În fiecare dimineață mi-am făcut un obicei de-a fărâmița o pâine și a pune fărimiturile pe pervazul ferestrei de la bucătărie. De ce fac asta? Pentru ca porumbeii să vină și să ciugulească. Uneori, vai, nu ciugulesc, ci mănâncă în toată legea. Se și bat. Atunci seamănă cu noi, oamenii. Se năpustesc vreo zece-unșpe pe acele firimituri… Mi se face teamă, dar e o teamă de ordin livresc, deoarece mă gândesc obligatoriu la faimosul film al lui Hitchkock, Păsările, unde în general știm despre ce e vorba… Dar miza acestor rânduri este cu totul alta…
Analizez, de exemplu, felul în care ne raportăm noi la universul celor care nu cuvântă, ca să citez un scriitor de odinioară, care răspundea la numele de Emil Gârleanu… Necuvântătoarele, ele, sunt îngrozitor de prezente în viața noastră. Numele lor formează o parte a vocabularului de care ne folosim fără nicio reticență. Astfel, animalele fără de care n-am putea trăi, din carnea cărora ne hrănim, ei bine, numele lor ajung să fie utilizate în cele mai grele insulte. Ești un porc sau ești o vacă, ce poate fi mai urât decât să spui cuiva așa ceva? Și totuși spui… De aceea nu încetez să mă întreb: De ce e sărmanul porc vinovat de o asemenea atribuire? Porcul, căruia îi mâncăm în piftie până și urechile, ajunge să fie folosit într-un context mai mult decât degradant… Nu e deloc drept, iar explicația nu-i ușor de găsit… Cu alte cuvinte, ceea ce ne e foarte necesar ajunge să fie instrument de jignire de o deosebită eficiență. Atunci ne întrebăm care este situația altor animale, tot domestice… De exemplu, orătaniile. Dar insultă folosind găina n-am auzit. Sau cocoșul, sau curcanul…De ce ele sunt scutite habar n-am și tot nu pot să explic. La o adică, în categoria scutiților ar intra și calul, deși, dacă-l faci pe cineva măgar, ăla nu se mai uită la tine.. Tocmai măgărușul, amărâtul de el, capătă o asemenea atribuire, pe care, ce mai, nu o merită…
Limba este un organism ale cărui reguli de formare, în ciuda strădaniilor lingviștilor, nu sunt cunoscute. De ce? Pentru că limba noastră, a iubirilor și resentimentelor, e imprevizibilă. Insulți pe cineva înjurându-l… În asemenea situație cel mai des întrebuințate sunt organele genitale, dar acestea țin de un regim dur de vulgaritate de care nu ne ocupăm. Mai sunt sărbătorile religioase, obiectele și persoanele bisericii, dar și pe acestea le ocolim acum. Nu mai spun de numele Necuratului… Și atunci, ca substitute la fel de energice, folosim numele animalelor. O observație: e foarte interesant faptul că de animalele sălbatice nu ne atingem. Nu insulți neapărat pe cineva, făcându-l de exemplu, urs sau jder, nici chiar lup, dar poți să-i spui cuiva că este o viperă… Iată că reptilele nu lipsesc. De ce? Altă chestiune neelucidată. Ciudată e poziția câinelui. Câinele, cel mai apropiat de om, poate fi folosit într-un registru negativ. Spunându-i cuiva că este un câine, îl descalifici. Ești un câine, adică n-ai suflet, deși câinele are suflet… Iată un derapaj asupra căruia merită reflectat. Dar poți să-i spui cuiva că este o javră, javra fiind tot câine… Ești o javră, ești o jigodie… Câinele de lângă tine, pe care l-ai crescut cu mâna ta și i-ai dat zi de zi de mâncare, dacă ar înțelege, ar suferi enorm.
Eu sunt mare iubitor de câini și mă pun în inima bietului animal. De ce oare nu spunem ești o pisică sau o mâță? De ce pisica e privilegiată deși nu ar trebui să fie așa, deoarece face parte din familia felinelor perverse? Când spui unei femei că e mâță, de fapt o alinți, o răsfeți, ceea ce ei îi place nespus, iar tu, ca un bărbat veșnic trist, trăiești o tristețe și mai accentuată. Încă o dată, limba este, banal spus, un mare mister și de multe ori e preferabil să tăcem decât să folosim o limbă de lemn, așa cum auzim zilnic curgând din gura oficialilor noștri… Nu vă șochează faptul că domniile lor abia-și găsesc cuvintele și atunci când le găsesc le repetă fiindcă au un vocabular foarte sărac și-i trec toate apele ca să înlocuiască un cuvânt cu altul? Tocmai de aceea vreau să fiu o pasăre, să ies din categoria bipezilor grași și infatuați, să fiu porumbelul care stă pe pervazul ferestrei și ciugulește firimiturile de pâine. E atâta inocență în ce face, încât, precum Făt-Frumos, vrei să arunci pielea de pe tine ca pe o haină și să apari cu sufletul dezgolit în fața lumii. Sincer să fiu și prost cum sunt, am asemenea aspirații care îmi oferă parcă un alt tip de demnitate și mă scot din turpitudinea cotidiană. Pasărea este, după cum bine se știe, un simbol angelic. Sfinții, după ce capătă înalta investitură, sunt tot păsări și de pe fereastra cerului pot zbura oricând spre înălțimi increate. Într-adevăr, condiția înaripatelor este unică. Noi ne cre dem superiori, ceea ce, din păcate, nu-i decât o formă de robie, e drept, mai sofisticată. Spunem că forța noastră se află în creier, dar noi abia gân dim ceea ce păsările, sfinții și îngerii chiar realizează. Aceasta este deose birea esențială. Biciuim cu înverșunare foaia de hârtie care, biciuită, tot hâr tie rămâne. Libertatea spre care tânjim e doar un cuvânt. E ca o rugăciune care, deși murmurată de mii de ori, se întoarce într-un târziu cu… aripile frânte.