Copacul tânăr
Atât de simplu-ar fi să-mbraci
stiharul seara și ușa s-o deschizi
în capul casei, ai nimeri acolo
unde-s alte legi și judecă blândețea,
tot ce-ai făcut nu mai e necesar
să porți cu tine, să continui,
dezbară-te de trudă – în aerul sever,
pătrunzător, reținerea de la acțiune-i
măreție, mișcările se prelungesc
la nesfârșit, nestingherite, și liber
sună-n lucruri dangătul de clopot,
ca, în sfârșit, s-auzi, după cum șerpuire
și lumini distingi deja în spatele oglinzii.
Zvonuri difuze, binecunoscute, din dosul
ușii-nchise ți-aduc aminte de temeri,
îndoieli și imposibil, dar știi, cu ochii
la copacul uimitor de tânăr, priceput
să crească, la fel, în liniștea de-aici
și-n zgomotul învălmășit de dincolo,
ștergând hotarul dintre două lumi,
că nu-i așa, e falsă-nvățătura asta,
căci, pe măsură ce trunchiul lui
se-nalță, frunzarul i se răsucește-ntr-un
vulcan de semne-n fierbere, care-ar dori
să-l deruteze și să-l întoarcă înapoi,
dar el, fără odihnă, țintește cu seninătate
cerul. Și cerul lui vestește-o patrie.
Numai să vrei s-o vezi – și-a ta e,
îți spui pe când te-ntorci reînnoit acasă.
Belșug
Razant să treacă vorbe maștere,
păsări metalice străine, în câmpie,
la doar o palmă apropiere de fața ta,
așchii aprinse vor zvâcni când ele
își poartă solemn amenințarea,
îngăduie-le să-și înfigă-oriunde
săgeata ucigașă, penajul otrăvit,
căci, în mândria lor, zadarnic
le este drumul, de pe acum pierdut,
n-ai grija lor, nici timpul să le-ntorci
din cale, mai bine râzi și astfel
nu dai greș, n-o faci din tine,
ci din belșugul câmpului cel larg,
incandescenta avuție
din toată ființa el ți-o dăruiește,
auzi cum leagă rod și cresc
pe sub pământuri, întețite-n
foșnet, grânele de foc.
Apropiere
Te-alungi, c-un gest nervos, să scapi
de tine, muscă enervantă,
dar nu dispari – un altul, mai adânc,
mai bun, răsare-n loc. Fără să-ntrebe
își găsește singur drumul prin păduri –
și ce răcoare pe acea potecă tăiată-n fugă
de-alaiul cerbilor scânteietori! Tu,
căzut pradă-ngrijorării pentru atâția aștri
smulși de pe orbită, nimic n-ai de făcut,
cu toate-acestea, decât, întins
pe iarba frăgezită de roua proaspătă,
cu mâinile sub cap, vegheat
de frunzele complice-ale stejarilor,
s-asculți cum soarele-și apropie de tine
mereu fuiorul, în toarcere neîntreruptă.
Cetate
Până la mine-ai adus, cu meșteșug,
un gând de îmblânzire, dresor ascuns
într-o imagine ideală-a disciplinei –
Cetatea. Deci curtea, ca un crater de vulcan,
unde-mi fac veacul, s-a regularizat îndată,
în fiecare amănunt al ei, nu mai e loc de
întâmplare, fini solzi subțiri purced
să stea la pândă pe creste de creneluri,
ca să nu vină haosul cumva, în tropot.
Însă, cu zâmbet fariseic, stă înăuntru,-n luciu,
fiara, cu gemene moluște lângă frunte
și, înhățată-n ghearele de carnaval,
o tablă a legii, copie leită a turtei
dăruite țâncilor, din târgul de pe deal.
Pe ea, inscripțiile de cremă întărită, vii,
așteaptă. Această fiară nostimă,
deloc spăimoasă, asemenea dragonului
scos la vedere-n noul an, nu va ceda
nicicând (când eu, pesemne, șovăi uneori!),
nu se dezice de vesela-i sălbăticie.
Văzută dinafară, cușca îi pare-o
casetă lăcuită, atent emailată,
dar dinăuntru se-aude primăvăratic zumzet
sub scoarța cu neputință de cuprins
în ornamente, iar muzici se deschid mereu
de la un prag la altul, pe veci neterminate
de nevăzuți compozitori. Ai adus până la mine
cetatea doar ca s-asiguri proiectilului insurgent,
larmei de iarmaroc, parola sub care voioșia
va izbucni puternică, atotstăpânitoare.
Gând
În gând ne retragem, în el
ne ivim dimineața, încă-nfășați
în neagra sa pulpană – de noi
se ține cum zgripțorul de stâncă,
sau poate, din orbire, noi de el
și nu-i dăm drumul. Luptăm
să-l limpezim, din zori
și până-n noapte, să-l facem tot
mai transparent.
Și oamenii, când îl întâmpină,
treziți, văd cu uimire: prin
vine-acum le curge un alt sânge.
Două întâmplări cu A. D. Xenopol
Zi cu eclipsă, mă pregăteam, în susul scării,
să calc pe-ntâia treaptă, spre stația de metrou,
vedeam coroanele copacilor cum flutură,
împalidate, și oameni, unul după altul,
separați, coboară-n gura ce urma, neîntârziat,
să mă absoarbă și pe mine. Mișcau din brațe-n
mers. O doamnă uscățivă, negricioasă,
privi cu jale-n lături (sau mi se păru).
Sub pași striveau cu toții,
rând pe rând, foi dintr-o carte,
desprinse una câte una de vântoasă
și-aduse pe fusceii rotitori. Am observat
și trupul desfrunzit de pagini, la poala
unui arbore din apropiere. Zăcea ca
îngerul lui Márquez, fără vlagă, cu áripi
năpădite de pământ. Reci pale îi smulgeau
din file-ntruna și tapetau cu ele intrarea
spre întunericul dinjos. Primul instinct –
să strâng, cât se mai poate, foaie cu foaie
și,-alături, cartea-mamă, părăsită de-un proprietar
ingrat (să-i spunem cititor?), să le unesc
cu artă și opul reparat să-l țin în bibliotecă
ori să-l donez. Dar cei aflați în coborâre
striveau, necruțător, cuprinsul, capitole,
prefața, în mersul lor mecanic, nefiresc,
iar cartea-mamă tremura, abandonată
pentru totdeauna sub copac. Încă se mai
putea reface-ntregul, dar se înfățișa prea
tristă și meschină-mprejurarea. Până să plec,
am vrut măcar să știu mai mult și-am descifrat
un nume sus, pe-o filă (apoi, inexorabil,
s-a înălțat și ea în vântul aprig) – A. D. Xenopol,
și câteva cuvinte: „Stăruința neîntreruptă
a românilor în Dacia Traiana“… „mod succesiv,
în opoziție cu modul existent“.
O frunză-ngălbenită însă căzu și-acoperi
întreaga propoziție din tomul închinat
filosofiei izvorâte din istorie și unei prime
sinteze-a celei românești.
Mi-am amintit pe loc de o plimbare
prin Cimitirul Bellu, alături de un doct însoțitor.
Ținea morțiș să îmi arate ceva c-un sens special
și-am dat mai multe roate-n labirint. Ajunși
într-un cotlon umbrit, o tainiță ierboasă,
văzurăm o lespede aproape înghițită de solul gras.
Ca să putem citi un nume-abia întrezărit,
profesoru-și frecă de piatră, zdravăn, vârful
pantofului și nouă litere gravate-au apărut
încet: A. D. Xenopol. „Mormânt complet uitat“,
bolborosi cu furie călăuza, gândind la o renaștere
a interesului pentru academicianul rector,
cândva, la Iași, al Universității, în spirit petrecut
la București, afazic, tocmai în ziua când
îi sosise pensia implorată. Cel ce purtase
discuții libere cu înțelepții vestici redevenise
Fiul Străinului, cum s-ar traduce numele grecesc
atribuit la noi, printr-un botez simbolic,
tatălui Dimitrie, englezul Brunswick,
într-un surghiun, ales de el, din propria-i țară.
Contorsionat la față, companionul meu
nu mai avea răbdare, cerea să ne retragem
din locu-acela-ntunecos. Involuntar,
mi-am ridicat privirea: deasupra noastră,
un zbor de păsări grive parcă-ngropa,
„în serii-ale istoriei“, infinite,
și-acest mărunt eveniment…