„Omul balcanic. O călătorie literară prin opera lui Andrić și Kadare“ – aceasta este cartea de la care pornește conversația de față. Despre volum: „Cartea de față, cu o dominantă simbolică din punct de vedere focloric-literar, dar comportând și elemente de etnocritică și antropologie literară, încearcă să refacă traseul sinuos și spectaculos al Balcanilor pornind de la operele a doi mari scriitori: Ivo Andrić și Ismail Kadare“. Despre autor: doctor în filologie și licențiat în științe juridice. Este autorul unei cărți de proză scurtă, O noapte în Parnas (Macarie, 2002), și a trei romane: Gravură în mi bemol (Humanitas, 2006), Când vine vremea gâștelor sălbatice (Tritonic, 2008), Fără rușine (Herg Benet, 2014). A fost bibliotecar, editorialist, jurnalist, realizator de televiziune.
Cristian Pătrășconiu: Balcanii sunt complicați – mai mereu complicați? – și, vorba aceea, prezintă multe aspecte. Literatura – literaturile? – de aici complică și mai mult lucrurile sau, poate, se limpezesc?
Cristian Robu-Corcan: Literatura nici nu complică mai mult, nici nu limpezește lucrurile, ea ne ajută acolo unde istoria nu e suficientă. Când particularizează, ea o face din interiorul vocației și al potențialului – deci și a ambiției – de a reflecta viața socială în totalitatea ei. Când reușește acest lucru, literatura adoptă o anumită atitudine față de lume, pentru că se raportează la ea în întregul ei, iar acest tip de „reacție“ nu decurge din intenție, ci din necesitate, pentru că toate treburile omenești sunt legate între ele.
Ivo Andrić & Ismail Kadare – doi titani ai Balcanilor, nu? Ca să pun o întrebare care vă va face, probabil, să ridicați din sprânceană: mă gândesc că nu i-ați ales întâmplător, nu?
În cultura populară se găsesc elementele cele mai robuste ale unui popor. În ciuda acestui fapt, David Spurr spune că, în ușurința cu care se categorisesc și se împart națiunile, „cunoașterea“ se tot plimbă pe o linie care se intersectează foarte rar cu producțiile de mitologie populară. Apoi Tony Judt, mai incisiv, le reproșează istoricilor culturii populare moderne că, în asociere cu istoricii „spectacolului politic“, nu mai sunt preocupați de investigarea tradiției, ci de inventarea ei. Andrić și Kadare și-au fondat literatura pe niște „tipare“ folclorice majore, teme populare balcanice consacrate, care au rezistat în timp, și nu doar pentru o re-literaturizare cultă, ci într-un efort consistent de a stabili o identitate dezideologizată.
Ce fac, fundamental, cei doi extraordinari scriitori din Balcani și pentru Balcani?
Ei sapă adânc în magma miturilor fondatoare ale Balcanilor. Fără „intimitate“, această operațiune nu e posibilă. Odată infiltrați în această intimitate, nu-și pierd timpul cu decodarea simbolurilor, ci cu interacțiunea dintre ele. Ei pun, astfel, în lumină „adevărurile“ care alcătuiesc corpurile tradiționale și modul cum acestea sunt „folosite“ în fel și chip în timpul proceselor istorice. Rezultatul poate fi derutant pentru unii: niciun „mister“, nicio „complicație“ și nicio „barbarie“ în balcanici. E vorba despre niște oameni care trăiesc cum pot.
Ne dau un soft de/ pentru înțelegere? Unul sau două asemenea softuri?
Andrić nu dă chei de înțelegere, el este un om al sugestiei. Sugestia lui este că o dorință sinceră de cunoaștere trebuie să aibă în vedere cât mai multe perspective posibile și faptul că suntem ignoranți cu privire la viitor în toate planurile vieții. Tandrețea și resemnarea lui senină ne sugerează o operațiune literară de „îmblânzire“. Kadare nu sugerează, ci insinuează. El nu are o problemă privind perspectiva de evaluare în sine, ci o problemă de „direcție“. Dacă iei direcția corectă, iar aceasta nu-i alta decât sondarea în adâncime, spre miturile fondatoare, vei ajunge la „imaginea inițială“. Aceasta este „icoana“ în care îți găsești „adevărata“ identitate și care, astăzi, e „mâncată de viermi“. Aceasta și este, de altminteri, moștenirea de scriitor a lui Kadare: redarea „imaginii inițiale“ generațiilor care vor urma.
Dacă există un om balcanic, ce e el, cum e el, ce nu e el? Note de bază, note tari?
În sens larg, un om ca toți oamenii, un om de rând. Particularizat, un țăran. În „notele de bază“, pentru el, viața nu e nici bună, nici rea. În „notele tari“, viața e și bună, e și rea. Dar, în ambele cazuri, el are o predispoziție naturală către „fericire“. Vrea să se bucure de viață în orice condiții. Și se descurcă singur. Nu are nicio reverie cu privire la vreo „autoritate“ care să-i predea la cheie un „rai“ sau cu privire la vreun dușman care să-i ofere generos un „iad“. Și le face singur, după o „rețetă“ moștenită din generație în generație.
Sunt contradictoriu, deci exist? Am putea spune așa despre acest om balcanic?
Da, putem spune. După cum putem spune și că „exist, cu toate că sunt contradictoriu“. Din cele mai dure contradicții se nasc cele mai puternice manifestări.
E un om balcanic real sau unul imaginar, compus din povești, mituri, recurențe?
E din ambele într-o anumită măsură, în funcție de vremuri și împrejurări. Nu are un raport fix de „compoziție“. Ca manifestare socială, el este un „produs folcloric“ care se adaptează foarte rapid și care livrează cu promptitudine și zâmbetul cuviincios din poza oficială de grup, și rânjetul violent din timpul pauzelor de filmare. Viața lui socială are un substrat de exuberanță care-l face să pară naiv. Dar nu este. Știe când dă de dracul, iar atunci se întoarce la povești și mituri. Iar ăsta e cazul fericit. Când nu se mai întoarce la povești și mituri, face prăpăd.
Există, am putea spune, un om balcanic vechi și unul nou?
Putem spune că da, dar în măsură în care admitem că există și o lume veche balcanică și una nouă. Aceste două lumi se întrepătrund într-un mod foarte sofisticat. E greu să distingi între ele, cu atât mai mult cu cât într-un singur om pot conviețui amândouă într-un raport în continuă schimbare. Să încerci să ordonezi conceptual sau istoric această „realitate“ e ca și cum ai da cu aspiratorul în Canalul Otranto al lui Kadare (Florile înghețate din martie), un abis orb în care pare că nu se întâmplă nimic, dar în care se întâmplă totul, pentru că nu are nici „început“, nici „sfârșit“, și în care o sumedenie de naționalități murmură numele Sfintei Maria, al lui Allah, al lui Iehova și al lui Buddha.
În raport cu omul occidental, unde apreciați – folosind, desigur, în chip privilegiat, lentilele fine pe care vi le pun la dispoziție două superstaturi ale literaturii balcanice moderne – că omul balcanic stă bine și unde nu (prea)?
Europa Occidentală este, prin excelență, o creație instituțională, care-și găsește sămânța germinativă în acel moment în care filosofii abandonează dorința de a descoperi scopurile pe care Dumnezeu sau Natura vor să le realizeze în cursul istoriei umane și în care devin interesați doar de problemele cârmuirii, adică de reglementarea relațiilor sociale. Plecând de la așa-numitul „drept natural“ și trecând prin dreptul roman, dreptul canonic, scolasticism, absolutism, nominalism, calvinism, mercantilism, umanism etc. etc. Occidentul, prin elitele sale conducătoare, s-a concentrat exclusiv pe construcția sistemică a societății umane, care, în esență, presupune instituționalizarea întregii societăți și elaborarea de norme care să coreleze cât mai bine activitatea instituțiilor. „Binele“ și „răul“ au trecut rapid din regimul transcendenței în regimul juridic, iar această operațiune a condus inexorabil la un exercițiu instituțional fără precedent în istoria umană.
De cealaltă parte, Balcanii sunt creația exclusivă a țăranilor, a oamenilor de rând. Pentru ei, la baza ordinii naturale nu stau „binele“ și „răul“ ca produse prelucrate de știința socială. Deci nu „dreptul“ îi călăuzește pe ei prin hățișul relațiilor sociale, ci „dreptatea“, care nu are niciun conținut ideatic, ea fiind determinată empiric, prin experiență. De aceea, odată cu intrarea armatei austro-ungare în Balcani, putem vorbi despre cel mai mare impact civilizațional din interiorul Europei geografice.
Andrić surprinde momentul în E un pod pe Drina. În timp ce armata austro-ungară traversează podul care leagă simbolic Orientul de Occident, micuțul târg bosniac, uluit și speriat în fața formidabilului și întreprinzătorului Apus, se gândește să-l întâmpine cu toată „ființa“ lui, ca un echivalent „instituțional“. De aceea, nu inconsistenta putere administrativă este scoasă la înaintare, ci acei patru „reprezentanți ai credinței“: Mula Ibrahim, muderisul Husein-aga („savantul religios“), popa Nikola și rabinul David Levi. Comandantul militar austro-ungar e scurt și tăios: pacea și ordinea trebuie păstrate, fie că ei vor, fie că ei nu vor. Prin vocea popei Nikola, cele patru „instituții“ balcanice se obligă nu să păstreze pacea și ordinea, ci să facă „ce s-o putea“. Târgul înflorește sub administrația austro-ungară, dar o întrebare se insinuează în mintea celor „deosebiți“, a celor preocupați de drama profundă a luptei dintre „învechit“ și „modern“: cu ce scop toate aceste „minuni“ apusene și unde este „dreptatea“?
Kadare surprinde acest moment în Podul cu trei arce, mai exact, în timpul construcției podului care leagă simbolic Orientul de Occident. Călugărul Gjon, cronicarul balcanic care notează totul, nu face o delimitare între Occident și Balcani, ci vede totul ca pe o luptă între „lumea veche“ și „lumea nouă“, o luptă între tradiție și modernitate. Această luptă reprezintă adevărata criză existențială care poate duce la dispariția etnică în dimensiunea ei spirituală. Inginerii „lumii noi“ vorbesc doar despre cifre, bani și acte care trebuie „semnate“. Exponenții „lumii vechi“ vorbesc despre o jertfă care trebuie adusă podului ca acesta să dureze. Inginerii „lumii noi“ spun că, pentru eficiență, trebuie cumpărat un om nevoiaș și țintuit la picioarele podului. Călugărul Gjon rămâne uluit: deci nu mai e nevoie de un „suflet“, de un anima ca o construcție măreață să dureze, e nevoie doar de un buget. Nu mai e nevoie de un sacrificiu de natură spirituală, ci de unul plătit, de natură contabilă. Iar toate aceste reflecții ale călugărului Gjon duc la concluzia că „lumea noastră“ se va sfârși, iar destinul lui, cel al cronicarului, este acela de a consemna toate victimele pe care istoria, în atrocitatea ei nestinsă, nu le pune la socoteală.
Care e ideea? E imposibil să facem o comparație în termeni „calitativi“ între Occident și Balcani atâta timp cât nici în istorie, nici în literatura lui Andrić și Kadare nu putem identifica un standard de civilizație comun la care să se raporteze ambele lumi.
Care e mai uman? Care rezistă mai bine (care e, cum se spune acum, mai rezilient)?
Mai uman e cel care obosește mai repede. Mai rezistent e cel care se odihnește rapid și-o ia de la capăt. Și, dacă-mi permiteți, o fac și eu pe „sugestivul“: sistemele nu-i permit omului nicio clipă de odihnă concomitent cu imposibilitatea omului de a supraviețui social în afara sistemului.
Pentru același personaj, omul balcanic, dar și pentru cei doi mari autori care ne dau direcții fertile de analiză și înțelegere, istoria e o traumă, o povară sau o comoară?
Pentru omul balcanic, istoria e și o traumă, și o povară, și o comoară. Andrić vede istoria ca rezultat a ceea ce poporul înregistrează și simte, și nu cum istoricul consideră că ar trebui să simtă. Kadare, în schimb, abordează istoria ca pe o boală căreia trebuie să-i aprofundezi patologia și s-o descrii în cele mai mici amănunte.
Ce e și cum e, la ambii autori, umorul? Mască? Armă? Și în dotarea omului balcanic, desigur: umor care zidește? Umor care demolează?
Umor care nici nu zidește, nici nu demolează în mod fundamental, ci debusolează. E o strategie de ascundere a adevăratei identități „ideologice“ prin minciuni amuzante și satirice care, potrivit unui proverb turcesc, sunt „mai adevărate decât oricare alt adevăr“. Iar marea poantă e că nu există nicio identitate „ideologică“ de ascuns.
E de corectat omul balcanic? E, mai ales, de înțeles?
Balcanicul e de înțeles doar cu o anumită dispoziție sufletească, de „poet“ care, cum spune Bachelard, cade des în „reveria culcușului care i-a deschis lumea“. Cât despre „corecții“… avem două lucruri la îndemână. Primul – un simț intern care ne sugerează că nu-i deloc „natural“ să-i impunem unui alt om cum să trăiască. Al doilea – o experiență istorică, ea ne arată fără echivoc că ideologiile de orice fel, chiar și cele „nobile“, îi impun omului să trăiască cum nu poate.
