Este greu să ne imaginăm că Nicolae Balotă este un om cu un secol în spate. Până de curând părea că se află în mijlocul nostru. Viața acestui extraordinar personaj s-a deosebit de aceea a colegilor săi de generație, de aceea a majorității intelectualilor români din epocă: un traseu biografic sincopat și dramatic.
Încă din perioada studenției, el a fost altfel decât ceilalți. Fiu al unei familii ardelenești de bună calitate și de înalt nivel intelectual; născut catolic și atras de învățământul confesional; stăpânind încă din familie, de la o vârstă fragedă, trei limbi străine (germana, franceza și maghiara); pasionat de teologie și de studiul limbilor, a ajuns rapid un erudit în linia marilor ardeleni din urmă cu două secole; în fine, membru marcant al Cercului Literar de la Sibiu, a introdus în acest grup elitist aplecarea spre teologie și spre filozofie, ca și aspirația spre Europa.
Poate de aceea loviturile pe care regimul comunist le-a administrat acestui intelectual au fost mai dureroase decât cele suferite de alții. Fără îndoială că viața tuturor membrilor Cercului sibian, ca și aceea a intelectualilor proeminenți din Cluj, devenise după război un infern, dar asupra lui Balotă furia oficialității s-a exercitat continuu.
Pentru început, familia Balotă s-a văzut dată afară din casă. Apoi tânărul abia ieșit de pe băncile facultății, la 23 de ani, a fost arestat și ținut în condiții grele timp de un an de zile; eliberat, a trăit din slujbe mărunte, fără legătură cu pregătirea lui; arestat din nou în 1955, va petrece 10 ani în închisorile de reputație sinistră ale României de atunci.
În 1964, când toți deținuții politici au fost eliberați, a început și pentru Balotă singura perioadă de relativă normalitate: poate publica pentru prima oară la vârsta de 40 de ani, se impune rapid ca unul dintre marii noștri critici, încercând să recupereze din cât pierduse cu acel deceniu de recluziune, care îl scosese în afara lumii culturale. Cărțile și articolele sale se revarsă acum în cascadă: câteva sute de studii, dar și câteva masive monografii, între care Lupta cu absurdul, De la Ion la Ioanide, Urmuz sau Opera lui Tudor Arghezi vor rămânea multă vreme inconturnabile.
Inaderența autorului la comunism s-a dovedit profundă și totală. Imediat ce a putut pleca în străinătate, a părăsit, în 1981, Republica Socialistă, pentru a se fixa în Franța. Profesor la câteva universități franceze, invitat și la alte universități europene, se fixează în cele din urmă la Nice, în Sudul Franței. Aici își petrece ultimii ani, până în 2014, scriind câteva dintre cele mai originale cărți ale sale, de memorialistică și eseistică literară (vezi Abisul luminat și Caietul albastru). Citind aceste cărți, regretăm că Balotă n-a scris și proză de ficțiune propriu-zisă.
Există oare multe personalități culturale a căror viață să fi fost secționată radical de împrejurări istorice? La noi, Balotă se află în fruntea unui grup care i-ar putea include pe Mircea Eliade, N. Steinhardt și pe atâția alții.
Ce poate fi comun între studentul strălucit din 1947, pușcăriașul din anii 1955-1964, criticul de frunte din anii 1965-1980, profesorul la mari universități europene și memorialistul fixat la Nice? Poate religiozitatea profundă ce făcea parte din ființa lui încă din copilărie. Doar credința adevărată tradusă în gesturi zilnice l-a ajutat să străbată dificultăți care pe alții i-ar fi doborât.
Și încă ceva, parcă și mai important, care a unificat etapele vieții lui Balotă: voința de a o lua din nou de la capăt, de a încheia conștient o etapă și de a începe una nouă. Balotă ne învață să credem că niciodată nu e totul pierdut și că, după decenii de întuneric, orizontul vieții se poate lumina din nou. Iar dacă aceste renașteri succesive se bazează pe credință – cu atât mai bine!