La finele lunii februarie și la începutul lunii martie a avut loc tradiționala decernare a Premiului Național de Proză purtând numele lui Ion Creangă. Pentru anul 2026, Gabriel Chifu a fost laureatul și sărbătoritul, după disputa dintre opt prozatori nominalizați din toată țara. Premiul Ion Creangă a fost conceput drept echivalentul pe terenul prozei al premiului Eminescu pentru poezie, instituit în 1990, imediat ce țara noastră a reintrat într-o normalitate perfectibilă. Examinând numele laureaților celor două premii, observăm ușor că ele adună lista celor mai importanți scriitori români contemporani. Cei peste treizeci de poeți se opun celor opt prozatori, într-o asimetrie evidentă. În constituirea și atribuirea unui premiu literar, entități politice și administrative joacă un rol important; până la oficializarea Premiului, trebuie ca autoritățile locale să fi fost de acord, ca banii necesari să fi fost găsiți, iar Guvernul să fi fost și el de acord. Ținând seama de toate aceste condiționări, decalajul dintre premiile Eminescu și premiile Ion Creangă rămâne vizibil și se explică prin însăși condiția poeziei și a prozei în literatura noastră.
Literatura română a fost și rămâne o literatură a poeziei. De la origini și până astăzi, arta versurilor a însemnat emblema literaturii. Toate limbile Europei și-au început literatura prin poezie, toate au devenit celebre mai ales datorită poeților, dar România reprezintă un caz extrem: până la finele secolului al XIX-lea proza a mers constant în urma poeziei. Cultivând memorialistica, istoria, schița și nuvela, proza noastră nu a cunoscut forma prozastică cea mai relevantă, romanul, decât târziu. Abia odată cu secolul trecut varianta amplă de proză, romanul, începe să fie și la noi preferată de publicul cititor și să urce pe primul loc în preocupările criticii.
Dacă evoluția poeziei românești personifică evoluția literaturii înseși, ce se întâmplă cu proza, ce se întâmplă cu romanul? De dragul simetriei, premiile Eminescu și Creangă vor sta etern față-n față. Dar oare n-ar fi fost mai bine ca încununarea unei caiere de prozator să se fi făcut la noi sub semnul lui Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu? Simbolurile depășesc însă realitatea.
Situația specială a prozei românești de ficțiune poate fi urmărită și la nivelul acestor premii: în timp ce peste treizeci de poeți contemporani au fost premiați, doar nouă prozatori s-au bucurat de același regim. Asta nu înseamnă că avem prin definiție mai buni poeți decât prozatori. Cifrele nu traduc întotdeauna realitatea. Ele arată cel mult decalajul în timp al celor două forme literare, involuntara întârziere a prozei.
Nu avem a face însă cu o realitate eternă, pentru că nimeni nu știe cum va arăta mâine literatura noastră. E foarte posibil ca marea poezie românească să se găsească deja într-un fel de muzeu invizibil, dar aproape închis, cuprinzând versurile antologice scrise până la jumătatea secolului XX. În acest caz, avântul prozei ar putea deveni de nestăvilit, iar premiile pentru proză s-ar putea revărsa în cascadă, anulând întârzierea vinovată pe care literatura noastră a suferit-o cândva.