După două articole în care m-am referit la polemicile dintre bărbații scriitori, respectiv, femeile scriitoare, poate c-ar fi cazul să dau și câteva exemple de înfruntări ce depășesc diferențele de gen. Ele nu sunt noi și, de regulă, au avut ca obiect fie conflicte de natură ideologică (ele vizau rolul femeii într-o societate dominantă de bărbați), fie au fost generate de concepții estetice diametral opuse. Evident, nu trebuie excluse nici conflictele personale. N-am să evoc aici scandalurile dintre cuplurile de scriitori, de exemplu, între George Sand și Alfred de Musset, Zelda și F. Scott Fitzgerald, Sylvia Plath și Ted Hughes, ori cel dintre Norman Mailer și Adele Morales, deși acestea au depășit adeseori cadrul domestic, ajungând în presa mainstream. Cazul Mailer a ocupat chiar pagina întâi a ziarelor, după ce în timpul unei petreceri celebrul scriitor și-a înjunghiat soția.
Norman Mailer s-a aflat și în epicentrul unui conflict mai larg dintre autorii așa-zis „canonici“ și mișcarea feministă. El a rămas drept unul din cele mai răsunătoare episoade din istoria feminismului din anii 1970. Și-a avut originea în dezbaterea publică din 1971, de la Town Hall din New York. În manuale și enciclopedii figurează sub denumirea „Town Bloody Hall“, după titlul unui documentar ce i-a fost consacrat. Tema discuției era aceea a rolului femeilor în societate. Printre invitate s-au aflat reprezentante celebre ale mișcării feministe, precum Germaine Greer, Jill Johnson, Diana Trilling (soția lui Lionel Trilling) și Jacqueline Ceballos. Din sală au intervenit Susan Sontag și Betty Friedan, deja bine-cunoscute pentru pozițiile lor militante. Deși atitudinile sale cel puțin controversate față de feminism erau de notorietate, Norman Mailer a fost invitat să joace rolul de moderator — cuvânt cu totul nepotrivit pentru felul în care a manevrat discuția, punând gaz pe foc și incitând la scandal.
Norman Mailer fusese invitat deoarece cartea pe care tocmai o publicase, The Prisoner of Sex, era un răspuns dat celui de-al doilea val al feminismului american. Gândit inițial ca articol pentru Harper’s Magazine, — el a ocupat o bună parte din spațiul acelui număr de revistă —, textul s-a metamorfozat treptat într-o scriere cu note autobiografice, analize de texte ideologice și literare. Cartea conținea suficient material exploziv pentru a deveni, la rândul ei, ținta atacurilor venite din diverse direcții, îndeosebi dinspre promotoarele feminismului. Mailer pornise o răfuială cu Kate Millett, care, în Sexual Politics, se referise la autorul Armatelor nopții ca fiind unul din cei mai agresivi promotori ai machoismului literar american: în creația lui triumfau violența, agresivitatea și ideea de superioritate sexuală a bărbaților. Potrivit pozițiilor feministe, Norman Mailer se înscria în tradiția primejdioasă a lui D.H. Lawrence și Henry Miller, pentru care literatura nu era decât un pretext pentru a-și exhiba convingerile misogine.
Ceea ce făcea ca în ochii lui Kate Millett cărțile lui Mailer — ea s-a referit direct la An American Dream — să fie atât de periculoase era seducția stilistică și faptul că ideile erau expuse într-o formă atrăgătoare, într-un limbaj care, la suprafață, părea să promoveze tocmai „libertatea artistică și adâncimea existențială“. Or, aceste atuuri îl transformau într-un inamic redutabil, care trebuia combătut cu toată energia. Cea dintâi replică a venit din partea lui Germaine Greer. A fost un atac frontal: ea vedea în demersul lui Mailer o încercare de a bagateliza feminismul, coborându-l la nivelul unei banale „bătălii a cărților“ (de fapt, o „bătălie a sexelor“), și ignorând contextul mai larg al ideologiei feministe.
Mailer nu s-a manifestat, explicit, ca un prigonitor și inamic al feministelor. Cu toate acestea, a intrat în radarul celor care considerau că femeile apăreau în prozele lui ca ființe umane de categoria a doua, ce-și meritau soarta tragică. Cu o ingenuitate necaracteristică lui, Mailer lăsa impresia că nu era conștient de ce devenise o țintă. La o masă de prânz, a întrebat-o pe Gloria Steinem, una din vedetele de primă mărime ale celui de-al doilea val al feminismului american, cum de ajunsese calul lor de bătaie. Iar aceasta i-a răspuns: „Poate încerci într-o zi să-ți citești cărțile“. Mai dură a fost caracterizarea Bellei Abzug, politiciană și lideră a mișcării de emancipare a femeilor: „Părerile tale despre femei sunt de tot căcatul“.
Acesta e contextul în care Mailer a aflat de atacurile lui Kate Millett la adresa lui. Declarase în mai multe rânduri că admiră vigoarea noii literaturi feminine, mult superioară celei practicate de femei în trecut. Așa încât a fost surprins de felul în care aceasta se referise la romanului lui An American Dream: „un exercițiu despre cum e să-ți omori nevasta și apoi să fii fericit toată viața“. Iritarea inițială s-a transformat în furie când a citit capitolul pe care Millett i l-a consacrat în Sexual Politics. Autoarea îl acuza că „sexualitatea feminină e depersonalizată până în punctul în care devine o chestiune de clasă sau o chestiune de natură“.
Lovitura de grație era dată în paragraful următor: „Pe măsură ce se așază în patriarhala vârstă de mijloc, obsesia lui Mailer pentru machism amintește de un mic obiect de bâlci vândut în Coney Island, numit Metrul lui Peter. E o piesă pitorească de artă populară de forma unei rigle gradate. Ea conține și epitetele astfel alese încât să echivaleze excelența cu mărimea. Mailer se situează, în planul abstract sau metaforic, pe această scală. Personajele lui, bărbați și femei deopotrivă, nutresc iluzii mai simple. Guinevere vorbește cu entuziasm despre mădularul iubitului ei; iar D. J. e paralizat de frica obișnuită că altcineva îl are mai mare“.
Millett subliniază, de asemenea, „șovinismul comic“ al cărților lui Mailer, adică neputința lui de a se ridica la nivelul unui discurs decent. Altfel spus, îl ataca în însăși inima mândriei sale masculine, reducându-i creația la insignifianța unei parodii involuntare. Ce putea fi mai dureros pentru un campion al „eroismului masculin“, pentru un războinic ce asuda în apărarea unei lumi în care până și femeia purta stigmatul admirației nemărginite față de omnipotența bărbaților?
Norman Mailer n-a rămas dator și, într-o analiză amănunțită a cărții lui Millett, fără a insista asupra imputărilor pe care le aducea romanului An American Dream, i-a aplicat o serie de lovituri dure. Referindu-se la modul în care erau tratați alți scriitori, el conchide: „Tărâmul lui Millett este un maidan sterp și mediocru, cu o floră ce amintește de o disertație de doctorat, cu drumuri înguste ca un argument bont și cu orizonturi joase“. Cuvintele lui Mailer țâșnesc în rafale scurte și nemiloase, menite s-o discrediteze definitiv pe preopinentă, fără a ocoli aluziile fizice. Millet nu e decât „o isteață cu nasul turtit“, „ca o bucată de metal“, una din acei „avocați literari care nu sunt în stare să scrie texte de critică, ci numai rapoarte“, „purtătoarea de cuvânt a unei corporații ce manevrează idei“, și „gata să arunce bomba cu apă“. Tonul general al replicii e unul de condescendență, de falsă detașare în fața unei „asistente de laborator“ care n-a cunoscut profunzimile existenței.
Apărarea lui Mailer s-a dovedit, finalmente, destul de inabilă. Dornic să-și nimicească adversara, a furnizat, în focul polemicii, argumente care nu risipeau, ci, dimpotrivă, puneau în evidență disprețul pe care-l manifesta față de femei. El le reproșa faptul că se dovedeau deosebit de abile în a găsi metode prin care să nu rămână gravide. Prin aceasta, în opinia lui Mailer, își anulau trăsăturile prin care se definea identitatea feminină. Acest tip de raționament a atins limitele extremismului într-o frază în care femeii îi era alocat doar rolul de a aduce pe lume copii: „Principala responsabilitate a unei femei este să fie suficient de prezentă pe pământ pentru a-și găsi cel mai bun partener și a concepe copii care să întărească specia“.
Chiar dacă ulterior Mailer a încercat să dea acestor cuvinte o semnificație diferită, punând accentul pe dreptul femeii de a alege, ele rămân exemple crase de intoleranță și barbarie. Ca într-o oglindă răsturnată, reflectă „pasiunea lui nerușinată pentru femei“, după cum o definea Joyce Carol Oates. Mailer a folosit femeile pentru a-și construi aura „vizionară, poetică și mistică“, soldată însă cu un proces odios de dezumanizare. În paranteză fie spus, imputările aduse de Oates ar putea fi astăzi obiectul unor contestări la fel de violente din partea feministelor din valul al treilea. În 1971, scriitoarea putea afirma dreptul „de a protesta că identitatea sexuală este cel mai puțin semnificativ aspect al vieților noastre și că tehnologia ar putea să ne facă viețile mai puțin fizice și mai spirituale. Nu știm ce este specia. Un concept științific? Un concept mistic? Un cuvânt? O identitate? O esență? Singura realitate este personalitatea. Nu sexul.“
În lumea actuală a pluri-identităților sexuale în continuă metamorfoză, felul în care au fost analizate concepțiile lui Mailer ar trece drept naiv și chiar primejdios. Ele ar putea fi definite, prin prisma radicalismului actual, drept o pactizare cu dușmanul. Simplul fapt de a iniția un dialog e dovada trădării. Astăzi nu se mai polemizează, ci se trage în inamic fără avertisment. Vremea în care Joyce Carol Oates vedea în „masculinitate“ și „feminitate“ capcane, și nu drumuri spre eliberare, a apus. Dar problemele au rămas. Vom continua să vorbim despre ele.