Vasile Macoviciuc a fost în întreaga sa carieră profesională profesor de filosofie la o facultate mai degrabă tehnică – Academia de Studii Economice din București –, fapt ce nu l-a împiedicat în demersul său liric, ba dimpotrivă, i-a propulsat poezie într-o zonă a com plexității tematice și a unei reflectivități plină de nuanțe, în care ineditul se însoțește firesc cu rigoarea gândirii temeinice.
Cele peste zece volume de versuri publicate de-a lungul anilor (pe lângă lucrări de filosofie) dovedesc nu numai o constantă încredere în dimensiunea lirică a alcătuirii sale interioare, dar, mai ales, o vocație căreia, cu senină bucurie, i-a dat amplitudine de la o carte la alta.
În recentul său volum (Retorica frigului, Ed. Junimea, 2025), poetul nu are nicio clipă intenția de a convinge cititorul, cum ar sugera , poate, vocabula din titlu, de „justețea“interpretărilor sale, cărora le-a dat o expresivitate adesea încifrată, rezumându-se doar să-l pună „în temă“, lăsându-i totala libertate de a decripta înțelesurile.
Vasile Macoviciuc este un poet al Nordului nu numai prin obârșia sa botoșeneană (penultimul său volum de versuri se intitulează Baletul nordului), ci, în primul rând, prin tematică, adică acea iscodire a înălțimilor înfrigurate ale ființei epurată de zgura spațiilor joase, care se întind alene spre o contemplare pasivă. Iar dacă e nord, avem, desigur, și acea însoțitoare dimensiune a frigului. Dar nu unul care, cum știm, încremenește avântul gândurilor, ci, dimpotrivă, unul care limpezește cuvântul, dându-i acea expresivitate și bogăție semantică ce se „adresează miezului de neatins al rosturilor ființei“, cum spune Irina Petraș în textul de pe coperta volumului.
Pentru că Vasile Macoviciuc crede în puterea cuvântului, în bogăția sa de sensuri și, de aceea, îi dă liberatate totală, fără a-l îngrădi în propoziții explicative, care i-ar atenua capacitatea vie de a da consistență ideii. Poetul știe că un abuz de zorzoane metaforice, de figuri de stil i-ar coborî expozeul în retorism.
Viața, în simplitatea sa cotidiană sau încărcată de fiorul transcendenței, căreia poetul îi dedică gândurile sale ironic-sentimentale, are întotdeauna „zecimale“, adică un rest care a măcinat întregul într-un „eșec ieftin“. Astfel, poemul cu care se deschide volumul așază, din start, demersul său liric sub semnul „sincerității“ cu care se spune lucrurilor pe nume, fără, cum arătam, fardul metaforei sau înșelătorul parfum al artificialului. Sentimentalul îmbracă haina lucidității și, astfel, în poemele sale, „dramele“ sunt „de cartier“, fericirea nu poate fi decât „provizorie“, lecțiile de zbor se desfășoară „în colivie“, iar, la sfârșitul zilei, „aplauzele“ sunt pentru „shopping“. Chiar vechea glorie dispare în uitare, în insignifianță, precum o „pânză de păianjen“ întinzându-se, stăpânitoare și dezolantă, sub „arcul de triumf“.
Formularea pe care am folosit-o ca titlu al acestor însemnări (Suntem de parcă n-am fi), sinteză atât de expresivă, prin care poetul dezvăluie ambiguitatea existenței umane, are o corespondență directă în acea întrebare pe care Nichita Stănescu o pune în poezia Ritual – „Unde sunteți voi cei care sunteți, / iară voi care nu mai sunteți, / unde sunteți? –, ceea ce putem „traduce“ ca o căutare/interogare a celor știute și neștiute ale lumii. De altfel, Vasile Macoviciuc se apropie de poetul Necuvintelor și prin titlul volumului său, doar că Măreția frigului stănescian este înlocuită de retorica acestei trăiri termice, care , iată, în acest volum, urcă spre o legitimare în sfera logosului. Pentru „întâlnirea“ cu el însuși, cu întrebările sale, poetul nu „alege explozii florale“, ci „frigul de fiecare zi – ieftin, hotărât, prietenos.“
Numai că poetul nu explică lucrurile și întâmplările, ci, așa cum se și cuvine, le sugerează doar în cuvinte puține, într-o „sintaxă frântă și zdrențuită“, (Irina Petraș). O încifrare blândă sau chiar elegiacă face loc, din când în când, unui scrâșnet, fie el și de petale căzând. Practicând o înregistrare primară a naturii, „pășind atent la fiecare colț“, trecând pe poteci, prin „îngrijorări și vedenii“, poetul e mereu conectat la eveniment, încercând „să priceapă“. El citește în natură precum în cărți, iar natura, la rândul ei, îi dă semne: „Mă urmăresc rădăcinile!/ În jurul meu roiesc iscoadele clorofilei,/ scaieții, nisipul, furtunile nordului,/ în visuri, aievea, prin mlaștini sau ploi.// La drumul mare ies mugurii de pini în amiezi/ și întreabă unde-i tulpina,/ unde-mi cresc fructele, de ce/ frunze-n vânt!?!“. Și universul de deasupra, fără stele, doar cu „tăciunii săi cerești“ și „cântecul său cenușiu“, pune pe „Nordul îngrijorat“ pecetea „pulberii“.
Desigur, este și mult mister în această natură care se oferă contemplării, iar Vasile Macoviciuc îi sporește, dacă putem spune așa, taina, prin aducerea ei în poezie, printr-o asociere cu conceptul filosofic: „Numesc mulțime vidă frunzele acestui/ copac fără frunze,/ adică:/ acel ceva care este tocmai atunci când/ nu este numai și numai întrucât nu este!“. Finalul „călătoriei“ sale nu lasă prea multe speranțe pentru „iubire, poezie, spirit,vise și visuri“, întrucât, ne amintește poetul, „în clepsidră și în melancolie muncește Nimicul – tăcut,/ răbdător,/ impozabil!“. Așa încât, „din vârful muntelui,/ vecin cu abisul“, el se întoarce „fără speranțe și fără iluzii,/ cu pas îngrijorat,/ zâmbind nepăsător,// Lă-mu-rit!“.
O carte de versuri a maturității creatoare, expresivă și plină de rosturi împărtășite, deopotrivă.