devenită un nou canon, un paradis pierdut în anii imediat următori. Aici, în această imagine vagă din mintea mea figura Jules Perahim.
Apoi mai știam că, după ce s-a retras în Basarabia (scăpînd, astfel, de internarea în lagăr), a ajuns la Moscova, fugind de nazism și implicîndu-se în mișcarea comunistă. (De fapt, am aflat ulterior, Perahim a ajuns pînă în Armenia unde a lucrat o vreme ca ilustrator de carte și scenograf, dar a fost convocat pentru a se implica în editarea unei reviste de pro pa gandă în limba română.) De la Moscova s-a întors odată cu armata sovietică și a devenit unul dintre cei mai angajați pro letcultiști. A predat la Arte plastice la București și a fost redactor-șef la „Arta Plastică“. Talentul i s-a amestecat cu zelul politic și rezultatul a fost pe măsură. Dovadă din acea epocă este fresca de pe frontonul Casei de Cultură din Mangalia, impresionantă. Chiar și acum, mai ales dacă facem abstracție de substratul politic.
Muzeul Cantini din Marsilia (care are cea de-a doua colecție de artă plastică modernă și contemporană din Franța, după Centrul Pompidou) mi-a prilejuit întîlnirea cu un alt Perahim, deși există o sală dedicată începuturilor lui din vremea avangardismului românesc. O expoziție solidă care, cred eu, este pe cale să-l reașeze pe Jules Perahim în liga celor mari, realizată în colaborare cu Muzeul de Artă din Sables d’Olonne (unde se află o expoziție permanentă dedicată lui Victor Brauner, un fel de frate mai mare și mai cunoscut al lui Jules Perahim și care, cu o intuiție mai bună, în loc să se refugieze în Est, a emigrat spre Vest). Înainte de a ajunge la Marsilia, Expoziția Perahim a fost deschisă la Sables d’Olonne.
Cum vizita alături de studenți (dar și de membri ai Asociației Amitié Franco-Roumaine) a avut un caracter programat didactic, am avut parte de o ghidă de excepție, doamna Carine Mina, expert al Muzeului Cantini. Mărturisesc, atît cît am fost în muzee, am preferat să le vizitez de capul meu, într-un ritm personal, fără „sistemă“. De data aceasta, însă, a fost vorba de o incursiune amplă, complexă și emoționantă în opera și viața lui Jules Perahim, condusă de o persoană foarte documentată și atașată operei lui Perahim.
O expoziție rânduită cronologic, însoțită de texte cu caracter biografic și cu lămuriri ce țin de contextul istoric și, cu un cuvînt la modă, geopolitic.
Singura perioadă lipsă din această retrospectivă este aceea a realismului socialist, dar referințe la ea se fac pe parcurs. Criticul de artă Marina Vanci-Perahim, văduva artistului, spune că acesta a devenit tot mai dezamăgit de direcția impusă de consilierii sovietici, simțind că „arta angajată devine artă dirijată“ și se retrage tot mai mult în proiecte ce țin de scenografie și ceramică. Doamna Carine Mina m-a întrebat dacă există, cumva, undeva, o colecție de ceramică semnată de Perahim. Nu am știut ce să-i răspund
În 1969, cu ocazia unei expoziții la Tel Aviv, pleacă din țară și nu se mai întoarce, instalându-se, cu peste trei decenii mai tîrziu față de Victor Brauner, la Paris.
Aici încearcă să se reinventeze, să se reconecteze la chemarea avangardistă din tinerețe. Se căsătorește cu Marina Vanci, critic de artă, astăzi profesor emerit la Sorbona, și călătorește în Africa, acolo unde părinții soției dețin exploatări miniere. Contactul cu arta și spiritualitatea africană marchează un reviriment al pasiunii sale din adolescență și tinerețe pentru ezoterism, animism și simbolism straniu. Începe o nouă etapă stimulată de cromatica africană, de peisajele atipice pentru un european. Ființele hibrid (verișoare, cumva ale „arătărilor“ lui Victor Brauner) încep să-și cîștige spațiul în lucrările lui Perahim. O lume fantastică, misterioasă un amestec de vegetal și animal în stranii simbioze, iese la iveală, asociind „realul și imaginarul, vizibilul și invizibilul făcut vizibil“ (Marina Vanci-Perahim). Un bestiar unic, fantastic și fabulos, supus unui regim cromatic viu și puternic.
După imersiunea în arta și spiritualitatea africană, Perahim primește un nou imbold venit dinspre o altă cultură ce i-a fost străină pînă atunci. Se manifestă după călătoriile sale în Tunisia, pe urmele lui Paul Klee și Kandinski, cîteva lucrări de după călătorie conținînd clar aluzii și interpretări ale motivelor celor doi.
Expoziția Perahim desenează un parcurs care se singularizează tot mai mult, al unui artist enigmatic, instalînd coduri poetice în lucrările sale, ascunzînd înțelesuri. Lucrările din faza „deplinei maturități“ sînt stăpînite de logica visului. Și, apropo de asta, doamna Mina ne-a evocat o discuție dintre artist și soția sa care îi povestea tot ce a visat. După care a încercat să afle ce visează Perahim: „eu nu visez în somn, visez atunci cînd pictez“. Artistul visează cu luciditate. Există ceva din viziunea unui somnambul care ajunge pe acoperiș unde pictează ca să nu fie nevoit să se trezească și să cadă în real. „Prezența în opera mea a unei lumi în care animalele, vegetalele, elementele mecanice și antropomorfe se reunesc în adevărate «nopți chimice», este maniera mea conștientă sau inconștientă de a dori o armonie universală“, scrie Perahim în catalogul Expoziției Arte et alchimia.
Impresia de forță se regăsește în toate exponatele, chiar și în cele cîteva peisaje de inspirație mediteraneeană, lucrate după ce familia Perahim și-a cumpărat o casă de vacanță în Provence, în comuna Saint Cyr sur Mer. Peisaje tulburate de inserția unor figurine hibride, stranii, colorate ca niște costume africane. Realul placat de imaginar. Edouard Jager scrie despre arta lui Perahim, în albumul ce-i este dedicat, că vitalitatea intensă s-ar datora aplecării artistului spre „comunicarea universală, printr-o hibridație a tuturor formelor de viață într-o senzualitate generoasă care comandă și dirijează simbioza tuturor elementelor“ .
În ultimii ani, ne spune doamna Carine Mina cu emoție, Jules Perahim a fost în imposibilitatea de a-și mai folosi mîna dreaptă. Dar asta nu l-a împiedicat să picteze, cu aceeași precizie a contururilor, cu aceeași excelentă stăpînire a tehnicilor diverse, folosindu-se, desigur, de mîna stîngă. Dacă nu ni s-ar fi relatat asta, nimeni nu și-ar fi dat seama de această schimbare.
Pictorul Jules Perahim a fost dublat de un excelent desenator și ilustrator de carte. Într-o vitrină din expoziție stau dovadă cîteva desene în creion făcute pentru a ilustra un volum de poezii erotice ale unui poet francez. Ele emană un erotism puternic, deși nimic nu este explicit în desene, care sînt niște împreunări între viețuitoare stranii, trupuri pe cale de apariție, ca niște specii necunoscute, arătări care aduc cu omul, dar cu omul de dinaintea formei sale finale, în plin proces de a se plămădi.
Pe lîngă aceasta, într-o vitrină lungă sînt expuse, separat, paginile unui alfabet ilustrat de Perahim, alfabetul ebraic, în care se combină cele 22 de litere cu cele 22 de „arcane majore“ ale tarotului (varianta de „Marsilia“). Minuția extraordinară a desenului în creion colorat, încifrarea ezoterică demonstrează nu doar un talent nativ, ci o inteligență speculativă mai rar de găsit la pictori (să fiu scuzat!).
Cînd ne-am întîlnit pentru vizită, eram numai noi, iar cînd am terminat circuitul alături de minunata noastră ghidă, Muzeul era plin, nu numai cu oameni de o anumită vîrstă care au timp de pierdut prin muzee, ci și tineri, mulți tineri, care nu s-au mulțumit să vadă opere de artă doar pe internet. Și care, desigur, îl vor trece pe artistul născut în România la capitolul: „bucurii off-line“.
Expoziția Perahim de la Muzeul Cantini este a unui artist care își recuperează în mod strălucit statutul, o expoziție de reașezare, făcînd din etapa realismului socialist o paranteză nefericită care merită să fie uitată.
Perahim, De la avangardă la împlinire,
de la București, la Paris,
Muzeul Cantini, 26.11.21- 24.04.22, Marsilia.