Cartea de eseuri a lui Valentin Constantin De ce privim în direcția greșită (Editura Humanitas, 2025) îmbogățește acest gen nu doar prin acuitatea, acribia, flerul analitic al autorului, cât prin direcția pe care i-o dă, aceea a studiilor juridice, pe care le aduce, de o manieră elegantă și fertilă, alături de literatură, film, cultură. Eseul funcționează în deceniile postrevoluționare în siajul unei literaturi de popularizare fără să fie una, prin aceea că realizează o dublă mișcare, coboară în agora culturii generale specializări care-și au nu numai jargonul lor, dar și un rigorism profesional, academic până la sicitate. De asemenea, revendică spiritul critic ca spirit polemic pe care în remarcabilul ei studiu Le temps de l’essai. Histoire d’un genre en France au XXe siècle Marielle Macé consideră că descrie cel mai bine geniul literelor franceze în secolul XX ca secol al eseului. Totodată, eseul ridică într-un fel performativ nivelul disciplinei la puterea unui stil, pentru că, pentru mine, eseul este indisociabil, ca și literatura, de un stil propriu, recognoscibil de la distanță, iar stilul nu reprezintă un simplu joc ornamental, ci, conform atât de invocatei sintagme a lui Buffon, „e omul însuși“.
Am mai oferit și în altă parte câteva exemple în acest sens și dacă le repet o fac în beneficiul unor stele fixe care sunt reperele prestigioase. Pentru filozofie avansez numele lui Alexandru Dragomir, recuperat de cel de-al doilea reprezentant, Gabriel Liiceanu, pentru istorie îl am în vedere pe Lucian Boia, pentru arheologie pe Cătălin Pavel, pentru etnologie pe Șerban Anghelescu (Farmecul discret al etnologiei), pentru științele politice pe Vladimir Tismăneanu și Ioan Stanomir, pentru morală pe Andrei Pleșu, pentru biologie/ornitologie pe Alexandru Stermin, pentru jurnalism pe Cristian Tudor-Popescu, intersecțional pe mai multe domenii incluzând și științele, Horia-Roman Patapievici, și iată, pentru științele juridice pe Valentin Constantin. Desigur, pentru teologie ar fi Nicolae Steinhardt, dar iese din intervalul cronologic precizat, monahul de la Rohia sfârșindu-se în anul revoluției din 1989. În schimb, eseiști redutabili precum Mircea Cărtărescu sau Mircea Mihăieș au demonstrat cu prisosință că poți glisa de pe teritoriul literaturii pe cel al vieții sociale și politice mai bine înarmat decât politologii de profesie.
În eseu, accesul la idee se face mai ușor grație unei însușiri, aceea de a reformula concepte, teorii într-un cadru mai larg decât cel al disciplinei-matrice, un cadru cultural, cu particularizările sale, literar, artistic, cinematografic etc., și deopotrivă prin adoptarea unei forme rafinate de colocvialitate care ridică discuția la ceea ce repre zintă arta dialogului socratic sau cu titlul unei reviste admirabile care a dispărut, la dimensiunea unor „idei în dialog“. Cad multiplele referințe docte, cazul este eboșat în câteva tușe, cât este necesar urmării unei idei, versatilitatea expunerii admite digresiunea și recursul la exempla – ceea ce autorul numește „procesul de producție al bunului exemplu“–, fabule, mythosuri, anecdote, maxime, replici celebre. Pe scurt, specializa rea se varsă într-o cultură care îi conferă o respirație mai amplă, o mai largă adresabilitate, o cameră de rezonanță. Ce definește eseul este, pe de o parte relevanța ideii, pe de alta, eleganța formulării. Volumul de față are toate aceste atribute, de la ele plec și ele sunt unul dintre motivele pentru care recenzez cartea. Aceasta este împărțită în patru capitole, „Politice“, „Topice triste“ (aluzia la Claude Lévi-Strauss e indimentica bilă!), „De ce am privi în direcția greșită?“, „Europa“, fiecare cu o serie de eseuri ce răspund foarte larg temei, pentru că la „Politice“ poate intra foarte bine cel de-al patrulea capitol, dacă Europa n-ar fi o temă în sine. În orice caz, compartimentarea este poroasă, lasă să treacă temele fără rezerve.
Pentru mine, linia de demarcație este alta, acolo unde jurisprudența își ia ca alibi literatura/filmul la confiniile cu politologia spre deosebire de eseul care rămâne ancorat într-o problematică specifică dreptului (național, internațional) sau de cel care nu duce numaidecât tangente la cultură, ci focalizează chestiuni precise: relevanța modelului republican francez, rule of law, „cum să creezi o instituție credibilă a modelului unei democrații liberale garantată prin judecători“, rolul Curții Europene, al Curții Supreme de Justiție, subcultura politică, evaluarea studiilor de drept în contextul universitar românesc, a „învățământului parohial“, raportul dintre egalitate și libertate, Revoluția franceză și regimul Terorii, mica și marea corupție etc. („Binele nu face zgomot și zgomotul nu face bine“, „Constituția pe înțelesul unei mâini de oameni“, „Topice triste“, „Profanatorii de morminte, gen proxim și diferențe specifice“, „Cu atât mai rău pentru fapte“). Criza democrației americane și criza europeană constituie două teme tratate sistematic în capitolele „De ce am privi în direcția greșită?“ și „Europa“ împreună cu altele conexe și relevă același spirit libertarian care deschide subiectul în contextul problematcii dreptului și a eticii care decurge din acesta sau i se opune, cum este „etica răului“ a „doua etică“, cum a numit-o filozoful maghiar György Lukács.
Punerea în relație cu literatura conduce la câteva eseuri remarcabile, iar cel care deschide volumul, „Antigona politică“, este unul dintre ele. A aborda tragedia greacă și una dintre piesele emblematice care a mobilizat gândirea tragicului la Hegel este un gest curajos pentru un nefilolog, dar autorul cărții o face elegant, observând relevanța sub raportul jurisprudenței a personajelor din piesă. Valentin Constantin pornește de la interogația privitoare la tipul de etică căreia îi corespund gesturile personajelor, cu precădere Antigona și Creon, care au consecințe considerabile, „tragice“. Autorul își plasează judecata în miezul unui proces intentat de posteritate lui Creon văzut ca un tiran, dictatorul par excellence bărbat pe deasupra asuprind o femeie lipsită de putere politică, cheia moral-ideologică în care tragedia a fost jucată în contextul postbelic mai ales, fapt care are reverberații până în prezent (a se vedea filmul lui Andrzej Wayda, Katyń, atât de patetic și tezist, forjând o Antigonă libertară, antisovietică). În afară de revenirea la argumentul echilibrat hegelian, care mai degrabă constată sincronizarea fatidică a două îndreptățiri egale ca valoare etică, dar de sens opus, autorul ne plasează într-o chestiune a situațiilor politice tragice și a celor două etici pe care le teoretizează Max Weber, etica convingerii și etica responsabilității, prima „o etică a convingerii dezlănțuite“ cum o numește George Steiner, ducând până la ultimele consecințe un principiu, al dreptății precum în nuvela lui Heinrich von Kleist, Michael Kohlhaas, cea de-a doua postulând o logică a compromisului care ține în față mereu orizontul consecințelor într-o strânsă economie a raportului dintre, acțiune, reacțiune și rațiune. Ceea ce oferă eseurile de față este printre altele și o redefinire, fără pretenții axiomatice, a unor termeni care se scaldă într-o polisemie derutantă precum cel de „provincialism“ căruia eseul lui Alexandru Dragomir din Crase banalități metafizice îi aduce importante clarificări prin expunerea sa în contextul dramaturgiei caragialiene.
Schimbând însă contextul, perspectiva se schimbă, iar autorul ne oferă un alt orizont de posibilitate. Contextul românesc similar cu cel al statelor din estul comunist face din statul național defunct un „mâner al lui Isus“, un reazem în fața noutății bulversante a economiei de piață și a capitalismului sălbatic. Provincialismul ar fi motorul unui „nou naționalism“, dar în același timp este structural și o simplificare sau cum remarcabil spune eseistul „o cunoaștere în dialect.“ Și iată „definiția“ care se înscrie prin formula memorabilă, radiantă, în mintea noastră. „Prefer să numesc provincială tendința noastră de a trata chestiunile importante ca secundare și cele secundare ca importante.“ Iar în jurul ei autorul croșetează o serie de observații menite să-i asigure pertinența. Însă ceea ce-l surprinde pe cititor este, uneori, elasticitatea digresiunii, capacitatea de a sări efectiv de la o temă asumată la altele (elită, învățământ, jurnalism) pe care le conectează nu totdeauna vădit. Saltul din contextul național la cel european a cărui bună cunoaștere permite angajamentul ideii este întotdeauna binevenit. Inițial aceste scurtcircuitări m-au deconcertat la lectură obișnuit fiind să urmăresc firul unei reflecții pe o temă dată din aproape în aproape către un final conclusiv. În anumite cazuri, am fost tentat să înclin balanța dinspre efect spre defect, dar există o anumită regie a eseului unde a sări de la una la alta într-o discuție nu înseamnă altceva decât continuarea partiturii inițiale într-o altă gamă pe care întregul, nu doar al eseului în sine, ci al eseurilor împreună, îl face vizibil. Pentru că o serie de teme precum cele menționate mai sus, aceea a evaluării gestului moral în spectrul mai larg al jurisprudenței și politicii sau a înțelegerii provincialismului ca mentalitate și eroare de focalizare („Suveranismul, contempo ranul nostru“, „Caveat emptor“) dobândesc amploare în reluarea lor în alte eseuri.
Partea leului ca parte a literaturii este recuperabilă din eseuri care pun în scenă un altfel de lectură, precum cea a Contelui de Monte-Cristo a lui Dumas („Evazivul maestru Dumas“), „Iliada furiei lui Edmond Dantès“, din acest unghi al situației juridice în Franța revoluționară și napoleoniană, remarcabilă prin expunerea unui context care scapă cu siguranță la lectura neinformată istorico-juridic cu atât mai mult cu câte este agățată de lectura pe care Sloterdijk o face Iliadei și furiei ca pasiune legitimizatoare pentru cultura greacă ( „Eroii amenității și eroii furiei“). Autorul intră polemic pe teritoriul literaturii cu eseuri precum „Un hexametrist“ sau filmului cu „Filmul și procesul adversarial“, cu instrumentarul Dreptului, dar nu pentru a rejudeca cauze celebre, ci pentru a analiza situarea personajelor într-o etică pe care circumstanțele o influențează, o relativizează. Aceste lecturi surprind nu doar prin aerul de noutate pe care-l dau revizitării unor locuri comune, cât mai ales prin acuitatea perspectivei care ne dezvăluie ceva ce rămăsese nedescoperit.
O notă intimă a eseului, pe care nu o întâlnești pretutindeni, și care probează încă odată aerul de familiaritate bine crescută pe care genul o dezvoltă o constituie apelul la propria biografie, propria experiență, la propriile lecturi, propriile înțelesuri date lumii și aspectelor ei pe diferite etaje de vârstă. Valentin Constantin este un admirator al lui Rochefoucauld pentru sentințele și maximele sale, dar nu mai puțin pentru Memoriile sale, mărturisirea vine într-un eseu („Prin maxime, la duel“) de o marcată subtilitate. Iar faptul se vede nu doar în frazare, ci și în spiritul polemic („Opt exemple de evaporare a spiritului critic“) și mai ales în formularea memorabilă. Aș putea extrage fraze care îți rămân prin capacitatea de sinteză și prin adâncimea reflecției. „Fiți convinși că, atunci când natura sau divinitatea trec la miracole, nu există la sfârșit nimic mai miraculos ca un om.“; „(…) poți lichida bogăția, nu poți lichida sărăcia. Comunismul l-a instituționalizat pe sărac. Nimic mai mult.“; „Forța Statelor Unite constă în faptul că marile idei constituționale au fost dublate de instituții pe măsură.“ În orice caz, această colecție de eseuri revendică excelența unui gen căruia îi sunt probate virtuțile într-o lume românească a analfabetismului funcțional și a transformării unei părți a justiției într-o castă cu puteri discreționare.