poemele altor tăceri
gesturi trecătoare se înghesuiau ca într-o cutie a milei,
unde lucrurile vin și pleacă tot mai obosite,
tot mai străine.
amurgul debarcă singurătatea în vene, melancolia
în oase.
vagi chemări ne zidesc în alte depărtări abia desluşite.
o atingere grea cuprinde totul ca o caracatiță
a nevăzutului.
printre rememorările ce nu mai au unde să pună piciorul.
printre realităţile lăsate pradă cuvintelor nedeslușite.
vin în urma noastră cohortele altor umbre crescute
din nimic.
locuri în care se întorc zborurile irosite în pas șovăielnic.
unde un clopot subcutanat bate o oră ce nu va mai veni.
rămășițele unor zbateri se strecoară printre zăbrele,
peste crestele și povîrnișurile în care liniștea băltește.
cu mers de pelerini, așteptăm la prima cotitură
a întunericului.
în locurile în care am ademenit cîteva licăriri
la întîmplare,
urmele care ne rescriu trecerile ca pe un tăcut recviem.
chemările urzeau alte îndemnuri de trecut
prin fortul singurătății,
alte vămi ale zorilor, alte întinderi nerostite de nimeni.
prin ecourile care ne ieșeau ca niște stavile în drum.
e iarăși ziua cea dintîi, e iarăși ziua cea de pe urmă.
e iarăși un mîine care se strecoară clandestin în ziua
de ieri.
înaintam uneori cu pas de moluscă, alteori cu picioare
de lut.
printre unduirile care se zbat între două pleoape ațipite.
nu mai știam drumul de întoarcere, numele duse
de briză.
vacarmul care ne căuta printre ruinele unor amintiri.
vom bate în porți și vom mai privi adînc în crepuscul.
pînă vor cădea toate cuvintele ca niște frunze moleșite.
iar mîini tremurînde ne vor căuta în alte pagini de nisip.
acolo unde timpul sapă cu brațe de pămînt, de cer
și de apă.
ca într-o încercare dusă pînă la ultima silabă a nespusului.
ca într-un imn al pietrelor îngînat la marginea unui abis.
pășeam încet pe cărări șterse demult din hărţi şi
calendare.
printr-un timp care se deșiră în lungi fuioare de aburi.
o liniște de mormînt răsare la fiecare cotitură,
la fiecare trecere.
iar din alaiul serilor rămîneau doar cîteva urme de fum.
peste tot pluteau păsările altor întunecimi, foșnetele
lugubre.
voci care ne prevesteau locurile în care vom sosi neauziți,
neștiuți.
doar o aripă obosită cade peste o pagină veșnic nescrisă.
doar o adiere alunecă peste șoaptele ce scurmă în adînc.
noaptea se scurge învolburată prin vene,
zorile abia înmuguresc.
de peste tot apăreau urmele unor pași cu rădăcinile
smulse.
tresăririle rămîneau în urmă prin păienjenişul
începuturilor.
lăsînd mirări în suspans, gesturi golite de orice
împotrivire.
nu mai e loc pentru abandonuri și priviri răvășite.
văpăile se înalță ca niște fluturi printre coloanele obscure.
pe aici se aud doar ușile închise de mîini nevăzute.
bătăile în cele patru zări în care vuiește nimicul.
visele cerșesc pe la colțuri alte realități abia născute.
spaimele se întorceau ca nişte păsări între vechile
închipuiri.
în orologii se zbate un gol tot mai obosit, tot mai anemic.
un timp rătăcit care nu-și mai ajunge trecutul din urmă.
ne mai așteptau doar valurile de nisip, unduirile pămîntii.
poteci pe care număram pașii ca pe o cădere de frunze.
e iarăși zi și iarăși noapte pe întinsul tăcutelor orologii.
vechi ademeniri se adună în tărîmul cu nume
nepronunțate.
prin ferestre răzbat lumini și umbre tot mai străine.
voci care ne tot cheamă în ținutul de mîine, în ținutul
de ieri.
între zgomotul și liniștea presărate prin ierburile cărunte.
un nou freamăt se zbate într-o clipă rămasă în suspans.
între ruinele din care zorile se ivesc ca niște pleoape
de humă.
gropari eterici tot sapă locuri de veci între tăceri și
cuvinte.
prin trupuri se ridicau cețurile ca niște stoluri pribegite.
bătăi în piepturile în care vuietul adîncului nu a ajuns.
toate se topesc în orbirea mîinilor întinse peste lucruri.
prin timpuri și spații paralele în care bîntuie alte
neînceputuri.
tot ceea ce nici un cuvînt nu poate rosti pînă la sînge.
nici o tăcere nu poate intona aria vieții și a morții.
printre gene doar singurătatea își cheamă înapoi
revărsările.
cu pași care se afundau și mai mult în uitările de pe urmă.
cu lacrimi rămase pe malul apelor veșnic neplînse.
cu zări ce se sting printre trecerile noastre abia șoptite.
din somn creşteau insule cu rădăcinile suspendate.
voci stinse ademeneau realităţile în cele patru zări.
lîngă focuri bengale ne aşteptau îngerii cerșetori.
lumina și întunericul băteau ritmic în orbitele goale.
printre arcade trecea briza mării, valurile îngenunchiate.
acele locuri pe care se sprijină un timp tot mai stingher.
crîmpeie în care mai arde flacăra unei îndepărtate
întoarceri.
cînd clipa se sparge în zile și nopți neduse la capăt.
cînd văzutul și nevăzutul nu intră în nici un poem;
ridicat din tăceri și cuvinte – coloană fără început și sfîrşit.
printre rînduri se adunau stoluri de arătări molatice.
insomniile se loveau de pereți ca niște păsări uituce.
orele se întorceau cu întîrzierile lor îndelung pregătite.
printre încrengăturile foşnetelor care se ridicau
din suburbii.
visul își țesea păienjenişul labirintic, ademenitoarele
rătăciri,
drumurile pe care pașii se vor scurge ca o ploaie mocnită.
doar un gong mai tresaltă pînă la ora exactă a agoniei.
doar un sunet de cupe încremenește în vechi tresăriri.
doar gesturile absurde vor arăta ceea ce a fost lăsat
în urmă.
tot ceea ce aruncă dimineața ca pe un cadavru al nopții.
sub pleoape se zbăteau tot mai greu unduitoarele
amăgiri.
aripi de îngeri cădeau ca niște fulgi decapitați în aer.
noi intram tot mai grăbiți în ținutul uitărilor pe de rost.
un freamăt de umbre se auzea departe, dincolo
de mlaștini.
printre siluetele noastre alunecau zbateri fără adresă,
fără contur.
din care se vor ridica noile acorduri ca o rapsodie
a adîncului.
avalanșa unui spasm care ne întunecă privirea,
gesturile neclare.
tot vacarmul perindărilor închis într-un vechi orologiu.
asaltul cîtorva clipe rămase încremenite în urmă.
ecoul unui abis care crește în noi ca o rană celestă.
cîteva ademeniri se pierd în negura gesturilor inutile.
printre chipurile ce așteptă adierile unor brize
ce nu mai vin.
se apropie doar solii blazați ai zbaterilor în van.
întrezăririle celor retrași în veșmintele înserării.
printre suspinele în care au început să crească ierburi
scheletice.
ne pierdeam neştiuţi prin trupurile abandonate pe drum.
prin aglomerările în care ne afundam ca niște spaime
împotmolite.
prin ruinele în care se strecoară pe furiș razele vesperale.
într-un poem mai pustiu decît mîna absentă care îl scrie.
în poemul ce se varsă mocnit în tăcerea din care
a început.
trecea un vuiet tot mai stins prin suburbiile memoriei.
degete de fum băteau în zorile ajunse la mal.
prin ferestre priveam furnicarul care nu-și găsea locul.
priveam cum zilele calcă pe cadavrele nopții,
cum clipele răsar ca niște sedimente din propriul coșmar.
duceam tot mai des mîna la tîmpla de pămînt și de apă.
așteptam larma pașilor care calcă din adînc în adînc.
nu mai e loc pentru întoarcerile și privirile risipite
în amurg.
nu mai e loc pentru vacarmul care a împînzit orizontul.
nu mai e loc pentru o ultimă adiere încremenită în zbor