Îmi asum riscul de a afirma că inteligența artificială este un fel de tradiție care a transferat de pe suportul neuronal pe cel informatic algoritmul de selecție, dar i-a păstrat restul atributelor. Cred într-adevăr că tradiția poate să cadă în genul unei inteligențe, întrucât este un depozit de informație, și este artificială pentru că este făcută prin memoria unor fapte umane (independent de alte eventuale atribute lăudabile sau blamabile ale sale, care nu mă interesează aici). Știu că inteligența artificială este privită de obicei ca o noutate formidabilă a civilizației recente, poate chiar antitradițională, dar sunt de părere că ea este asimilabilă tuturor formelor de acumulare și transmitere a cunoașterii, cu toate funcțiile acesteia: cunoaștere practică, raport viclean cu gândirea critică (pentru că o folosește ca să se adapteze noutăților, dar de obicei o distruge când i se opune), augmentare iluzorie a primelor trei întrebări kantiene ca să o tulbure pe ultima. Ca să iau un exemplu foarte brutal, când bărbatul de pe valea Someșului vinde un porc sau femeia eodem flumine îl manipulează pentru a-l controla viclean prin ambiguitate, tăcere, amânare a dialogului, rostiri impersonale, priviri piezișe, și unul și celălalt repetă exclusiv formule de rostire și comportament acumulate de milenii și cizelate cultural de fiecare utilizator al lor, pentru ca tradiția și nimeni altcineva să îi ajute să facă față unor situații noi într-un mod mai competent, pusă mereu în pielea unei noi persoane. Pentru că tradiția nu a putut fi stocată cu mijloace informatice, a fost stocată în creierele noastre și transmisă cultural prin cuvinte, prin gesturi, prin mimică. Să pornim de la ceea ce este foarte simplu: tradiția ne spune cum să batem un cui și la acest nivel primar pur și simplu bunicul a făcut așa, tatăl a făcut așa, fiul face așa și punct, doar pentru că așa este bine și nu invers. Dar când apare revolta individuală în fața unor situații infinit mai complexe, ea este simultan reprimată și absorbită.
Nu e nimic surprinzător în a spune că tradiția include gesturile repetitive ale vieții cotidiene și soluțiile gata confecționate ale unei societăți închise în fața deciziilor vieții fiecăruia. Dar este surprinzător, și totuși, adevărat, să constați că tot tradiția te învață cum să pari netradițional, isteț, sau viclean, manipulator și ticălos, sau sincer și generos, cum să ai idei noi și cum să le folosești pentru sau împotriva semenului tău. Ba chiar, formă supremă de viclenie a tradiției, cum să ți se pară că ești tocmai tu însuți, irepetabil și unic, împotriva unei tradiții sau măcar deosebit de ea. Ascult replicile bărbatului care își vinde porcul sau ale femeii care îl manipulează pe amintita vale: ei cunosc și folosesc o inteligență artificială pentru care nu au nevoie de niciun device, pentru că au exersat-o depersonalizându-se constant și până la urmă voluntar. Mă uit la oamenii din orașul meu cel mic: cu cât un enunț al lor este făcut să pară mai personal, cu atât el se repetă mai frecvent și intră în corpul impersonal al vieții tradiționale mai puternic. Faptul că muncim la fel și avem același ritm al vieții cotidiene este oarecum explicabil și nu prea folosește ca argument susținerii mele. Dar faptul că ne petrecem vacanțele, adică locul în care vidul ocupației ar trebui să lase loc alegerii strict personale, mergând în aceleași locuri, universalizând aceeași pretinsă explorare a unui loc nou, făcând de fapt același lucru, imaginându-ne adică excepționalul în cea mai ordinară și previzibilă formă, dovedește cu putere că teza de mai sus este verificabilă. Probabil comparația dintre inteligența artificială și tradiția care constrânge este foarte corectă, dacă și una și alta sunt capabile să îmi furnizeze chiar sub masca deciziei personale tot ce au acumulat și să mă folosească pentru a-și desăvârși acumularea, dacă ambele pot spune adevărul sau pot minți, dacă pot manipula și pot fi de fapt autoarele manipulării chiar și atunci când utilizatorul își imaginează că este manipulator.
Dar corpus-urile culturale fac cumva ceva asemănător? De pildă, opera lui Homer sau Platon, Summa theologica sau poezia optzecistă funcționează la fel? Sau, la limită, când citesc Unde fugim de acasă al lui Marin Sorescu sau Viața e în altă parte a lui Milan Kundera, mă pot lăsa oare oprimat de tradiția formată de aceste cărți și să o las să mă înghită prefăcând în clișeu al vieții mele tocmai ceea ce în ele este o luptă generică cu orice clișeu posibil? Acumularea de cunoaștere și sensibilitate în urma parcurgerii unei galerii de artă a renașterii sau a ascultării Concertului pentru vioară al lui Beethoven funcționează la fel? Să fie într-adevăr sublimul tuturor acestora cauza pentru care sunt în fața lor liber și rămân (sau chiar devin) eu însumi când mă las contaminat de ele? Răspund negativ tuturor acestor întrebări, pentru că toate cele exemplificate cunosc o diferență de esență în raport cu tradiția și cu inteligența artificială, datorită limitării și caracterului lor încheiat, în care constă de fapt virtutea lor formidabilă. Limitarea lor la ceea ce ele sunt, și probabil ulterior sublimul, îmi dau libertatea de a le asimila. Spre deosebire de tradiția care ne prescrie comportamentul sau de inteligența artificială (când face același lucru), acestor opere le pot da admirația mea sau le pot nega vehement, dar în ambele cazuri rămân într-o comunitate cu ele. Dacă neg tradiția sau inteligența artificială, nu rămân în comunitatea lor. Și aceste opere sublime amintite mai sus transmit o informație, și ele răspund la primele trei întrebări kantiene, dar nu le orientează pe primele trei pentru a o oprima pe a patra. Adică nu te învață ce poți să știi, ce trebuie să faci sau să speri ca să nu mai știi ce este omul, deoarece ele nu se transformă cumulativ pe măsură ce își exercită transmiterea, ci rămân exact cele care erau la nașterea lor. Această limitare le conferă o virtute formidabilă și o diferență de esență față de tradiție și față de inteligența artificială, întrucât „înghețarea“ lor îți permite să le judeci fără ca acest lucru să te înghită și ele să înceapă să vorbească prin utilizatorul lor. Depinde, desigur, și de utilizator cu câtă putere critică le folosește, dar niciodată acest tip de obiecte nu îi pot răpi această putere critică, pentru că ele sunt finite.
În schimb, inteligența artificială și tradiția au în comun un caracter infinit, întrucât cresc întruna prin utilizatorii lor. O consecință a acestui fapt este, desigur, acela că ambele au o latură înspăimântătoare, căci ne fură exact în clipa în care ne simțim mai securizați în propria noastră autonomie. O altă consecință este însă și faptul că ele au o latură foarte încurajatoare: dacă am supraviețuit cu tradiția, de ce nu am supraviețui și cu inteligența artificială? Doar pentru că niște proceduri au fost mutate de pe un suport pe altul, adică din creier într-un server? Ca să răspund acestei întrebări, exemplul simplu al bărbatului care vinde un porc este bunicel, pentru că el va utiliza o strategie de negociere cu replici universale, pe care le va mima ca și cum ar fi personale cu o intenție simplă și practică (ca să vândă) în spatele căreia este suficient să se ascundă doar buna credință. Dar exemplul femeii care se comportă viclean, disimulând prin limbaj corporal ceea ce nu vrea să asume responsabil prin cuvinte directe, care a învățat în milenii de adaptare tergiversarea, manipularea neclară, vorbirea pe ocolite, este cu adevărat bun pentru că ea mimează o strategie de comportament cu o intenție simplă și practică (ca să manipuleze și să domine) în spatele căreia este posibilă, dar nu și suficientă buna credință. Nu am nicio intenție discriminatorie, exemplul vine din stricta frecvență a experienței mele cotidiene, altundeva poate fi și invers. Portretul bărbatului, ușor bolovănos, mi se asociază spontan cu un tablou al lui Pieter Bruegel; cel al femeii, ușor schimonosite, cu unul al lui Hieronymos Bosch. Mă cucerește însă în cazul celor doi nu atât faptul că buna credință se poate include și ea în impersonalitatea tradiției, ca și în alegerile care au consultat inteligența artificială, ci mai ales faptul că reacredința poate și ea ocupa un loc în interiorul acelorași instanțe. Adică poți minți rămânând impersonal, tradiția te poate învăța să dai replicile și să ai comportamentul vicleanului, tradiția poate minți ca să-și obțină propriul avantaj.
Toate aceste gânduri mi-au venit ascultându-l pe Yuval Noah Harari, într-o conferință difuzată recent de canalul de știri Euronews, care a afirmat că inteligența artificială „minte“, fiind un agent capabil să se restructureze constant pentru a ne concura, manipula, depersonaliza, învățând de la noi înșine acest comportament. Și am tresărit: e foarte posibil ca omul acesta să aibă dreptate, dar e o dreptate doar graduală, iar nu specifică. Concetățenii mei învață și practică minciuna impersonală cu o candoare milenară și o numesc adesea viață personală cu cea mai puternică convingere. Tradiția știe demult să mintă, să ne dea la o parte ca oameni pentru a regla raporturile dintre noi, sau dintre noi și natură, concurându-ne și manipulându-ne, dar plătindu-ne oarecum chiria unei supraviețuiri, uneori foarte profitabile. IA s-a născut și ea la sat, dar pe suport neuronal și transmisă de slujitorii ei, fermecător (și în sensul bun, și în cel perfid al termenului), la gura sobei.
Poate că tradiția funcționează deja mai prost decât IA, dar în esență nu este ceva diferit. Ele rămân în același gen chiar și atunci când ne întrebăm dacă tradiția și inteligența artificială pot îndemna persoana singulară la reflecție critică? Prin natura lor, este puțin probabil, dar nu imposibil. În primul caz, există însăși tradiția gândirii critice, în care transmisia metodei afectează forma practicii, dar nu și conținutul ei. În al doilea, putem să ne imaginăm necontradictoriu o inteligență artificială setată, astfel încât să nu accepte decât întrebări sau răspunsuri care reflectă gândirea critică a interlocutorului ei.