Orizont, la despărțirea de Cornel Ungureanu
Primul număr din acest an al revistei Orizont marchează, printr-un grupaj impresionant de texte ale scriitorilor și intelectualilor timișoreni, despărțirea de Cornel Ungureanu, personalitate literară emblematică a spațiului bănățean și unul dintre cei mai valoroși critici literari români ai ultimei jumătăți de veac. Scriu despre această figură luminoasă a literelor românești: Cristina Chevereșan („Dincolo de amfiteatru“), Gabriela Glăvan („Umbra luminoasă“), Adriana Babeți („Două vederi“), Brândușa Armanca („Călătorie pe coridorul secret“), Marcel Tolcea („Din polen, zâmbetul unui mandarin rătăcit printre cărți“), Marian Odangiu („Mă apropii de pietre și tac“), Robert Șerban („O dragoste ca în cărți. Prin cărți“), Radu Pavel Gheo („50 de pagini pe zi“), Daciana Branea („Geografia valorilor ce se scufundă“), Grațiela Benga („Profesorul“), Daniela Șilindean („Măcar coada cometei“), Elena Jebelean („Aura sărbătorească a literelor“), Alexandru Potcoavă („Gaudeamus“), Viorel Marineasa („Uica Cioca, în eternitate“), Claudiu T. Arieșean („Magnifica generozitate“), Pia Brînzeu („Amintiri“), Alexandru Oravițan („O altă (ultimă?) geografie“). De asemenea, este publicat un interviu cu Cornel Ungureanu, realizat de Ilinca Ilian, în care acesta povestește o călătorie a sa în Cuba lui Fidel Castro. Toate evocările merită să fie citite: ele sunt fragmentele unui puzzle care ne propune un portret pregnant și emoționant al criticului. Ne limităm aici să reproducem două pasaje din aceste texte comemorative. Adriana Babeți, rememorând prima întâlnire cu Cornel Ungureanu, din anul 1971: „Dar altceva a fost important atunci, la început, în acea scenă – să-i spun – originară. Atunci l-am văzut, fără să pricep de fapt nimic din el, în tot vălmășagul de stări, care erau (dar asta am înțeles-o foarte târziu) adevărata lui bogăție. Un amestec adânc uman de timiditate și poză autoritară, de severitate și blândețe, de nerăbdare și tihnă, de hăbăuceală uitucă și memorie incredibilă, de judecată critică necruțătoare și îngăduință de neacceptat, de forță și nebănuită fragilitate. Când, peste 30 de ani, am pregătit un interviu cu el, l-am întrebat înainte de a începe înregistrarea dacă își mai aduce aminte scena primei noastre întâlniri din redacție. Și-a amintit-o până la ultimul detaliu. Inclusiv știa ce recenzii făcusem. De parcă m-aș fi transformat într-un anchetator nemilos, l-am întrebat de unde îi venea tot acest stil aiurea de a se comporta. Și a răspuns precipitat, cumva copleșit de emoție, că a avut întotdeauna o relație nesigură cu propriul corp.“ Și Pia Brânzeu, oprindu-se la momentul când a aflat vestea morții lui Cornel Ungureanu: „Ianuarie 2026. Au trecut decenii și a trecut și viața peste noi. Am aflat cu tristețe că cel care a devenit un simbol al intelectualității timișorene a rămas doar ca un nume, ca o prezență pe hârtie, un autor remarcabil, dar de nemaiîntâlnit în biroul său. Viitorul s-a închis peste cariera lui, ceea ce mă îndeamnă să trag următoarele concluzii: în scris a fost impecabil prin profunzimea autentică, logica frazării și entuziasmul unui intelectual rafinat; la catedră a fost un dascăl carismatic, care a descifrat cu venerație tainele literaturii române; iar ca maestru de ceremonii, la întâlnirile săptămânale ale revistei Orizont, a creat o atmosferă sensibilă și emoționantă. Toate îmi provoacă o duioasă aducere aminte, o nețărmurită recunoștință și un binemeritat omagiu adus distinselor sale lucrări care vor dăinui în timp prin originalitatea lor și valoarea lor critică“. Dincolo de valoarea în sine a fiecărei evocări din acest grupaj omagial, textele vorbesc și despre altceva. Și anume, demonstrează faptul că la Timișoara, lucru rar, de neîntâlnit în alte părți, scriitorii au reușit să formeze o comunitate adevărată, ceea ce presupune coeziune, respect față de ceilalți și prețuire a celorlalți, recunoașterea de către toți a valorilor definitorii ale locului. Un merit însemnat în această performanță credem că îl are colegul și prietenul lui Cornel Ungureanu, redactorul-șef al revistei Orizont, Mircea Mihăieș. (Cronicar)
Reviste literare: Apostrof (nr.1, 2026)
Foarte bun, numărul 1 din acest an al revistei clujene Apostrof. Sunt multe lucruri de reținut din sumar: editorialul „Agatha Christie despre România anilor 2024 – 2026“ de Ion Vartic; eseul lui Ioan Aurel Pop intitulat „Neomedievalism & comp. Concepte noi pentru lumi vechi“; proze scurte de Horațiu Mălăele; poeme de Dinu Flămând: „În dimineața asta am simțit cum încep să plec / spre niciunde – poate chiar cu piciorul drept/ peste incandescente pietricele de neutrino/ pășind ezitant – iar în mine ceva deodată se strânge/ ca frunzele de mimosa pudica atunci când degetul/ invizibil al vântului le atinge…“; Estuar, rubrică în cadrul căreia Mirela Nagâț și Mircea Moț scriu despre Meserii nerecomandate femeilor, cartea de memorii a Gabrielei Adameșteanu; comentariile critice grupate la Cronica literară, semnate de Nicolae Oprea și Dan Gulea; paginile de istorie literară, sub semnătura lui Vasile V. Filip, dedicate lui Mateiu I. Caragiale, de la a cărui moarte au trecut 90 de ani; grupajul care are în atenție două prozatoare afirmate în ultimii ani, Angela Martin și Hanna Bota, care sunt intervievate de Apostrof și publică fiecare un fragment de proză; obișnuitul Dosar al revistei, intitulat „Proteism și mito-monarhie. Măști glorioase ale reginei Elisabeta I“, realizat de Ruxandra Cesereanu; jurnalul de cărți de Ion Bogdan Lefter; „Joyce și povara genialității“, eseul pe care Ștefan Melancu îl publică în serial; cronica de teatru, de Nora Colțea, la spectacolul Doctorul, montat la Teatrul „Nottara“; Arhiva „A“, care conține corespondență Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Octavian Cotescu; în fine, comentariul „cu ochiul liber“ de Cristian Vasile, al unei cărți de istorie a Bucureștiului. Și încă două mențiuni. În rubrica sa Mizele literaturii, într-un articol cu un titlu inteligent („Mai puțin înseamnă, câteodată, prea puțin“), Răzvan Voncu ilustrează ideea din titlu citând câteva versuri, fără să indice însă numele autorilor; suntem și noi curioși să aflăm cine sunt aceștia: „Poți să te miști în voie pe străzi,/ forțând retragerea/ în zilele caniculare,/ atmosfera asta îmbolnăvitoare, cu zâmbet prostesc și țigări stinse de ziduri,/ în oraș e concert și oamenii stau rînduri-rînduri,/ atmosfera asta întâmplătoare,/ când cântă Andreea Bănică,/ dar acum putem să ne apărăm.“ Și: „Dar, deocamdată, lumea asta: lumea asta care început cândva/ între între unșpe fără cinci și unșpe și cinci/ în dimineața de noiembrie, cu strigătul tău mic/ anunțând separarea definitivă a vertebrelor și erecția mecanică a spânzuraților.“ Iar în Rubrica Viața în rețea, Mihnea Măruță scrie despre „reîntemeierea lumii prin tehnologie“: „Din perspectiva științei, ChatGPT este deja depășit. Și nu doar ChatGPT, ci toate aplicațiile de tip Large Language Model (LLM), care funcționează ca prezicătoare de cuvinte și cărora le încredințăm tot mai mult din viețile noastre înfricoșate. Motivul e următorul: doar prin asimilare și producere de text, aceste modele nu au cum să se apropie de obiectivul suprem al cercetării în domeniul AI – construirea unei minți digitale.“ În mod vădit, prin conținutul său dens, Apostrof își obligă cititorii la o lectură pe îndelete. (Cronicar)
Titluri noi
La Editura Tracus Arte, apare un nou volum de versuri cu titlul Viteza trecutului. Elegii didactice, al unuia dintre cei mai importanți poeți de astăzi, Dinu Flămând. Cartea, elegantă, este ilustrată inspirat de Mircia Dumitrescu. Reluăm aici poemul „Adăpost“, cu care se deschide culegerea de versuri: „Cu prelungitele brațe ale cuvintelor mele-ți cuprind genunchii/ iar numai așa palmele mele goale/ te vor putea atinge fără să te atingă/ ascunzând goliciunea mea// din toată impuritatea ei/ sfiala mea imploră/ și te adoră// iar gândul meu se deșiră/ cuprinzând rotulele tale strecurându-se/ implorând și cerșind ajutorul tău/ cu disperarea naufragiatului tras înapoi/ de valuri după ce unghiile lui/ pentru o clipă înfipte în țărmul/ ivit departe sub orizont/ cedează.// Căci gândul și răsuflarea și chiar viața mea/ mută-n interiorul meu au zărit/ o neașteptată speranță// deși infatigabilă// împreună cu bâlbâiala mea uluită/ să se vadă pe sine devenită vorbire/ prinzând curaj sau chiar imaginându-și/ că ne-am apropiat/ ooooooooo/ Nausicaa!// Când eu tocmai ies gol din marea confuziei mele/ șiroind de sare/ și dinaintea miraculosului vlăstar/ de palmier/ care tu ești/ mă arăt în această dimineață/ a verbelor;// poezie/ adăpos tește-mă…“
Horia Gârbea, fără îndoială unul dintre cei mai activi scriitori ai mo mentului, nu se dezminte: el se înfățișează cititorilor cu un volum de o factură specială: Bridge în Lumea Poveștilor, publicat la Editura Neuma, aceea care-i găzduiește de ani de zile toate scrierile. Iată cum găsește de cuviință autorul să vorbească despre noua sa încercare scripturală: „Bridge-ul este așadar un domeniu al fabulosului din care cei mai iscusiți povestitori pot crea, în jurul unui sâmbure de adevăr, Iliade ale licitației, Odisee ale jocului de levată și, de ce nu, veritabile Țiganiade eroi-comice ale post-mortem-urilor sau ale semnelor subtile fără de care paravanele nu s-ar fi inventat.
Poetul Spiridon Popescu publică, sub sigla Editurii Vasiliana –98, o antologie din poezia sa cu titlul Doamne, dacă-mi ești prieten. Grafica volumului îi aparține lui Horațiu Mălăele, iar antologia, prefața și selecția reperelor critice sunt realizate de Ana Dobre.
Semnalăm și volumul de versuri Lumina din ecouri (scos de Editura Muzeului de Istorie Galați), pe care ni-l propune poetul Viorel Dinescu.
Lectură plăcută! (Cronicar)
Pompierul e de vină!
Când, în urmă cu câteva numere, am făcut câteva aprecieri, chiar în această pagină, despre serialul moldovenesc Plaha, am subliniat valoarea sa documentară. Ficțiunea propusă de cineaștii de la Chișinău pornește de la date reale, verificabile, iar personajelor din film nu e greu să le ghicești corespondenții în carne și oase, din viața politică: Plahotniuc, Voronin, Vlad Filat. Văzând filmul, nu doar cronicarului, ci, probabil, oricărui spectator din România, i-a venit în minte o întrebare: dacă s-ar face un film având ca subiect cercurile puterii de la București, situațiile ar semăna oare? Avem și dincoace de Prut jocuri la fel de nocive și păpușari tot atât de periculoși? O asemenea întrebare este firească pentru insul de rând, care e departe de combinațiile politicianiste și de interese financiare, și doar asistă neputincios la spectacolul dezamăgitor de pe scena politică. Vede, de pildă, cum de luni și luni de zile, Curtea Constituțională e blocată incredibil în privința deciziei privind pensiile speciale. Ori vede cum premierul Bolojan (care, ce-i drept, ne dă și el motive de nemulțumire) este atacat încontinuu, furibund, ceea ce e totuna cu a-ți revărsa furia, absurd, pe pompierul care se chinuie să stingă incendiul, nu pe făptași, pe cei ce l-au provocat. (Cronicar