Volumul Mobilizare (Editura Tact, 2025, 250 pagini) semnat de Bogdan Ghiu este o radiografie aplicată, lucidă și mobilizatoare chiar, asupra vremurilor pe care le trăim. Deși noțiunea de mobilizare este una cazonă, după lectura volumului, care este un amestec de eseu, jurnal sau poem manifest, realizezi că titlul este un apel la solidaritate intelectuală într-o epocă a disoluțiilor, a lipsei de discernămînt individual sau colectiv, a analfabetizării tot mai extinse și a aculturalizării care caracterizează lumea de azi. Citind cartea, am avut sentimentul lecturilor grele, dar reconfortante din maeștrii traduși sau interpretați de Bogdan Ghiu. De la textele lui Luca Pițu, complicate cu aluzii livrești, citări și trimiteri bibliografice „infinite“, nu am mai întîlnit în spațiul nostru public asemenea pagini de dicțiune intelectuală. Numai că astăzi, spune Bogdan Ghiu: „Retrograzii s-au impus, tocmai, extracultural și anticultural, împotriva elitelor culturale, pe care acum vor să le înlocuiască, completînd pînă la totalitarism tabloul dominației. Nu întîm plător, culmea, ideile gramsciene despre cucerirea și menținerea hegemoniei culturale au fost recuperate și acaparate de extrema dreaptă“. Un nou fascism pare să se instituie în lume. Nu mai este o ideologie, este o stare de fapt, fragmentară, care respinge pluralismul, care adoptă naționalismul extrem, autoritarismul, discursul fricii, în care obstacolele sunt, paradoxal, presa, justiția, drepturile civile. Noutatea epocii actuale constă însă în faptul că acest fascism fragmentar tinde să devină integral. Cu ajutorul tehnologiei, fascismul își depășește propria incompletitudine structurală și evoluează spre o formă de fascism-nazism declarat, care nu se mai ascunde, ci se afișează obscen. Spune Ghiu: „Adevăratul nazism, veteronazism, nu neonazism, stă în proceduri, nu în declarații. Ideologiile sunt pentru presă, practicile mute sunt singurele semnături politice autentice. Adevăratul nazism ar fi prin urmare mai curînd du côté de Moscou.“
Politica actuală nu mai este centrată pe coerență și adevăr factual, ci pe afect, rezonanță („rezonanță narcisică“) și multiplicarea mesajelor contradictorii. Campanii opuse pot coexista fără probleme, pentru că nu mai există un centru comun al realității. Adevărul nu mai este ceea ce poate fi demonstrat, ci ceea ce „se potrivește“ experienței emoționale a publicului. În acest sens, democrația liberală, construcție „newtoniană“, este depășită de o politică în care „realitatea obiectivă nu mai există“ ca reper comun. Această situație confirmă analiza foucauldiană a puterii: puterea nu reprimă, ci produce realitate și subiecte. Astăzi însă, puterea merge mai departe: se autonomizează tehnologic și ajunge să funcționeze fără om, reducînd individul la simplă țintă a calculului algoritmic. Politica devine automată, iar responsabilitatea dispare.
În fața acestei realități, Bogdan Ghiu formulează o critică lucidă la adresa intelectualilor (și intelectualității) epocii. Ne mulțumim să condamnăm, să ne indignăm, să dramatizăm, fără a înțelege mecanismele reale ale puterii. Neînțelegerea devine astfel o formă de complicitate: „Tăcerea e intolerabilă, înseamnă complicitate, laisser-faire antiliberal.“ Rolul intelectualului nu este acela de judecător superior, ci de traducător și mediator, capabil să facă inteligibilă realitatea socială. Soluția propusă nu este una reconfortantă. Bogdan Ghiu respinge pasivitatea „rezilienței“ și propune o „contraregresie performativă de adevăr“. Adevărul nu mai poate fi apărat doar prin argumente abstracte, ci prin expunere, confruntare și risc. Inspirat de ideea foucauldiană a parrêsiei, adevărul apare doar atunci cînd cineva își asumă pericolul de a-l rosti și de a-l susține în luptă.
Personajele istoriei actuale sunt țintă predilectă în eseurile lui Bogdan Ghiu, pandemia de Covid 19 și războiul ruso-ucrainean fiind cadrul (istoric) în care acestea evoluează. Trump este „saltimbancul“, o figură clovnescă, de circ politic, dar un clovn ucigător. Nu un bufon inofensiv, ci expresia unei politici devenite spectacol reificat, tehnicizat, algoritmizat. El nu domină scena prin conținut, ci prin logica spectacolului însuși, printr-un „logos saltimbanc“ care înlocuiește rațiunea cu acrobația mediatică: „La Trump și la adversarii corectitudinii politice, adevărul este întotdeauna o armă îndreptată împotriva celorlalți, adevărul este spus întotdeauna despre ceilalți, despre alții, eul nu este niciodată expus operațiunii de adevăr, dez-văluirii (contra-) veritative, nu face – la propriu – obiectul voinței de a cunoaște sau al dorinței de adevăr“. Putin întruchipează statul-imperiu în forma sa nudă, dezbrăcat de orice ficțiune democratică. Orice stat-națiune, spune Bogdan Ghiu, este interior un imperiu; Putin nu face decît să ducă această logică la capăt. Cînd spune „națiune“, el gîndește „imperiu“, iar cînd spune „suveranitate“, practică colonizarea internă. De aceea, regimul său nu cunoaște opoziție reală: nu există două tabere, ci asuprire și exterminare („reziliență versus rezistență“). În relația dintre cei doi, conchide Ghiu: „Putin își bate joc de Trump (acest monstruos copil întîrziat), și amîndoi își bat joc de lume. Ceea ce ni se oferă este o farsă, gradarea jucată a unor false tratative, prin care Trump atrage în treaga umanitate în capcana egoului său inflamat și grandilocvent, care în loc să comunice își autogratulează permanent gesturile drept mărețe“.
Eseul Cu propriile arme în mîini: Sacrificiu, literatură, solidaritate, patriotism, adevăr este un apel la urgența morală, este o reflecție profundă asupra rolului literaturii și asupra responsabilității individului într-un moment de criză istorică. În acest cadru este inserată mărturia scriitorului ucrainean Markiyan Kamysh, care alege să rămînă la Kiev și să lupte „scriind adevărul“. Kamysh își asumă rolul de martor, folosindu-și scrisul ca armă împotriva propagandei și a minciunii. Într-o lume saturată de discursuri manipulatoare, simplul act de a spune ce se întîmplă cu adevărat devine un gest de curaj extrem.
Cred că același rol de martor și-l asumă și Bogdan Ghiu, volumul Mobilizare fiind un adevărat manifest, curajul de a spune lucrurilor pe nume fiind o urgență morală.