DE LA UN TIMP NU TRECE SĂPTĂMÂNĂ să nu țârâie telefonul. Aflu că a mai murit un coleg de facultate. Sau de liceu. Citesc un grupaj de poeme într-o revistă și o dedicație mă lovește în plex : in memoriam. Un prieten poet din străinătate. Vasăzică a murit și el! Mă mir atât de parcă m-aș fi așteptat să învie. Unul sau doi ani mai mult decât mine. Putea să mai trăiască. Mai am câțiva prieteni cu vreo zece ani mai în vârstă. Trăiesc fiecare în felul lor. Odată ce ai trecut de 80, oasele, capul, prostata, ficatul… o iau razna. Organele funcționează, eufemistic vorbind, „capricios“. Ne eufemizăm, domnule! Doar suntem intelectuali și n-o să ne văităm ca țăranii. Cuvintele evitate salvează o vreme. Dacă taci departe ajungi. Dacă nu vorbești toată ziua de covid, și el te lasă în pace.
Azi mi-a dat telefon o colegă de facultate căreia i-a murit de curând soțul. De covid. Să-mi comunice că un alt coleg de-al nostru a murit. Tot de covid. I-am spus și eu de o rudă îndepărtată care a murit. Și ea tot de covid. Cercul cunoscuților morți de covid se tot strânge. Față de moartea covideană, moartea naturală e acum un vis miraculos. Te duci cu mâinile pe piept la Domnul. Covidul, moarte fabricată, ar trebui afurisită de biserică. Precum sinuciderea. Să fie ăsta un gând eretic? Ce interpret al Scripturii îmi poate spune?
Oricum, de când a apărut molima asta te simți mai singur pe pământ. Ești izgonit din viața ta. Ceva rău s-a infiltrat în aer. Și în apă. Unde să te duci? Să devii pustnic, în vârf de munte, într-o cabană? Dar unde să se ducă toată omenirea? Gânduri rele. Eretice? Trebuie luptat cu răul… Cum? Când cârmuitorii lumii luptă într-aiurea, atât de contradictoriu de parcă ar fi în înțelegere cu spurcăciunea. Iar cetățenii, ca niște vinovați, ies din case cu bilete de voie, între anume ore, cu măști pe figură, strecurându-se pe lângă ziduri.
Te-ntrebi unde s-au dus zilele de pace ale omenirii. Cu fiecare pas pe care-l faci simți cum sigilezi neantul. La steagul național, țările și-au adăugat un doliu invizibil. Credincioșii se roagă: „Doamne, apără-ne! Nu ne lăsa Satanei!“ Ateii bine școliți își spun că, în cele din urmă, rațiunea va triumfa. Dar gândul ăsta le tremură ca mâna cerșetorului întinsă după pomana care nu știi dacă mai vine.
*
* *
NE SUPĂRĂM PE ANUME STRĂZI. Le ocolim. Traseul devine mult mai lung. Uzăm degeaba picioarele. Multe din supărări sunt neîntemeiate. Capricii și toane. Mă recunosc, așa eram și-n tinerețe. Îmi cășuna pe câte-o vitrină. De pildă vitrina unui mic magazin de ciorapi de pe Lipscani. Nu era chiar o toană. Căci acolo intram întotdeauna degeaba. Niciodată nu găseam ce-mi trebuie. Ori aveau numai ciorapi de copii. Ori aveau numai de plastic. D’ăia de-ți transpiră picioarele. Sau doar cu modele atât de urâte că-ți venea să verși. Nici o șosetă normală: uni, bumbac și poliester. Dar culmea e că și atunci când magazinul și-a schimbat profilul, vânzând numai cămăși, mie mi-a fost silă și să mă uit în vitrină. Traversam pe trotuarul de vizavi. Pentru mine locația devenise ciumată. Sunt astfel de fixații nebunești. La urma urmei, au și ele rostul lor. Indică gradul de neadaptare și de-nsingurare. Ciorapi, pfuii! Îi porți pe cei vechi. Țesuți și spălați de baba Lina. Și cămășile, la fel. Cu gulerele-ntoarse tot de mâinile de aur ale babei Lina. Problema e rezolvată în casă. Omenește. Fără amestecul tembelilor din comerțul de stat. Vor să câștige, dar „uită“ să aprovizioneze cum trebuie magazinul. Niște leneși și niște escroci. Îmi aduc aminte că le-am făcut vânzare o singură dată. La ananghie. Era o zi ploioasă, într-o vară. Mă grăbeam căci aveam bilet la Cinematecă. Dădeau un film rusesc samizdat. Începea cu o scenă fulminantă : corul deținuților politici intonând un cântec patriotic. Eram în întârziere. Fugind să prind autobuzul am călcat într-o băltoacă. Sandalele mi s-au umplut de apă. Nu se mai punea problema să mă opresc, să-mi scot șosetele făcute fleașcă etc. Un gând zurliu și à contre coeur m-a săgetat. Magazinul de ciorapi era la doi pași. M-am dus în fugă, am intrat și-am cumpărat primele șosete mărimea mea. Un model oribil. Cu dungi și picățele multicolore. Nu mai conta. Cu șosetele în buzunar am sărit în autobuz și-am coborât val-vârtej la prima. Am sosit la țanc. În întuneric, printre versurile patriotice lălăite avântat de deținuții politici, cu ochii țintă la ecran, să nu pierd nici o clipă din crâncen absurda scenă, cu genunchii la gură, eu îmi schimbam orbește ciorapii fleșcăiți cu cei proaspăt cumpărați. Ghemotociți, ciorapilor uzi le-am dat drumul pe șest sub scaun. Manevrele mele, oricât de încet derulate, au suscitat mormăituri dezaprobatoare și țâțâituri ale vecinilor apropiați. Dar repede uitate căci țelul comun (atenția la mutrele ascuns bășcălioase ale deținuților și la cele câteva fețe încruntate ale torționarilor intercalați printre ei) ne-a înfrățit. Când filmul s-a sfârșit și s-a aprins lumina am mai întârziat o vreme pe scaun. Mi-am recuperat ciorapii uzi, i-am înfășurat în programul de sală, pe care prevăzător cum sunt apucasem să-l înhaț la intrare și, fluierând, am plecat mulțumit spre casă. Acolo voi arunca la gunoi oribilele șosete. Ciorapii murdari îi voi da la spălat babei Lina și baba Lina îi va spăla, desigur, cu mare grijă. Doar ea le țesuse nu demult găurile.
*
* *
UN SCRIITOR TRIMETE UNUI PRIETEN o carte de-a sa. Cartea se întoarce înapoi cu specificația COLET NERIDICAT. Cu prietenul nu se poate vorbi că are telefon cu cartelă și de obicei aceasta este expirată. Unde mai pui că adesea în văgăuna unde locuiește amicul, nici nu există semnal. Așa că domnul scriitor ține coletul în vestibul, pe o măsuță și-și screme mintea să găsească o metodă să-i trimită totuși cartea sa. Prietenul e critic literar și n-ar strica să scrie despre ea. Ba chiar – scriitorul e patriot – e convins că asta ar fi spre binele literaturii române. În fine, până una-alta, cam la o săptămână șterge de praf coletul și-și zice că timpul le rezolvă pe toate. Și așa e, căci, într-o bună zi îi sosește un colet. Minune : criticul îi trimite o carte de-a lui. Aha, l-am prins!, exclamă bucuros scriitorul și valsează cu cartea prin tot apartamentul. Să vedem acum pe unde scoate cămașa! Că nu mi-a trimis el degeaba cartea. Pun pariu că vrea să scriu despre ea. Dacă ar fi primit cartea mea, aș fi putut să-i dau să înțeleagă că… nu-i așa… serviciu contra serviciu… Dar așa, el o să pretindă că nu poate scrie despre o carte ce nu i-a parvenit. De ce, de ne-ce, n-o are și basta! Știu că online nu citește. Zice că ochii lui nu suportă. Încâlcită treabă. Și așa în general, mare porcărie. Scrii, scoți cărți, aștepți recenzii, vrei notorietate. Păcătoasă obișnuință. Ajungi un cerșetor de lux. Uneori te crezi nabab în exil. Orice-ai face, suporți greu zilele în care nu scrii, ori în care nu se scrie despre tine. Ești infectat cu virusul turnului Babel. Gânduri și limbi încâlcite pe care nimeni nu le mai dezleagă. Poate că totuși cândva, în zori, un răsărit tăcut de soare să te impresioneze într-atât încât să-ți curme pentru totdeauna acest apetit monstruos pentru scriitură și pentru, cum se spune acum, feed-backul atât de dorit.
*
* *
BUBU ȘI GETA KAȚAFANIS ERAU PRIETENII UNCHIULUI SICĂ. Înalt, deșirat, chelie, pantaloni ecosez, taciturn cu vagi crize de melancolie ori ieșiri bruște de volubilitate – el. Pălării cu brizbrizuri (uneori păsăruici împăiate și văpsite), tuse înfundată de fumătoare, fraze dezlânate zigzagând prin spațiu – ea. La ei acasă era tripou. Jucau cărți și fumau turcește. Cei ce veneau prin spelunca asta cunoșteau metehnele gazdelor. Dar când se-ncingea jocul nu le mai păsa. Le aducea aminte Bubu care, la ora cuvenită (ei se culcau devreme) se ducea și – toamnă, iarnă, nu-i păsa – deschidea ferestrele. Semnalul era clar: lumea trebuia să plece. Mai taciturn decât turnul Eiffel, Bubu păzea ferestrele deschise până când ultimul musafir își lua tălpășița.
În fiecare an Geta Kațafanis făcea dulceață de nuci verzi. De la nucul din curte. Cea mai bună din lume, zicea ea. Bărbatu-su, grec get-beget, o purtase prin toate insulele, pe la toate rudele lui. Rudele lui Bubu sunt moarte după dulceața mea, încheia Geta și se uita în tavan cu o expresie satisfăcută. Unchiul Sică, mare pișicher, fixa și el tavanul și-i zâmbea Getei cu gura până la urechi. Îmi spunea : Păi nu mă uit eu în tavan degeaba, Geta îmi cadorisește anual câte trei borcane. Unchiul Sică era galanton și ne dădea și nouă un borcan.
Pe Bubu îl chema de fapt Boris. Unii ziceau că ar fi avut ceva sânge rusesc. Dar avea o droaie de rude în Grecia că nu-ți mai dădeai seama unde-i adevărul. Rusia, Grecia, ce mai calea-valea, i se spunea Bubu și gata. Geta Kațafanis era brăileancă, maică-sa fusese covrigăreasă. Scăpase ca prin minune de naționalizarea celor cinci cuptoare răspândite prin oraș căci o lovise un cal. Bolise multă vreme, înstrăinase covrigăriile. Plecase din Brăila într-un sătuc din apropiere. Așa șchioapă cum rămăsese după ce-o lovise calul, se căsătorise a doua oară și-o avusese pe Geta. Taică-su, Andronache, era pescar. Trăgea și el un picior. Tot așa, de când îl lovise un cal. Ciudat cum caii ăștia se tot amestecă prin biografiile Kațafanilor.
Unchiul meu Sică era tare iubăreț. Avea o amantă care-l suna când știa că nu-i acasă. Doar ca s-o necăjească pe tanti-mea, pe Ralu. Suna și nu spunea nimic. Ralu închidea drăcuind-o. Unchiul Sică aducea tot salariul acasă. De multe ori venea cu flori, cu vreo ladă întreagă de bere sau de vin. Era avocat și i le cadoriseau clienții. Tanti-mea era prinsă la mijloc. Moldovean pișicher avocatul, din Iubita mea Ralu n-o mai scotea. Mătușa mea se îmbuna. Pe de-altă parte îi era și puțin milă de el. Asta era a cincea lui căsătorie și, dacă da divorț, se temea că Sică va ajunge rău. Va fi muritor de foame, îi spunea Ralu mamei, o să-i mânânce curvele toți banii.
Din a doua căsătorie unchiul Sică avea o fată : Luminița. Ea și cu mătușa mea îi cărau pachete la închisoare. Unchiul Sică fusese prins, împreună cu un întreg lot de oameni ai legii. Ce făceau? Nimic altceva decât că promiteau (contra cost) achitarea în diferite procese. Dacă respectivul nu era achitat, dădeau banii înapoi. Se-mbogățeau pe seama legii probabilităților. Nimeni nu mișca un deget. Lăsați, dragilor, probabilitățile să se-nfrunte între ele, le spunea el, la vreo agapă, colegilor mai tineri cărora le cășuna să-și pună la bătaie istețimea personală întru folosul cauzei comune. Că dacă interveniți și iese rău, bosul (și arăta cu degetul în sus) o să dea vina pe voi. Așa, dacă nu v-ați amestecat, se cheamă că vinovat nu-i decât hazardul.
Unchiul Sică a colaborat cu organele, turnându-și colegii. Așa că a primit pedeapsa cea mai mică. Decum a ieșit de la pârnaie, mătușa mea a dat divorț. Samariteanca din ea se revoltase. După un timp maică-mea înclina să creadă că îi părea rău. Sică își găsise o amantă, cu care s-a și căsătorit. Moldovean dat dracului. Mințea de stingea. Făcea complimente irezistibile. Dar n-a avut noroc : ultima soție s-a stins de-o boală tropicală. Unchiul Sică a sfârșit-o la azil. Unde dădea, contra țigări, sfaturi avocățești. Un sfat nu s-a potrivit cu realitatea. Păgubitul, un cazangiu, a venit și i-a dat un pumn în cap. A murit pe loc.
Bubu Kațafanis era plecat în Grecia. Geta a venit singură la înmormântarea unchiului Sică. Tanti-mea Ralu nu s-a dus. Geta i-ajunge, îi spunea ea maică-mi. Că ea mi l-a prezentat, fără să-mi spună câte soții a avut. Luminița își găsise un soț în America. N-a venit nici ea la înmormântare. Eu m-aș fi dus. Dar mama mi-a luat-o înainte : Ce, nu ți-e bine! Ai uitat de Larousse? În toate ocaziile mama pomenea de Larousse ca de infamia cea mai mare a unchiului. Mi-l dăruise de ziua mea. Iar apoi, când era la ananghie, îmi ceruse bani pe el. Îi trebuiau pentru vreo amănțică. I-am dat. Dar nu i-am purtat pică. Era ediția cea mai recentă și la noi nu se găsea.
Geta Kațafanis tare-și mai dădea importanță. Sărmanul Sică, stătea în coșciug cu un coșcogeamite cucui în frunte… N-o putea nimeni contrazice. Pumn greu cazangiul. Dar eu cred că vrea să-nduioșeze lumea. Profita că nu-i Bubu lângă ea s-o mai tragă de mânecă.
Bubu sosi din Grecia cu o nepoată de doisprezece ani. Olga nu știa boabă românește. Ce dracu-l apucase nimeni nu știe. Urma să facă liceul în țara noastră. E de-o istețime ieșită din comun. Ai luat-o razna, bărbate, îi spunea Geta.
Nimeni, nimeni, nimeni. Răsfoiesc Larousse-ul și mă gândesc la unchiul Sică. Tata e bolnav de glanda tiroidă. A fost la doctorul Parhon, somitate în domeniu. Acesta l-a dat pe mâna doctorului Milcu, adjunctul său. Bârfele cartierului : domnul Albu n-o mai duce mult. Mănânc din dulceața de nuci verzi a Getei Kațafanis. Mătușa Ralu ne-a dat nouă cele două borcane rămase. Ea nu mai vrea să le țină în casă. Nimeni nu poate avea totul. Nimic nu e veșnic. Totul trece. Alocuțiuni în latină la secțiunea de pagini roz din Larousse.
Olga a învățat repede românește. Stă la un cămin al liceului industrial. Directorul căminului e un grec refugiat la noi după revolta coloneilor. Vlahos a luat locul unchiului Sică la sindrofiile cu joc de cărți ale lui Bubu. Vlahos îl cunoște și pe doctorul Milcu. I-a pus o pilă tatălui meu. Tata crede că grecul s-a amorezat de Olga. Îi spune asta Getei Kațafanis. Grecii între ei, spune Geta și face cu ochiul. Cred că știu acum de ce mătușa Ralu a prins pică pe ea. Cele șase căsnicii ale unchiului Sică i se par floare la ureche. De furie vorbește singură. O aud că-și șoptește : Ah, de ce n-am eu pumnul cazangiului! Că m-aș duce la nerușinata de Geta și i-aș trage una în țeastă…
Sunt umbre pe străzile pe unde trec. E-o primăvară zurlie și mama e tot mai abătută. Tata face tratament, dar nu se așteaptă la cine știe ce. S-a angajat cu jumătate de normă la școala Cuibul cu barză. Suplinește colegii în concedii medicale, ori colegele care nasc. Acum mătușa Ralu face și ea dulceață de nuci verzi. Nu-i tot atât de bună ca aceea a Getei Kațafanis. Ca să n-o mâhnesc, mă prefac că-mi place. Jargonul românei vorbite de Olga mă amuză. Vlahos a înscris-o la o școală de călărie. Olga învață românește și călărește cai de rasă. Vlahos o supraveghează îndeaproape. Geta Kațafanis face tot mai des cu ochiul și Bubu îi cârâie la ureche : Păcătos cel ce gândește…