Ca orice oameni, personajele literaturii noastre trec adesea pe la localuri de consumațiune pentru a bea, a mînca și mai ales pentru a socializa, „de-un capriț, de-un pamplezir“, mai ales dacă poate fi urmărit și un program artistic, atunci cînd locul este un „șantan“. Primele localuri publice datează de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. În timpul Revoluției Franceze, personajele din Danton de Camil Petrescu le frecventează, mai ales personajul titular și grupul său, spre dezaprobarea lui Robespierre.
În țările române, mai ales în mediul rural, se deschid hanuri. Cel mai cunoscut literar este Hanul Ancuței al lui Sadoveanu. Urmat imediat de Hanul lui Mînjoală. Hanurile oferă și cazare, spre deosebire de cîrciumi. Ancuța e un personaj pozitiv, ea coagulează o societate pusă pe povești în jurul unei ocale cu vin. Este o Madame de Récamier a ulcelelor. Hanul, nemurit de Sadoveanu în 1928, a fost construit inițial în 1718 cu ziduri solide din piatră: „hanul acela al Ancuței nu era han – era cetate!“. La data povestirii, Ancuța e a doua generație, după „cealaltă Ancuță“. Comisul Ioniță are, în rama epică a celor nouă povestiri, un rol de moderator al adunării, iar Ancuța „cea de azi“ confirmă și ea unele povești. În poveștile comisului, întîmplările din vremea domniei lui Mihalache Sturdza sînt privite ca fapte vechi, „de pe vremuri“. Sturdza domnind în Moldova între 1834 și 1849, rezultă că întîlnirea de la Hanul Ancuței s-ar situa după Unirea Principatelor.
Față de Ancuța, Mînjoloaia este o vrăjitoare, o matracucă în relație directă cu Satana, iar hanul ei, care arde ca o consecință a justiției divine, loc de pierzare în care muritorii sînt atrași prin farmece negre. Hanurile și cîrciumile nu sînt, cel mai adesea, locuri curate. În toate timpurile ele s-au atins și s-au contaminat de „instituții“ precum tripoul și bordelul, întrupînd și pentru personaje treimea viciilor, ori patrulaterul lor, fumatul fiind inclus din oficiu. Încă din vremea fanarioților, această combinație de păcate se vădește în Princepele de Eugen Barbu, în localul Norocul Cailor, „un fel de crâşmă cu tălăniţe, unde se arăta din când în când şi o curvă de 12 ani, una Puica, ce se zicea că are învăţătură mare, de scoală din morţi şi pe răpuşi şi pe ucişi“. Dar, în primul episod petrecut acolo, Messer Ottaviano asistă la un joc monstru de cărți în care un grec, Seakis, îl va ruina (a patra oară) pe căpitanul Sîrbu, „ginerele vel vistiernicului Dudescu, o căzătură“. Jucătorii ceilalți se retrag lăsîndu-i pe cei doi să se confrunte.
În alt roman al lui Barbu, Groapa, multe întîmplări se leagă de cîrciuma ambițiosului Stere unde oameni de varii profesii – gunoieri, ceferiști, tramvaiști – se „împărtășesc“ zilnic. Nevasta cîrciumarului servește și ea la tejghea și are voluptăți jucîndu-se cu monedele încasate, dar este și expusă curtării agresive a unui lăptar care vrea s-o facă să fugă cu el. Tot două cîrciumi, „La trecerea Dunării“ și cafeneaua cu biliard „La picioare multe“, apar ca elemente pitorești în romanul aceluiași autor, cu subiect fotbalistic, Unsprezece. În Groapa, grădina „La Borțoasa“ are și program artistic în care se produce personajul real Zavaidoc, un „gurist“ de etnie romă, pe numele real Marin Gheorghe Teodorescu (1896-1945).
În opera lui I. L. Caragiale, dar și a altor autori din secolul XIX și XX, cîrciuma, bodega, terasa berăriei, spelunca, sînt locuri ale acțiunii privilegiate față de altele pentru că sînt publice și constituie spații de dezbatere. Caragiale-tatăl folosește localurile urbane, săli de carnaval orășenești. Gh. Brăescu ajunge să descrie și cîrciumi rurale în care lipsa igienei și sărăcia înspăimîntătoare a meniului sînt obișnuite, așa cum reiese și din descrierile lui Calistrat Hogaș. O cîrciumă rurală fără pretenții se află și în Siliștea-Gumești a Moromeților, patron fiind chiar primarul, Aristide, care instalase în apropiere și o pistă acoperită de popice. Există totuși, chiar și la drumul mare sau în sate, localuri ce prosperă, cum ar fi Hanul lui Mânjoală sau La Conac în I. L. Caragiale, Moara cu noroc a lui Slavici, hanul ținut de Moș Anghel al lui Panait Istrati înainte de decăderea stăpînului său. Stavarache este cîrciumar la Podeni, dar și tăinuitor al fratelui său, popa Iancu, preot ce, în timpul liber, se ocupă cu „călcări“, adică atacuri banditești asupra unor proprietari. Cînd Iancu este pe punctul de a fi prins și trebuie să fugă, înrolat ca voluntar în Războiul de Independență, averea lui trece în posesia cîrciumarului care e obsedat de o posibilă revenire a fratelui. Deși, înainte de fuga acestuia era tot un om înstărit. Nici Ghiță, patronul Morii cu noroc, nu este un model de corectitudine, devenind complicele unui bandit, Lică Sămădăul. Ghiță pierde liniștea sufletului și fidelitatea nevestei în schimbul unei bogății iluzorii.
S-ar zice, luînd în considerare și aventura din noaptea Învierii a hangiului Leiba Zibal din O făclie de Paște, că deținerea unui local e un lucru care nu poartă noroc, numele morii de la Slavici fiind tocmai în contrast cu realitatea. Un proprietar de restaurant din romanul Enigma Otiliei, care va cumpăra localul luat mai înainte cu chirie de la Moș Costache Giurgiuveanu, confirmă impresia explicîndu-i lui Felix Sima dificultățile sale: e un comerț delicat, din orice se strică. Totuși, acestui fost chiriaș de local îi merge bine, seara „chiuveta cu șampanie“, adică frapiera, strălucește pe mai toate mesele. În schimb, acra mătușă a lui Felix, Aglaia, își duce fiul, pe Titi, la Carul cu bere, local ce apare și în alte lucrări de proză din literatura noastră, comandă bere dînd „indicațiuni inutile“ chelnerului și îi arată „cum trăiește lumea“ și se distrează, așa cum ea nu a avut parte s-o facă. O didactică sui-generis, bizară.
În romanul său, Bietul Ioanide, tot G. Călinescu ne face părtași la o agapă de la Continental, în grădină, tot un local de tradiție în centrul Bucureștiului. El expune pe larg meniul, care e rafinat și nu prea. Ioanide este amator de pește, fostul și viitorul ministru Pomponescu alege friptura cu os și Ioanide îl roagă să îi păstreze osul pentru cîinele său, Stolz, un caz rar de doggy-box în literatura noastră în care cîinii, ca Duțulache al lui Moromete, se servesc singuri. Sofisticatul Gaittany se oripilează de gestul lui Gonzalv Ionescu de a comanda, la cină, ciorbă de potroace. El în schimb ia un méringue cu frișcă despre care autorul, omniscient chiar și asupra gustului, ne asigură că nu e bun. Doar snobismul îl face pe client să-l aprecieze entuziast. Masa de la Continental e de altfel orchestrată de Gaittany care încearcă să-și apropie un june protejat de Pomponescu pentru ca să i-l impună drept șef de cabinet la viitorul minister și unealtă a traficului de influență.
Tot o masă cu mobiluri politice este cea organizată de un ministru în romanul Cimitirul Bunavestire de Arghezi. Acesta își invită apropiații la un local unde va vorbi la toate felurile (antreu, tocană, friptură) despre „nuanța“, adică dizidența, pe care o orchestrează în partidul din care face parte. Mare plictiseală, desigur. Așa că unul dintre invitați își găsește recreație în toaleta subsolică a stabilimentului cu o babă îngrijitoare care se apără cu o mătură ce venise în contact cu excrementele unui cartier de finanțiști, apoi cedează și trăiește satisfacții uitate atît de intense încît, la final, îi propune atentatorului să-l recompenseze cu o cafea.
Este un cîmp larg de seducție și desfrînare în restaurante, mai ales în cele de lux, așa cum observăm în romane de Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, Octav Dessila, dar și Marin Preda, Fănuș Neagu, Eugen Barbu ori Nicolae Breban. La Ionel Teodoreanu, în La Medeleni, volumul al treilea, un grup de tineri avocați ieșeni, în frunte cu Puiu Deleanu, își stabilește cartierul general La Pavilion, unde petrec zilnic cu damele aferente. Cînd îl caută pe Puiu, vărul său Dan Deleanu, detestator de astfel de chefuri, este suspectat de chelneri și apoi luat drept un client care-și caută apărătorul juridic.
De la cîrciumile deplorabile care sînt favoritele detracatului Gore Pirgu, pînă la decorul elegant de la Continental, Iordache și Capșa, așa cum apar la Camil Petrescu, ori la grădinile de la malul mării unde își petrec ultimele zile de pace, înainte de Întunecarea războiului, personajele lui Cezar Petrescu, se înșiră o gamă imensă de cluburi, șantanuri, bombe, spelunci, „tuneluri“ (norvegiene), borte, birturi și taverne.
Barurile constituie, în perioada interbelică, un loc predilect pentru personaje „de familie“ care subliniază carențele morale ale „burghezilor“ în viziunea lui Petru Dumitriu. Chiar și amanta regală, „Duduia“, le frecventează. Unele personaje ajung acolo la bătăi crîncene și nemotivate pe fondul consumului de alcool. Chiar și fostul universitar Petrini, după ce se delectează cu chateaubriand la o braserie, în Cluj, discutînd filosofie cu un confrate al său, cînd decade și ajunge deratizator își bate un coleg de echipă într-un birt nenorocit.
Putem constata, în literatura noastră, o identitate de esență a localurilor, indiferent de clasa reală și clasificarea formală a lor. Dar și a personajelor, a căror comportare „de peșteră“, cum o numește Arghezi, ține de eternul uman.