Cu fiecare an, dar ce zic eu?, cu fiecare lună și mâine-poimâine poate cu fiecare săptămână sau zi, celebrei întrebări a lui Hamlet, „a fi sau a nu fi“, i se adaugă noi și noi descoperiri, în ultima vreme tot mai amenințătoare. Începutul a fost cât de cât normal, descoperirile oamenilor de după Al Doilea Război Mondial răspândindu-se într-un ritm cu care omenirea de-atunci părea obișnuită. Bomba atomică, folosită de americani ca să încheie un război ce amenința să mai ucidă câteva milioane de oameni în Japonia, a rămas în posesia primilor utilizatori un timp. Nu mult. Procesul soților spioni (pentru sovietici) Rosenberg, în SUA, a zguduit lumea în anii ’50, apoi, pâș-pâș, această armă teribilă s-a pripășit și pe la câțiva aliați. Dar, vrând-nevrând, ea a ajuns și în mâna unor puteri deloc aliate, ba dimpotrivă. Nu intenționez să fac aici istoricul răspândirii bombei atomice, a variantei zise „cu hidrogen“ ș.a.m.d., până când s-a ajuns la soluția unui acord de neproliferare. „Îmbogățirea uraniului“ a intrat în fondul principal de expresii al multor limbi, în al nostru cu siguranță, deși nu facem parte dintre beneficiarii procesului.
Între timp, armele au devenit tot mai complicate, iar proliferarea lor a prins o viteză mult mai mare decât până acum. În paranteză fie zis, viteza creștea și înainte. Chiar la propriu. De exemplu, în primele cărți ale lui Antoine de Saint-Exupéry, Courrier Sud (1929), Vol de nuit (1931), avioanele pe care le pilota autorul abia dacă puteau depăși viteze de 300 km pe oră, în timp ce în Pilote de guerre (1942), hop!, se vorbește deja de 800 km pe oră!
Între timp, după cum putem vedea în țările care se pretind mari puteri, se întâmplă o dezvoltare a tehnologiilor fără precedent. Acum patru ani, când Rusia a invadat Ucraina, dronele erau niște scule pașnice, se foloseau în serviciile poștale. Dar la ce calibru au ajuns ele acum, patru ani mai târziu, nu cred că se gândise cineva înainte. Acum ele acționează în roiuri pentru uciderea oamenilor și pentru distrugerea clădirilor. Dar ele nu mai sunt singure, li s-au alăturat și roboții, mai întâi ca niște jucării drăguțe, prin Japonia, ba avem și noi, pe ici pe colo, simpatici roboți, încă fără figuri umane, care fac curat în cutare spațiu mai vast, se feresc de tine dacă le treci prin față și îți și comunică una-alta. Ni se mai arată și niște roboței patrupezi de oarecare haz.
Cancelarul Germaniei, Friedrich Merz, a făcut o vizită în China, stat care aspiră la locul unu în play-off-ul meciului roboților. I s-au prezentat acolo multe dintre minunile tehnicii chineze, dintre care am reținut un foarte interesant dans al roboților. Un fel de creaturi cu vag aspect uman, cu un „mijlocel tras printr-un inel“ încă mai strâmt decât cel clasic. Ce 90-60-90! Nu mă hazardez să presupun vreo dimensiune, dar pot anunța că mijlocelele marilor actrițe de altădată, Gina Lollobrigida și Sophia Loren y comprises, sunt trase printr-un inel și mai mititel în varianta metalică. În ce privește dansul mijlocelelor cu pricina, el poate fi tratat și asemenea celebrului dans al rugbiștilor neozeelandezi, un fel de hakka, a cărui semnificație în sport e cum e, dar vai de aplicarea ei pe câmpurile de luptă ale planetei noastre, tot mai multe în ultimul timp, de ai putea chiar să crezi că, așa, pâș-pâș, a cam început războiul mondial de care ne temeam și speram să nu mai aibă loc niciodată.
Că unul dintre dansatorii chinezi a căzut pe spate pur și simplu, pe bune, nu e de mirare, acești înlocuitori ai oamenilor mai fac și ei câte-o greșală, ca să credem că-s umani. A mai căzut și un mare patinator-om, la recenta Olimpiadă de iarnă din Italia, dar ce diferență de comportament!
Și pisicuțele-robot, și mașinăriile de la magazine sau spitale, par deocamdată de treabă. Dar imaginați-vă că dirijorii noii specii nu ar mai fi atât de pașnici și ar trimite împotriva oamenilor hoarde întregi de dansatori cu vag aspect uman, cu clare intenții războinice. Oare mila și empatia se pot transmite wireless?
Pe scurt: ăștia să fie noii extratereștri, construiți chiar de noi, după ce ăilalți s-au tot ascuns? Oricum, un avion de luptă american, B-2 cred, are aerul unei farfurii zburătoare și nu văd de ce, la întoarcerea din misiune, să nu coboare din el chiar un extraterestru. Chiar dacă atunci când s-a urcat, încă mai credea că e om.