Terapie din nord, poemul nuanțelor
I.
Aici, într-un Nord zdrențuit de ceață, muls de fulgere
bate vânt, bate vânt
Scriu și știu că sunt într-o provincie a vagului,
că poemul nu e decât vibrație, o nuanță
din care întâmpin nedeterminarea nordicității:
ea nu e la mijloc, nici la margine de vânt,
ci o profesiune – pentru că nu ești neutru când scrii:
puzderia de sensuri cu „voci de catedrale“
îți clatină cuvintele:
știu bine cum se clatină ramurile de alun,
știu cum cad conurile de brad și cum se apleacă
ferigile
sub care miroase a licheni putreziți și a vizuini de lup –
deasupra, luna se dă drept o crăiasă a pânzelor
de păianjeni
iar eu – mai șăgalnic, mai bărbătește, îi ridic fustele –
prin crengile tremurânde / sau prin cutremurul
striațiilor
creierului meu / și scriu:
pentru că poetul scrie tot ce vede și se întreabă:
se împuținează „pădurea de simboluri“ prin
coborârea ei
Oricum, poetul romantic a rupt de mult sigiliile:
luminișul este un sarcofag al uimirilor
cobor din el în modernitate unde cazmalele
certitudinilor
sapă fără oprire
înviere?
nu trișez: e doar vântul cum bate peste nordicitatea
poemului meu
unde și lui Dumnezeu îi place să sălășluiască în
„nuanțe-nalte de verde“(1)
II.
terapia cu nuanțele am aflat-o de la vânt:
întâi mătură umbrele de pe desișuri precum zugravii
desprind
varul scorojit al pereților mucezi,
apoi tace și devine o adiere, ca o rugăciune
a crengilor pentru cei rătăciți
Si moartea se teme de rugăciuni
și nu intră între pânzele de păianjen: sunt gheare
acolo
care îi sfâșie măștile de pe obraz pentru că
n-au avut putere
să devină chipuri
acesta e efectul nuanțelor:
îmi transformă eul meu biografic într-un mariaj
nupțial
cu verdele (sau cum ar zice Bachelard:
„mariajul omului
cu sine însuși“)
Un poem fără nuanțe ar fi o groapă cu mâluri –
dacă pășești împrăștii noroi în toate părțile
dar cine spune că trebuie să călcăm în gropi
când citim?
III.
Nu pretinde că poemul tău despre nuanțe
este adevărul –
până și cristalul este fulgurant
în fețele lui stă lumina din jur ca un
„potențial conflict“ –
ea vibrează, ea provoacă nocturnul și diurnul
precum apa râurilor într-un loc clipocește, în alt loc
se învolbură de lutul argilos, iar peste pietre
se hurducă, detună
– Suflă și tu, Muză, har peste cuvintele mele
cum suflă și vântul unde vrea,
peste nisipul de pe urmele regilor urcând spre
Ultima Thule:
cine să fie cei care gonesc cu 99 oca de fier
și cu 99 oca de oțel?
– Muritorii, răspund și îmi pare că asta știu și gâzele
Nordului
și se retrag în găoace; cum scrii și te retragi și tu,
mortul, carte vei fi,
cum ai văzut pe Golgota când zeii l-au părăsit
pe Cel de pe Cruce…
Dar tu nu aștepți nimic de la zei, nu ai unde
să te retragi, nu poți
să-ți schimbi culoarea, nu poți să-ți schimbi fața
și plângi în scrisul tău:
„Pe Iisus îl îngrop în fiecare zi, sau pe mine mă îngrop,
de nu-mi ajung bulgării de lut, nu-mi ajung pietrele
pentru lespedea de pe mormânt…“
Nu ai cum să explici asta:
nuanțele nu vindecă piciorul șchiopului,
nici nu pot fi puse
în locul unei aripi de pasăre –
ele doar suflă aer sub aripă
IV.
„Bate vânt, bate vânt…“
îi auzi cum cântă poeții la crâșma lui Humă.
Unul îl citează pe Kafka: “ Sunt cenușiu…“
– „Sunt verde, le strig eu și intru în corul lor:
sunt verde-vânt, verde-mineral, verde-smarald,
verde- jad dinaintea mea și care va fi verde-jad
și după mine;
verde-cald, precum erau scutecele din leagănul
mamei,
verde-vicios, verde-adulterin îmbătându-mă
din luminișuri
unde mă prăvălesc lângă trupul iubitei…“
în luminișuri e terapia cu nuanțele Nordului,
despre asta scriu:
ea nu vindecă de moarte, ea vindecă doar orbirea…
Vă aștept, poeți…
V.
Vântul este lângă noi, Nordul e vânt și
este negura din noi, vântul
cu liziera dintre vizibil și invizibil;
numai să-i simți biciuirea și merită să fii în viață –
nuanțele cu care ne învăluie dăinuie pe luciul
pietrelor.
– Ce ar fi lacurile fără mătasea broaștei și fără
mlădierea tulpinilor de pipirig între nuferi?
„ – Iată , o singură pasăre dacă trece,
îi spun lui Row, orbul,
mistifică seara: zborul ei o ridică la rang de peisaj…“
Row, care mă însoțește, îmi spune:
„ – Pasărea aceea n-a trecut întâi prin creierul tău
ca un
cuțit? Nu a lăsat zborul ei o dâră precum liniile
din tablourile lui Edgar Munch? “
„ – Poemul pe care-l scriu arde în rugul nuanțelor –
un poem care nu se poate ridica în vântul amurgului
nu poate deveni cenușă, pulbere,
nici o urmă de om sau copită nu se imprimă în el…“
Dar, chiar e nevoie să lăsăm urme?
VI.
„– Realul și irealul ne despart mereu, insațiabili.
Culorile, palorile, nuanțele țin echilibrul uzurii.
Amurgul, ca și ochiul orb, are doar umbre.Paul Klee
spunea despre petele tablourilor că sunt
primejdioase,
carnivore: că încorporează, înghit totul în jur…“
În fața nuanțelor poeții se rușinează de tot ce au scris,
de însăilările despre noima hexagoanelor și galeriilor
prin care Dumnezeu s-a retras, pârjolind totul
în urmă.
Nuanței i-a lăsat puterea de-a alege și de-a se adăuga
pe lucrurile care pot fi întregite fără a fi bulversate,
i-a lăsat puterea de-a crea ornamentul.
Fiecare stâlp de poartă, fiecare cruce din Nord
este un fagure, un arabesc al ornamentului.
Lângă ele aștept întoarcerea zeilor repetând după
Fernando Pessoa:
„Treci, pasăre, treci peste nuanțele Nordului
și învață-mă
și pe mine să trec…“(2)
__________________________________________
Note:
1 T.S.Eliot, Miercurea cenușii, IV
2 F.Pessoa – Păstorul de turme