Nu sunt lingvist și nu cunosc sistematic regulile care determină periodic schimbarea semantică a termenilor pe care îi folosesc astfel de specialiști. Îi ascult cuminte pe cei competenți și nu mă așez pe banca nostalgicilor care deplâng pierderea sensurilor vechi; mă amuz doar reflexiv să ascult pe cât pot această evoluție și să zâmbesc cu subînțeles de câte ori sunt pus înaintea unei inovații lingvistice născute sub presiunea civilizației . Așa mi s-a întâmplat când, în ciuda vitezei autocarului cu care străbăteam Ciprul, am putut totuși citi pe o reclamă la telefoane mobile expresia selfize se auto, într-o limbă care începuse cândva să ne învețe sensul cuvintelor gnothi se auto. Dar acolo viteza era a vehicolului meu. Aici, adică în exemplele care urmează, eu sunt cel depășit de viteza limbii mele, pentru că au trecut peste mine suficienți ani ca să fi cunoscut și sensul anterior, să constat și sensul prezent ale termenilor pe care îi discut. Și sunt decis să o fac fără să ating limita lingvisticii, pentru că sunt interesat numai de acele cuvinte care, prin evoluția lor, produc crampe mentale cunoscute printr-o venerabilă tradiție filosofică.
Caut de fapt cuvinte care te fac să nu gândești, din cauza evoluției lor foarte recente. Le-am cunoscut în adolescență cu un alt sens, au trecut de atunci doar câteva decenii și iată că le aud cu alte sensuri, despre care înțeleg că vin din presiunea lumii în care trăim, dar despre care spun că acum produc fie confuzii, fie generează sensuri noi care ne modifică idei fundamentale ale minții noastre, pe care nu mai suntem capabili să le gândim pentru că limba le fură exprimarea proprie.
Tot acești ani care îmi permit să îmi amintesc sensuri vechi sunt cei care mă ajută să compar această evoluție cu aceea, de exemplu, a limbii maghiare, singura pe care o cunosc din spațiul est-european, așadar martoră a aceluiași val al noii lumi și al schimbărilor lingvistice pe care le-a produs. Această comparație îmi arată accelerația incredibilă, nestatornicia incomparabilă și disponibili tatea fără discernământ a limbii române de a schimba într-un timp foarte scurt sensuri ale unor cuvinte care denumesc gânduri umane fundamentale.
În numele acestor gânduri aș oferi câteva exemple care mă uimesc: în cazul lor, termenii discutați își modifică sensul cel mai probabil prin imitarea semanticii limbii engleze, cel mai adesea fără a cunoaște fundamentul latin foarte fecund al acesteia din urmă și diferit de sursa latină a limbii române. Dar nu împrumutul este criticabil, de vreme ce este un fenomen natural, ci discernământul primitorului. Sigur că la aceasta contribuie jurnalistica cel mai adesea online care a pierdut lamentabil rigoarea acordurilor gramaticale, dar are un impact asupra vorbitorului tânăr de limbă română (fiindcă ea devine pentru el un reper). Sigur că în cele din urmă aceste fenomene semantice se coagulează cel mai probabil într-o limbă de lemn a cărei indiciu inconfundabil este puterea ei autogenerativă la infinit (adică numai atunci când nu ai nimic de spus poți vorbi fără să te oprești). Iată exemplele pe care le-am reținut dintr-un noian.
A performa. Un verb care desemna recent faptul de a depăși o formă dată în evoluția prescrisă de ea însăși. Adică în copilăria mea performanți erau Nadia Comăneci sau Constantin Noica, pentru că forțau limita formală a propriului domeniu în profitul acestui domeniu. Cultura performanței a rămas adânc prinsă în mintea generației mele și am putut reflecta ani la rând la cât de important rezultat al civilizației noastre este ea, născută din înfruntarea dintre cultura greacă a măsurii și cea creștină a excesului și a talantului în care valoarea constă în faptul de a împlini mai mult decât ți s-a cerut (opus supererogationis). Ascult acest verb azi cu un sens nou, care l-a trecut de la denumirea genului la cea a speciei și i-a restrâns sfera: cineva performează dacă execută cel puțin corect (și nu în mod necesar virtuos) procedurile unei arte frumoase, normate legal prin terminologia deja receptă a „artelor performative“. Ai performat dacă ai cântat corect, dacă ai expus o instalație sau ai bătut mulțumitor la tobă. Această restrângere produce două defecte de gândire: pe de o parte, ne ia posibilitatea de a predica performanța despre orice activitate în general, iar pe de altă parte, nu ne mai arată strict faptul că performanța înseamnă excelență recunoscută obiectiv.
A confrunta. Eram obișnuit cu forma reflexivă a acestui verb. Mă confruntam cu alți oameni, și în sens derivat cu dificultăți sau cu provocări. Ascult acum, probabil sub influența limbajului juridic englez, un sens tranzitiv al acestui verb, sau chiar intranzitiv (ca și cum obiectul ar fi atât de evident, că nu mai trebuie rostit): de pildă, aud că cineva a fost confruntat cu o serie de dovezi ale faptei sale pentru ca ea să fie recunoscută, și în consecință își face loc și agentul acestui act, care îl confruntă pe un altul și care determină această confruntare. În sensul cu care mă obișnuisem cu folosirea acestui verb exista un aspect pe care acum nu îl mai găsesc: o confruntare se putea petrece doar între egali (adică oarecum „frunte către frunte“). Când doi oameni se confruntau, acest sens era clar. Când ne confruntam cu dificultăți, puterea cu care ne arăta acest verb egalitatea partenerilor confruntării forma un accent puternic asupra „dificultăților“, care se ridicau oarecum cu puteri egale contra oponentului lor, de aceea nici nu avea sens să spunem că ne confruntăm cu bucurii, iar tranzitivul „înfrunt greutăți“ era sinonim cu reflexivul „mă confrunt“ cu ele, din cauza prefixului din ultimul caz. Știu, engleza a moștenit sensul latin al expresiei a fronte, care nu mai trimite implicit la fruntea chipului omenesc, ci înseamnă doar „dinainte“. Dimpotrivă, a confrunta pe cineva cu dovezile unei fapte suprimă sensul vechi al confruntării, întrucât ea nu mai are loc între egali, așadar prefixul își pierde rostul și face ca „obiectul“ confruntării să aibă un statut neclar și să amenințe mai mult decât e cazul o judecată a culpei. Or, acest statut induce o prezumție de vinovăție a celui confruntat, din simpla enunțare a expresiei.
A explora. Mă obișnuisem cu un sens puternic al explorării, al cărui pivot era înfipt ferm în ideea de noutate. Exploram când pășeam cu rucsacul în spate sau cu biblioteca alături lucruri în general ignorate sau măcar slab cercetate. Pe acest fond am studiat la facultate termenul latin exploratores, pe care Caesar îl folosea pentru a se referi la iscoadele pe care le trimitea adânc în teritoriul inamic. Aud recent cum acest verb a rezervat pentru raportul său cu ideea de noutate un nivel complet subiectiv. Responsabilele acestei schimbări sunt probabil agențiile de turism, a căror reclamă folosesc acest verb ca să creeze iluzia clientului lor că ar explora în vacanța petrecută cu ei ceva din sensul obiectiv al verbului. De fapt, noutatea este strict subiectivă, pentru că teritoriul exotic al vacanței nici nu ar fi permis unei agenții de turism decât sub rațiunea unor elemente minimale de siguranță a turistului. O dovadă că așa stau lucrurile este expresia însoțitoare din reclame „explorează cu noi“ etc. De ce „cu noi“? Pentru că noi cunoaștem deja și implicit prescriem aparenta noutate obiectivă a cunoașterii tale de client. Desigur, această schimbare este naturală în contextul în care nu prea mai e mare lucru de explorat pe pământ, iar însăși noutatea condiției umane este afectată din această cauză (care la rândul ei însemnase cândva „zidire“ a omului de către un ziditor – conditor – și abia apoi o sumă de circumstanțe determinante ale vieții noastre moderne). Dar, oricât de natural ar fi procesul, el îmi afectează ca om raportul meu cu noutatea, iar alunecarea semantică îmi poate oricând adormi isteața întrebare „cum e cu putință ceva nou în contextul turismului contemporan?“, până într-acolo încât restrângerea turistică să se asocieze analogic și treptat inclusiv cu noutatea ideilor pe care le cercetez, cenzurată și ea de previzibilitatea canoanelor date de indexarea revistelor internaționale în care caut să public.
Eveniment. Cu sau fără o bogată bibliotecă de filosofie contemporană alături, dedicată naturii evenimentului, știu din copilăria mea că evenimentul este ceva care se produce indiferent că vreau sau nu, ba chiar cel mai adesea contra așteptărilor mele („ca un fur în noapte“, îmi amintesc), care mă surprinde, irupe în realitate, „vine din“ cursul firesc al cotidianului și oarecum îl rupe. Căderea comunismului a fost un eveniment pentru cei mai mulți dintre noi, prima publicare a lui Heidegger în română a fost un eveniment pentru mulți dintre noi, iar primul sărut a fost un eveniment cel puțin pentru mine. Și toate acestea respectând canonul de mai sus al evenimentului. Aud astăzi un alt sens: mai întâi, restul său de spontaneitate este în general conotat negativ (căci obișnuim să dăm coordonatele unui accident cu cuvintele „evenimentul a avut loc“ și știm deja că nu e de bine); apoi, despre un eveniment se vorbește cel mai adesea astăzi negând complet aspectul său spontan: un eveniment este „organizat“ (fapt imposibil, potrivit sensului inițial), fie pentru a susține persuasiv o idee (organizăm „evenimente“ în chestiunea urșilor din România), fie pentru a marca o întâmplare a vieții noastre. Dintre toate aceste sensuri noi, cel mai problematic mi se pare ultimul, întrucât el implică bani, logistică, reclamă, așadar puteri suficiente pentru a silui limba. Un restaurant se închide publicului spontan când se „organizează“ un eveniment, adică se celebrează ceea ce trebuia să fi fost de fapt evenimentul însuși. Nevoia de a convinge asupra raționalității cheltuielilor aferente (cel mai frecvent stupide, dar reclamate social) împinge sensul evenimentului de la ceea ce ți se întâmplă la logistica cu care îl întâmpini. Numai așa se poate explica sensul unei reclame care m-a amuzat citind pe ea „vino la evenimentul tău“, desigur, cu sensul de „plătește-ne cât mai bine ca să îl organizăm“. În această reclamă, eu văd o modificare semantică foarte importantă a pronumelui posesiv, întrucât el este prezentat aici ca și cum sensul lui ar fi propriu, când de fapt evenimentul este cu atât mai eveniment cu cât este mai puțin „al meu“ și cu cât ideea unei supuneri la el este mai puțin înlocuită de posesia lui: dacă nașterea mea îmi aparține pentru că i-am fost subiect, de ce să trăiesc aniversarea ei ca pe o posesie?
Motivație. Mă refer la acest cuvânt așa cum el este inclus în expresia „scrisoare de motivație“, intrată de câteva decenii în limba română și oarecum sinonimă „expresiei de interes“. Eram obișnuit să mă întreb, cu câteva decenii în urmă, „de ce mi-aș alege o profesie?“ cu sensul de „ce vocație resimt?“, adică ce anume mă cheamă dinăuntrul meu ca din afara mea, și chiar interior intimo meo, ca să pun mâna pe o cărămidă sau o carte. În orice caz, „ceva anume“ cu o natură profund obiectivă, asociată cu importanța în sine pe care eram dispus să o acord cărămizii sau cărții. Știu, chiar și pe atunci deja moșteneam doar sensul recent (modificat cândva în Evul Mediu și în modernitatea timpurie) al profesiei, când profesorul și profesia au încetat să mai însemne o mărturisire de credință pentru un domeniu și au început să însemne transmisia și practica acestuia. Dar chiar și atunci vocația mă ajuta să păstrez obiectivitatea sensului de bază. Când scrisoarea de motivație este doar expresie de interes, sensul subiectiv și relativ la bunul plac a invadat întreaga valoare e expresiei, exilând complet vocația. De altfel, procesul este sprijinit de faptul că numim astăzi, chiar în vocabularul nostru administrativ, doar unele domenii de formare drept „vocaționale“. Percep în această evoluție o schimonosire a minții omenești, care va accepta greu sau deloc faptul că a construi drumuri și poduri sau cărți și conferințe poate fi o vocație, așadar ceva ce depășește intenția subiectivă. Reflectam la acest lucru într-o comisie de concurs, unde candidatul a arătat în „scrisoarea lui de motivație“ că își dorește postul și profesia implicită pentru că este mai bine plătită.
Un tacticos divan al cuvintelor care sărăcesc gândirea poate fi foarte bogat. Îmi notasem amuzanta evoluție a „goticului“, în care sensul arhitectural concurează cu o opțiune vestimentară și farduri tuciurii, în care „epicul“ nu mai înseamnă ceva demn de o poveste, eventual opus liricului, ci doar suma exceselor petrecute la un bairam, prin esența lor inenarabile, „menajarea“, în care sensul ocrotirii concurează cu sensul gestionării unei probleme (chiar dacă sursa engleză aici ne restituie de fapt un prețios și uitat latinism medieval al verbului manago). Mai notasem curios că limba română înlocuiește periodic vocabularul supunerii, probabil din cauza acumulării conotațiilor umilitoare, pentru a masca ipocrit subordonarea, de la rob, sclav, slugă, la slujitor, slujbaș, manager și orice nou pălmaș hands free al lumii noastre. Sau delicatele ambiguități date de lipsa formelor de participiu prezent, prin care înțelegem cam același lucru prin premiant și premiat. Prieteni cu mai multă perspicacitate vor găsi exemple mai izbutite decât ale mele, dar plăcerea de a le expune poate fi uneori o frână în amețitoarea accelerare a modificării lor.