Muzeul Metropolitan a neglijat pentru decenii să joace un rol proeminent în aprecierea și promovarea artei secolului al XX-lea. Liderii instituției și-au dat seama târziu că un muzeu care se vrea cu adevărat universal nu poate ignora arta relativ recentă chiar dacă o asemenea implicare înseamnă și aprecieri individuale pe care istoria nu le va valida. Există și o componentă pragmatică a acestor considerații: tinerii – cel puțin de la așa-numita „generație X“ încoace – sunt mult mai interesați de fenomenul artistic contemporan decât de un trecut „prăfuit“. Dacă vrei să-i aduci în muzeu, trebuie să le oferi o întâlnire cu ceea ce-i atrage. În fine, atunci când Metropolitanul s-a decis să înceapă un program susținut de achiziții, lucrările interesante erau atât de scumpe încât nu și le-a putut permite, chiar invocând ajutorul donatorilor. Astăzi, cu excepția colecției de artă cubistă alcătuite cu ajutorul lui Leonard Lauder, a fotografiei și a vestimentației, arta secolului al XX-lea este doar mediocru reprezentată la Metropolitan. În condițiile unei colecții proprii sărăcăcioase, singura posibilitate pentru Met de a-și exprima un punct de vedere este prin intermediul unor expoziții temporare, împrumutând exponatele din muzee mici și mari din toate ungherele lumii, acestea fiind fericite de a-și vedea comorile expuse în galeriile unei instituții de prestigiul muzeului new yorkez.
Cea mai recentă dintre ele, organizată împreună cu Tate Gallery din Londra este intitulată „Surrealism Beyond Borders“ („Suprarealismul dincolo de granițe“). Ideea de la care au pornit curatorii nu este neinteresantă. Deși suprarealismul a avut de la bun început o tentă internațională, posteritatea a văzut acest fenomen cultural mai ales prin prisma evoluției sale în Europa occidentală. În loc să considere suprarealismul ca producție a unui grup restrâns de artiști care nu puteau să se sustragă unor idei și idealuri pontificate de André Breton decât cu riscul de a fi excomunicați, organizatorii manifestării actuale au văzut „mișcarea“ suprarealistă ca un flux eliberator de idei care s-a răspândit rapid în întreaga lume fără a fi controlat dintr-un anume apartament parizian. În misiunea sa eliberatoare, suprarealismul se adaptează, aidoma unui organism viu, la toate constrângerile geografice, sociale, politice, pe care le învinge rând pe rând, transformând măcar peisajul cultural dacă nu mai mult decât atât. Pentru a-și ilustra punctul de vedere, cei doi curatori – Stephanie D’Alessandro de la Met și Matthew Gale de la Tate Modern – au dedicat spații importante în expoziție istoriei curentului în zone geografice neobișnuite – Caraibe, Egipt, Mozambic, Thailanda, inclusiv unor relații speciale cum ar fi cea cu sufismul în Turcia sau cu catolicismul în Filipine – extinzând perioada de interes din anii 1920 până aproape de sfârșitul secolului.
Printre sutele de exponate – picturi și desene, filme și piese radiofonice, publicații și sculpturi – reprezentând artiști din 45 de țări și împrumutate din 95 de colecții și muzee au fost câteva revelații. Copenhaga a fost gazda primei expoziții internaționale suprarealiste și de acolo provine o remarcabilă ilustrare a gândului lui Breton despre „omnipotența visurilor“: „Fantomele“ Ritei Kernn-Larsen (1945) definind, într-un limbaj apropiat de cel al lui Yves Tanguy, o pereche de „făpturi“ stranii, cenușii, plutind între benzi colorate… „Lovituri de baston“ (1957), un tablou al pictorului de origine greco-egipteană Mayo (Antoine Malliarakis) reprezentând o pădure de siluete stilizate – invocând cumva cele din picturile lui Wifredo Lam – ilustrează angajarea politică a multora dintre artiștii reprezentați… Născut în Etiopia, influențat și el de Lam, Skunder Boghossian propune în „Zbor de noapte: frică și încântare“ (1964) o sinteză foarte interesantă între reprezentarea unor coșmaruri suprarealiste ( sau ținând de universul lui Goya) și un decorativism oriental plin de culori fabuloase, populat cu ființe mitice parcă ieșite din manuscrise copte sau armenești… În „Manifestul suprarealist“ din 1924, Breton a caracterizat imaginea poetică ca o juxtapunere a unor „realități prefabricate“. Definiția, inclusiv latura sa ironică, se aplică cum nu se poate mai bine „Inimii incognito“ (1936), sculptura cehului Ladislav Zivr. O pereche de pantofi verzi cu toc sunt împerecheați astfel încât să alcătuiască o inimă. Închisă într-o plasă de sârmă plasată deasupra unui ghiveci, „inima“ poate fi cine știe ce plantă rară.
Apropo de modul în care suprarealismul este asociat cu ideea de transformare prin mișcare, expoziția include un număr important de lucrări ale unor artiști care, din motive diverse, au părăsit un anume mediu pentru a-și (re)găsi suflul creator în altul… După o relație ambiguă și tumultoasă cu Max Ernst, Leonora Carrington (1917-2011) ajunge la un moment dat în Mexic. Pictează aici „Chiki, ton pays“ (1944) un tablou plin de animale fantastice și simboluri ezoterice (detalii ce-ți aduc aminte, ca atâtea alte lucrări din expoziție, de lumea lui Hyeronimus Bosch) în care apare ea însăși, alături de fotograful maghiar Emerico „Chiki“ Weisz, într-o caleașcă ghidată spre necunoscut de un zmeu. În Mexic, Carrington se împrietenește cu Remedios Varo (1908-1963) venită aici – ca și Luis Buñuel – din Spania lui Franco. Interesate de particularitățile creativității feminine, de alchimie și de un evantai de scrieri mistice – de la cele Maya la cele ale lui Gurdjieff – cele două artiste au pictat adesea împreună un univers similar, însă în maniere diferite. Astfel, un superb triptic de Varo – „Spre turn“, „Brodând mantia pământului“, „Fuga“ – îmbină fantasticul cu reminiscențe ale picturii renascentiste florentine, comentând, în primul rând, despre succesul suprarealismului în a submina realitatea… Violonist, scriitor și adept al lui Troțki, Eugenio Fernández Granell (1912 –2001) își descoperă interesul pentru pictură de abia după ce părăsește Spania pentru un lung exil care-l duce din Republica Dominicană, în Guatemala, Puerto Rico și la New York. Imaginile sale – „Zborul nocturn al păsării Pi“ (1952) decorează coperta catalogului expoziției – pline de un ludic influențat de atmosfera exuberantă din Caraibe, sunt mereu populate de ființe hibride aflate parcă într-o continuă transformare… Născut în Illinois, Ted Joans (1928-2003) a fost toată viața un artist itinerant atât la propriu – parcurgând globul din Nordul Africii la Vancouver – dar și spiritual, jonglând multiple identități – poet, jazzman, susținător al mișcărilor radicale ale negrilor americani. Creator prolific, a lăsat puține lucrări majore în urma sa. Ultima sală a expoziției include într-o vitrină un proiect semnificativ la care a lucrat aproape o decadă: un uriaș „Cadavre Exquis“ intitulat „Long Distance“ la ale cărui 137 de pagini au contribuit artiști din toată lumea, mărturie a caracterului global al mișcării.
În spațiul restrâns rezervat suprarealismului european, organizatorii au evitat să pună accentul pe arta produsă în marile centre culturale ale continentului, aducând în prim plan zone geografice și culturale marginale, de la Danemarca la Turcia. Din păcate, referințele la suprarealismul românesc și la artiștii săi exilați, mai ales la Paris, sunt doar superficiale. Dincolo de „Preludiul la o civilizație“ semnat de Victor Brauner, aflat în propria colecție a Metropolitanului și reprezentând unul dintre vârfurile indubitabile ale expoziției, mai există doar un desen de Paul Păun numit „Nori“ (acompaniat de o notiță în care sunt pomeniți Gherasim Luca și Dolfi Trost). Conturând un om încovoiat, ale cărui mișcări sunt clar limitate de o rețea de liane dar căruia par să-i crească niște dendrite dătătoare de speranță din mâini, desenul a fost inclus în secțiunea dedicată reprezentărilor automate, acelea care, pornind de la inconștient, evită procesul rațional și selectiv impus de conștiință.
Segmentul intitulat „Automatism“ nu este singurul nelegat de considerente geografice. Există arii consacrate altor teme definitorii pentru suprarealism, vorbind despre importanța visurilor și a identităților colective sau despre făurirea unor „obiecte poetice“ precum „Telefonul-homar“ al lui Dali. Toate aceste subiecte sunt însă ilustrate de exemple provenind din toate colțurile lumii, unele forțat încadrate în categoriile respective, varietatea nereușind să ascundă lipsa de valoare a multora. Expoziția de la Metropolitan nu evită cu desăvârșire acele capodopere care, arhicunoscute, „strigă“ publicul de la depărtare. Una dintre „Constelațiile“ lui Miró, „Premoniția războiului civil“ de Dali sau superb intitulatul tablou „La durée poignardée“ ( cel cu locomotiva ieșind dintr-un șemineu ) de Magritte sunt prezente. Există și multe alte lucrări interesante, unele dintre ele deja menționate. Din păcate, ele sunt înecate într-o mare de mediocrități care nu susțin cu adevărat esența ideii de diversitate care astăzi a devenit cea mai importantă „lege“ a oricărei manifestări culturale. Ades citata frază cu care se încheie romanul „Nadia“ de André Breton susține că „frumusețea va fi convulsivă sau nu va fi de fel“. Suprarealismul este definit mai ales de o permanentă sfidare a normelor. Îngrijitorii unei expoziții care-i este dedicată ar fi trebuit să adopte și ei o atitudine mai puțin „cuminte“, să fie mai puțin grijulii să respecte canoane ( indiferent dacă acestea reprezintă noi tendințe).