Cînd a murit, pe 9 octombrie 2007, Adrian Pintea avea cincizeci și doi de ani. Doamne, Dumnezeule!…Îmbrăcat mereu în negru, cu pantalonii lui de piele, cu cizme ascuțite sau bocani, cu părul parcă tot mai cărunt, cu ochelarii cu rame argintii, apărea sistematic în viața mea. Ca o pasăre migratoare. Întîi ne tatonam. Ne măsuram forțele, parcă, pentru evadarea noastră. Cînd zîmbetul subțire îi lungea ochii și ei deveneau ai unui copil mare, cald, era semnul că tăcerea s-a sfîrșit. Vorbeam ore. Poate doar umbrele de pe fața lui îmi arătau trecerea soarelui pe cer. Era un amestec atît de ciudat de Înger și Demon. Prezent și absent. Lucid și cu mințile duse pe munți și dealuri, pe ape infinite. De cele mai multe ori țîșneam și eu cu el în fugile astea nebune, imaginare. Era drumul invers decît cel de pe scenă. Venea și pe la redacție. Stăteam amîndoi în biroul pe care îl împărțeam cu Constanța Buzea. Într-o după amiază spre crepuscul, în cea mai stranie lumină, Constanța a intrat, nici azi nu știu dacă l-a recunoscut, și a zis: „Parcă sînteți doi bulibași care învîrtiți lumea în oale și alambicuri, cu pipe în colțul gurii, în aburi de deochi.“ Numai Pintea a zîmbit și i-a făcut cu ochiul.
Întîlnirile între oameni țin de conjunctură, de hazard și, uneori, de Divinitate. Așa cred că a fost, artistic și uman, pentru mine, pentru un grup de creatori, pentru un teatru, pentru istorie, momentul facerii spectacolului Hamlet, la Teatrul Național din Craiova. Din nou, meritul lui Emil Boroghină că a știut să creeze această șansă nu doar trupei sale, ci unor artiști care își sporeau afinitățile, frămîntările, obsesiile, unor artiști care își trăiau maturitatea împreună. O maturitate pe care aveam să o vedem cu toții, pe scenă. Tompa Gabor, Adrian Pintea, Oana Pellea, Mihai Constantin, Ozana Oancea, Mirela Cioabă, Valer Dellakeza… și toți ceilalți actori din echipa Hamlet. Dăruiți, exemplari, profesioniști, cu o noblețe scenică greu de uitat. Am discutat, atunci, mult pe textul lui Shakespeare, pe diferite nuanțe și cîmpuri semantice, pe felul în care contemporaneitatea și dinamica limbii cer o nouă traducere, ne-am bucurat de giumbușlucurile lingvistice pe care Adrian Pintea le făcea cu o voluptate formidabilă. Rostea replici întregi în engleză, iar muzicalitatea și ludicul interpretării lui simple, extrem de simple, imprimau alt ritm frazării, relațiilor, privirilor, mîinilor, nostalgiilor. Limba engleză cu inflexiuni arhaice, grele, dificil de decodat își găsea suplețe brusc în prezentul imediat, în magia scenei. Ochii lui ardeau, ardeau, energia lui se topea în adorația prietenilor lui dragi, provoca noi descoperiri și direcții datorită simțului lingvistic, și nu doar artistic, pe care Adrian Pintea îl avea și îl cultiva. Avea o aură. Pe care o simțeam, dar mi-a fost greu să o definesc. Cu cît îl priveam mai mult, cu atît era mai limpede asta și mai greu de fixat în cuvinte. Hamlet-ul lui simplu și filosofic, aparent alb în interpretare, auster, spiritualizat, cu un soi de introvertire dureroasă, metafizică, amplifica emoția cu care am primit spectacolul de fiecare dată. Hamlet-ul lui și viziunea lui Tompa mi-au părut a fi un sublim și tulburător elogiu adus actorului. În primul rînd. În scena „Cursei de șoareci“, pe care am revăzut-o ore și ore în șir, în discursul lui Hamlet rostit de Adrian Pintea regăseam, intactă ca impresie, lecția de teatru pe care el, inteligent, ironic, fermecător, cu suferință și totală devoțiune și-o rostea lui, colegilor lui, nouă, spectatorilor. Plafonul format din reflectoare cădea tragic, ca o ghilotină, peste actorii ambulanți, transformîndu-i în prizonieri ai morții, odată cu sfîrșitul reprezentației lor cu tîlc. Sacrificați pentru adevărul spus? Pentru arta lor? Pentru că sînt dublul nostru? Retorică? Scena asta mi se pare dureros de acută astăzi. Cînd aceste întrebări ne strivesc, grele, cînd nu mai înțelegem mare lucru din realitate. Mai este nevoie de noi? Acesta a fost tîlcul Hamlet-ului său, tîlcul profund al meseriei de actor. Îmi trec prin față scenele cu Oana Pellea-Regina, tensiunea de un dramatism incandescent care izbucnea din confruntările lor, monologul lui Claudius jucat dumnezeiește de Mihai Constantin, cum n-am văzut prea des, monolog în care absența-prezența lui Hamlet se simțea ca o respirație amenințătoare, scena groparilor fellinieni care îl trăgeau în alt fel de dialog, în alt tip de filosofie, gropari-bufoni formidabili, Mirela Cioabă și Valer Dellakeza, amestecul de erotism, puritate și cinism, de senzualitate pe muchie de cuțit în jocul cu Ofelia-Ozana Oancea. Acest Hamlet avea o tensiune extraordinară. Purta în el un înger și un demon, în același timp. Așa cum Adi îi purta în el, uneori, într-o luptă continuă, răvășitoare din care personajele lui au avut întotdeauna de cîștigat. Atunci și o vreme bună după am vorbit enorm despre teatru, de aici și de aiurea, de Londra, de sora lui, de Mihai, de Oana, de Boro, de Silvia, de Irina, de mama lui, de cărți, de prietenie, de lumina și întunericul din noi, de iubire. Rîdea cu toată fața, cu sufletul, cu ochii lui minunați, cu umerii cînd îi spuneam că a primit un dar dumnezeiesc pe care nu îl are oricine: să fie iubit și să iubească. Cu totul și cu totul. Pînă la capăt. Am simțit ani buni, chiar dacă ne-am căutat tot mai rar, chiar dacă m-am văzut tot mai rar cu Oana, cu Mihai, că forța care ne-a adus pentru o vreme împreună a fost mai mare decît am perceput-o noi în graba vieții. Și decît am înțeles-o cu adevărat.
M-am dus la Teatrul „Bulandra“ ca să-mi iau la revedere și să-i spun drum bun. Era înainte de miezul nopții. Mi-am ridicat ochii și am văzut Luceafărul. Singur pe cerul întunecat. Singur și luminos, princiar. Cînd am ieșit, zeci și zeci de pescăruși se roteau nervos și zgomotos sus, sus de tot, într-o lumină stranie. De mult, la începuturi, Adi jucase Treplev la „Bulandra“, cu Clody Bertola, în regia lui Liviu Ciulei. Mi s-a părut că toți pescărușii apelor de pretutindeni îl însoțeau acum. Și mereu. În zborul lor au prins și sufletul actorului Adrian Pintea.
Am ajuns acasă tîrziu. Am recitit, ca pe un fel de rugăciune, cartea lui de proze, pe care am primit-o de la el în 1996, publicată la Cartea Românească: Pămîntul americanului. Cînd zorii s-au strecurat timid pe fereastra camerei mele, am adormit. Am visat că Adrian Pintea mi-a șoptit, solemn și tandru textul pe care îl iubesc, firesc poate, cel mai tare. Și pe care vă invit să îl citiți ca să-l simțiți aproape, o clipă, cît ține vraja, pe ADRIAN PINTEA.
SUFLETUL ACTORULUI
Sufletul actorului nu poate fi ținut în palmă, nici atîrnat ca breloc la o cheie de apartament. Nu poate fi închis în dulăpiorul cu etichetă al unui vestiar ordonat și antiseptic. Nu poate fi expus pe mileuri de prost-gust și arătat rudelor din provincie. Sufletul actorului nu poate fi bătut în glumă pe umăr. Nu poate fi tras de mînecă. Nu are nimic de-a face cu urîta cordialitate a „întîmplărilor cu artiști!“. Sufletul actorului nu se împrumută pentru pigmentarea unei petreceri de cartier. Sufletul actorului este viu ca o carne însîngerată și zbuciumată de nesomn și străveziu ca veșnica amintire a iubirii. Ostenelile sale nu se pot cumpăra pentru că nici măcar el, actorul, nu cunoaște prețul acestora. Poate doar viața lui de om să fie singurul preț îndeajuns de nobil.
Sufletul actorului este o piață pustie în care totul e rînduit frumos pentru a primi prieteni, oameni, conștiințe neștirbite, alte suflete…Nu se poate intra oricum, însă: nici impostor, nici bădăran, nici delator jalnic, nici strașnic purtător de bocanci noroioși și trufași. Prin tristul farmec al singurătății sale, sufletul actorului se închide posac la asemenea nedorite vizite și astfel îl găsesc uneori, surîzînd de serviciu, prin cele mai întunecate cafenele ale orașului…
Sufletul actorului respiră dezordonat și amețitor, pentru că respiră praf stelar. Rîsul său nu este rîs, ci speranța rîsului omenesc, plînsul său nu este plînsul ci nădejdea că plînsul omenesc poate deretica ungherele vraiște ale necazului.
Sufletul actorului apare în luminile chinuitoare ale rampei pentru a VESTI, măreț, sălbatic și îndrăgostit generos, Firul Vieții! El este stăpînul lui Da și al lui Nu. În același timp, învățător și elev al mîhnirii omenești. Carbonar, duelist, rege în vacanță, muncitor al minții, medic al tulburărilor tuturor, carte de căpătîi vorbitoare, prieten care știe să mintă atît cît trebuie adevărului să prindă viață și chip. Sufletul actorului este aproape de copilăria noastră a tuturora pentru că n-a părăsit bucuria jocului, punctul de fugă al propriului nostru suflet. Sufletul actorului este vîrsta noastră cea mai curată, cea uitată zi de zi mai mult.
Sufletul actorului nu se poate înghesui într-un pumn strîns. Geamătul lui de reproș ne va face să deschidem, înfiorați și cu grăbire, palma închisă…
P.S. Ce-ați spune de-o salvare a lui Hamlet? Fugar de la Elsinor, deghizat, sub coviltirul uneia dintre căruțele actorilor veniți la curte! Cine să-l mai găsească, odată rătăcit în marea Iluzie?
Adrian Pintea
(Text apărut în volumul Pămîntul americanului, Editura Cartea Românească, 1996)